Abstract
Administrația pusă față în față cu bunurile. Ale sale îndeosebi, dar și ale particularilor. Se desprinde, oare, o conduită principială și coerentă din analiza acțiunilor sale? La această întrebare își propune să răspundă lucrarea de față.
Mai întâi, administrația trebuie să pună în valoare bunurile afectate unei utilități publice: o regulă simplă și arhicunoscută ne spune că totalitatea acestor bunuri, domeniul public, este inalienabil. Din păcate, adeseori administrația găsește modalități (adesea ilicite) de a le scoate de sub protecția regimului domenial și de a le înstrăina. Uneori chiar legiuitorul îi dă o mână de ajutor în acest sens.
Apoi, administrația trebuie să rezolve problema bunurilor sale proprietate „privată”. O altă regulă simplă ne spune că acestea sunt guvernate de dreptul comun. Dar cum ar putea, bunăoară, un prefect să-și înstrăineze sediul – clădirea Prefecturii – construită din resurse extrabugetare? Un asemenea imobil pare mai degrabă inalienabil, cel puțin în fapt. Dar atunci, de ce nu aparține proprietății publice?
În fine, administrația, în dezvoltarea proiectelor sale, se lovește adesea de bunurile particularilor, care îi sunt necesare. Recurge la expropriere, care se derulează fie prea lent, fie prea repede. De cele mai multe ori particularii se simt lezați prin abuzurile administrației și se adresează justiției, dar, în acest răstimp, nici interesul public nu se simte prea bine, căci lucrările de utilitate publică trenează sau chiar stagnează.
Se poate, deci, caracteriza activitatea administrației legată de bunuri ca fiind coerentă și consecventă? Din păcate, răspunsul nu poate fi decât negativ. Cel puțin în prezent