Abstract
Familia, văzută prin prisma reglementărilor ce o consacră ca unul din pilonii tradiționali ai ordinii juridice, din momentul trecerii sale din jurisdicția ecleziastică în cea etatică și până azi, poate fi rezumată și, în bună măsură, explicată, în parametrii apariției, ascensiunii și afirmării principiului egalității în drepturi în interiorul grupului familial: în relațiile dintre soți, în relațiile dintre părinți, între copiii din căsătorie și cei din afara căsătoriei.
Familia tradițională (I), cea descrisă de prevederile Codului civil român de la 1864, de mult nu se mai regăsește în prescripțiile legale. După intermezzo-ul, oarecum cenușiu (dar stabil) al episodului proletar din existența sa juridică (II), veghiată din anul 1954, de prevederile Codului familiei, familia contemporană (III), receptând evoluții înrudite mai mult sau mai puțin recente, coordonată, începând cu data de 1 octombrie 2011 de prevederile Codului civil din 2009, Cartea a II-a, „Despre familie", tinde să devină un termen generic desemnând un grup de persoane unite, cu sau fără „legământ" public, prin comunitate de viață, o „formațiune" socială în care fiecare - soț, soție, copil - este egalul celuilalt, în consecință este structural incompatibilă cu ierarhizări și, implicit, cu restricții-interdicții care să stânjenească manifestarea autonomiei fiecăruia în parte.
În opinia noastră, suspiciunea obsesivă față că orice diferențiere ca purtând germenii inegalității naște generalizări neverosimile de statut, de rol etc., pierzând din vedere un fapt esențial: familia însăși este simbol al complementarietății diferențelor: între cei căsătoriți și cei necăsătoriți, între sexe, între generații.