Aspecte privind evoluția și aplicabilitatea bunei-credințe în dreptul roman

Rezumat

La Roma, arealul relației omului cu divinitatea a fost matca în care a apărut și s-a dezvoltat conceptul de obligație mutuală, fides. Pe de o parte, aceasta presupunea respectarea cu scrupulozitate a religiei strămoșești, îndeplinirea întocmai a promisiunilor făcute divinității, iar pe de alta, fidesreprezinta și o trăsătură de ordin moral a celui în cauză. A fi de bună-credință înseamna a da dovadă de loialitate, sinceritate, onestitate; a-ți respecta cuvântul dat, a-ți ține promisiunea făcută. Ulterior, termenul în cauză a fost transformat într-un concept juridic, devenind ceea ce cunoaștem astăzi ca bona fides. Utilizat inițial în epoca republicană, întâlnim conceptul de bună-credință în cele mai vechi surse de drept civil clasic, ca Edictul Perpetuu și Instituțiile lui Gaius, și o găsim aplicată inclusiv în dreptul imperial, dovadă fiind Corpus Iuris. Va fi studiat în facultățile erei medievale și va primi un loc de cinste în dreptul civil occidental. Probitatea, diligența, liceitatea și abținerea de la păgubirea altuia (alterum non laedere), ca elemente componente alebona fides, au tradus, în plan juridic, acel honeste et recte viverepreluat de la stoici și s-a perpetuat în contemporaneitate ca principiu de drept indispensabil raporturilor contractuale.