Abstract
Contenciosul administrativ „clasic” presupune un litigiu prin care particularul, în calitate de reclamant, încearcă să corijeze excesul de putere al administraţiei publice (pârâtul). Există însă situaţii atipice în care reclamant este un organ administrativ, în vreme ce destinatarul actului dobândeşte calitatea de pârât. Aceste situaţii sunt neobişnuite întrucât, de regulă administraţia, beneficiind de privilegiul prealabilului, nu are nevoie să se adreseze instanţei de judecată pentru a restabili legalitatea, putându-şi face singură „dreptate”, în mod unilateral. Prezentul studiu îşi propune să cerceteze această situaţie pornind de la analiza celor mai frecvente situaţii întâlnite în practica judiciară, respectiv să răspundă la întrebarea: contenciosul „răsturnat” reprezintă un pas înainte sau un pas înapoi faţă de abordarea clasică a acestuia?