Abstract
Studiul porneşte de la premisa că obligaţia civilă prezintă două dimensiuni, parţial suprapuse, datoria debitorului şi creanţa. Obligaţia civilă este aşadar, o legătură de de drept ce presupune o normă individuală impunând un anumit comportament debitorului, integrat în dreptul obiectiv și răspunzând caracteristicilor acestuia, pe care se grefează un drept subiectiv, creație modernă, rezultată din nevoia de sistematizare a dreptului punând accentul pe protecția individului. Așa cum nașterea obligației necesită mecanisme adecvate generării obligației în ambele sale dimensiuni, și stingerea ei, pentru a fi perfectă, trebuie să presupună dispariția atât a creanței, cât și a datoriei.
Autorul analizează amploarea efectelor produse asupra obligaţiilor civile a mijloacelor tradiţionale de extincţie a acestora, pentru a susţine că numai plata, fie voluntară, fie forţată, este în măsură să stingă atât creanţa, cât şi datoria, ca normă de comportament impusă debitorului. Compensaţia, confuziunea şi imposibilitatea fortuită de executare produc mai degrabă un efect de neutralizare a normei obligaţionale, novaţia şi darea în plată înlocuiesc norma iniţială cu una nouă, în vreme ce prescripţia îşi limitează efectul la dreptul subiectiv de creanţă, iar remiterea de datorie ridică probleme particulare ataşate naturii sale contractuale.
În acest context, remiterea unilaterală de datorie, „remiterile forţate” din procedura insolvenţei, dar şi prescripţia extinctivă lasă să supravieţuiască obligaţia naturală, văzută ca normă obligaţională care impune debitorului înlăturarea unui dezechilibru injust de tip patrimonial, dublată de o creanţă imperfectă, prin aceea că nu conferă titularului decât prerogativa de a primi prestaţia.