Paradoxurile juridice ale bunei-credințe în contractele de consum. Privire comparativă între sistemul continental și sistemul american

Rezumat

Buna-credință, un aparent remediu universal la care recurg, în egală măsură, atât justiția, cât și justițiabilii, nu întruchipează altceva decât unitatea de măsură a moralității în spațiul juridic. În forul justiției, acest concept metajuridic îndeplinește, finalmente, rolul de etalon, funcție întotdeauna complementară, stabilind minimele și maximele etice ale comportamentului subiectelor de drept. La debutul demersului nostru vom vedea că, în ciuda polilor ideologici opuși la care se află relațiile consumeriste și dreptul civil, cele dintâi prezintă un „atașament" juridic recurent față de buna-credință, concept propriu dreptului civil (I), urmând ca mai apoi să descoperim originea, semnificațiile și evoluția bunei-credințe în dependență de clauzele abuzive prezente în contractele de consum , concomitent cu observarea modului în care rolul acesteia ca normă de control a fost perceput în dreptul german și în dreptul britanic (II). Având în vedere automatismul ideii potrivit căreia doar buna-credință ar fi în măsură să „reteze" clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, am analizat paleta doctrinară din dreptul american (III), studiul nostru sfârșind prin a argumenta faptul că deși în relația sa cu dreptul buna-credință bifează o prezență constantă, aceasta nu se adeverește decât din perspectiva dreptului continental, și chiar și aici conținutul său este variabil, datorită însăși factorului moral-social, în dreptul american asistând la un mimetism juridic genuin, avansând astfel ideea că buna-credință nu este un principiu sine qua non, inerent tuturor sistemelor de drept (IV).