Efectele partajului în noul Cod civil român: o (r)evoluție?

Rezumat

Indiviziunea şi partajul aveau nevoie, în 2011, de o revigorare. Legiuitorul nu a făcut însă multe în această privinţă. A preluat din soluţiile jurisprudenţei regulile privind administrarea indiviziunii (în sens larg) şi a construit, sumar, un regim legal, care, în niciun caz, nu poate satisface nevoile economice şi sociale ale coindivizarilor. Iar, posibilitatea încheierii unui contract de administrare rămâne într-un plan teoretic foarte îndepărtat de realităţile practice, unde un astfel de acord între coproprietari este inexistent. Se pare, totuşi, că atitudinea ostilă sau, oarecum, indiferentă, faţă de indiviziune încă mai există.  Partajul – locul unde coproprietarii pun capăt indiviziunii – era al doilea punct unde se impuneau modificări. În 1864, legiuitorul a preluat efectul declarativ al partajului din dreptul francez, fără o analiză a consecinţelor acestuia în plan economic. Familiile erau protejate, dar terţii titulari ai unor drepturi reale asupra bunului comun erau sacrificaţi. Prin aceasta, indiviziunea era inatractivă şi nedorită. Legiuitorul din 2011 a identificat corect problema şi a oferit soluţia – ce fusese adoptată de legiuitorul francez încă din 2006, chiar sub imperiul efectului declarativ - unei subrogaţii reale cu titlu particular: strămutarea garanţiei asupra bunului atribuit. Aceasta era suficientă pentru ca drepturile creditorilor garantaţi să fie menţinute în toate cazurile. Prin aceasta, s-a asigurat şi dreptul fiecărui coproprietar de a dispune deplin şi eficient de dreptul său de coproprietate. Mai era nevoie de vreo schimbare în această privinţă? Se pare că nu. Cu toate acestea, legiuitorul din 2011 a decis, într-un mod neaşteptat, să renunţe la ficţiunea efectului declarativ. Ce a pus în loc? Efectul translativ din dreptul roman? Nu! A imaginat un nou efect al partajului: efectul constitutiv. Şocul schimbării a fost receptat, în primul rând, în plan psihologic. În acel moment, ficţiunea efectului declarativ corespundea unei percepţii psihologice potrivit căreia moştenitorii ţineau bunurile direct de la defunct şi care era foarte bine consolidată după peste 140 ani de domnie. Aşa cum ficţiunea efectului declarativ – în definitiv, o regulă născută conjuctural – generase numeroase dezbateri timp de câteva secole şi noul efect constitutiv al partajului a fost cu greu acceptat de practica notarială. Cauza? Temerea că noile consecinţe ale efectului constitutiv se vor ciocni de regulile imperative ale regimului matrimonial comunitar, în cazul partajanţilor căsătoriţi la data partajului. Într-adevăr, orice regim matrimonial comunitar este apt să absoarbă în masa bunurilor comune orice bunuri achiziţionate sau dobândite cu titlu oneros de oricare dintre soţi. Dar, dreptul de coproprietate al partajantului avea natura unui drept propriu. De altfel, întreg partajul avea loc pe tărâmul disputării unor drepturi proprii ale partajantului căsătorit. Doctrina s-a mărginit în a anunţa introducerea efectului constitutiv, fără a construi o analiză amănunţită a efectelor acestuia şi în planul regimurilor matrimoniale. În ceea ce ne priveşte, am propus, la început, o analiză exhaustivă a consecinţelor efectului translativ şi declarativ al partajului. Scopul a fost de a identifica natura juridică „firească” a partajului, adică constantele acestuia. Apoi, am demonstrat că efectul constitutiv trebuie interpretat şi aplicat unitar. În primul rând, partajul produce un efect înlocuitor. Cota parte este înlocuită de un drept de proprietate exclusivă. Este firesc astfel ca dreptul de proprietate exclusivă dobândit de fiecare partajant să aibă natura juridică a cotei-părţi pe care o înlocuieşte. În planul regimului matrimonial comunitar, este vorba de un bun propriu al partajantului căsătorit. Apoi, în cazul partajului cu sultă – care este apt să genereze cele mai multe controverse - am arătat că această modalitate de împărţeală nu degenerează partajul în două acte juridice: partaj şi vânzare. Nici partajantul care plăteşte sulta nu cumpără nimic, nici partajantul care primeşte sulta nu vinde nimic. Nici legiuitorul nu autorizează o astfel de idee, mai ales că acum ne aflăm pe tărâmul efectului constitutiv, unde este exclusă ideea unui schimb între partajanţi. Efectul constitutiv al partajului cu sultă trebuie să fie aplicat unitar. Pentru partajantul căsătorit, aceasta nu constituie o achiziţie cu titlu oneros. De altfel, obligaţia de plată a sultei reprezintă o obligaţie de a da care are natura juridică a unei obligaţii proprii. Numai executarea acesteia este făcută prin folosirea unor fonduri comune ale soţilor. Iar dobândirea majorată a bunului nu reprezintă o achiziţie, ci este făcută în acelaşi spirit al efectului înlocuitor al cotei-părţi.