Rezumat
Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale, în esență, o „derivată” a suspendării „de drept comun” (reglementată în materia contenciosului administrativ de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004), poate ridica în practica judiciară probleme nebănuite la prima lectură a prevederilor din Codul de procedură fiscală. Astfel, modificarea prevederilor art. 278 alin. (5) C. pr. fisc., care au ca obiect încetarea de drept (subită, automată) a acestui tip special de suspendare, și care s-a dorit a fi benefică particularului, poate avea adesea efectul invers celui urmărit de legiuitor, dacă acest text de lege este interpretat simplu, în litera sa. Însă evoluția istorică a instituției, coroborată cu principiile care o guvernează, reclamă o interpretare a normei în spiritul său (în consens cu scopul pentru care a fost adoptată aceasta), iar această interpretare conduce la o concluzie surprinzătoare: chiar dacă art. 278 alin. (5) C. pr. fisc. stabilește momentul comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative ca unic reper temporal de la care începe să curgă termenul de 60 de zile, care condiționează efectele suspendării, în realitate, cum acesta n-ar putea să curgă mai înainte de dispunerea efectivă a măsurii, primul moment al termenului trebuie stabilit diferențiat, după cum soluționarea contestației este anterioară ori, dimpotrivă, posterioară pronunțării suspendării pe cale judiciară. Și asta pentru că noua reglementare a încetării de drept a măsurii suspendării ar trebui să aibă, față de reglementarea de drept comun, doar efecte dilatorii, nu și efecte peremptorii.