Rezumat
Scopul acestui studiu este formularea unor concluzii privind repararea daunelor morale în dreptul civil român contemporan, concluzii rezultate din experiența acumulată prin participarea în ultimii ani la diferite conferințe internaționale având ca temă răspunderea civilă delictuală.
S-a avut în vedere faptul că răspunderea civilă delictuală, ca și întregul drept civil român, traversează o perioadă de tranziție. Principiile răspunderii civile delictuale, deci inclusiv cele privind repararea daunelor morale, sunt exclusiv creația doctrinei și jurisprudenței, care se bazează pe cele doar 6 articole ale vechiului Cod civil. Noul Cod civil din 2009 aduce o reglementare mai cuprinzătoare (46 articole) care este urmarea includerii în cod a principiilor elaborate de doctrină și jurisprudență. Noul cod nu a intrat însă în vigoare și nu poate fi luat în considerare ca izvor de drept.
Este lăudabilă reglementarea expresă, pentru prima dată în Codul civil, a principiului reparării prejudiciului nepatrimonial. Din păcate, reglementarea este mult prea sumară față de multitudinea aspectelor semnalate în ultimii ani de practica judiciară și literatura juridică. Ce-i drept, sunt reprezentate toate cele trei categorii de prejudicii nepatrimoniale, alcătuite de literatura juridică franceză și română deopotrivă, conform criteriului personalității umane lezate: vătămări ale personalității fizice, ale personalității afective și ale personalității sociale. Regretabilă este însă reducerea și simplificarea excesivă a categoriei de daune nepatrimoniale cauzate prin vătămarea integrității corporale și sănătății, prejudicii care datorită importanței lor, apreciată din punctul de vedere al valorilor pe care le conține dreptul nepatrimonial încălcat cât și al frecvenței cu care se întâlnesc în practica instanțelor judecătorești, au fost analizate distinct atât de literatura juridică franceză cât și de cea română sub titlul de "prejudicii corporale".
Nu se amintește nimic de "prejudicii constând în dureri fizice sau psihice" (pretium doloris, pain and suffering), de prejudicii estetice (prix de la beauté), deși repararea unor asemenea prejudicii a fost susținută de literatura juridică încă din anii 1970, împreună cu "prejudiciul de agrement" (loss of amenity), în pofida cunoscutei Decizii de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952.
Omiterea acestor categorii de prejudicii nepatrimoniale, la fel ca și „pierderea speranței de viață" (loss of expectation of life) este greu de înțeles, cu atât mai mult cu cât practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, citată de noi, analizează cel puțin primele două categorii de prejudicii enunțate.
Având în vedere că noul Cod civil nu prevede criterii detaliate pentru evaluarea prejudiciilor nepatrimoniale, în practică va trebui să se apeleze în continuare la criteriile stabilite de doctrină și jurisprudență. Conform opiniei majoritare însă, acestea nu pot forma o desăvârșită bază obiectivă. La o relativă egalitate de tratament se poate ajunge doar prin luarea în considerare a precedentului judiciar, a valorilor maxime stabilite de practica instanțelor, care însă în nici un caz nu pot fi obligatorii, ci doar orientative. Instanțelor trebuie să li se recunoască dreptul suveran de a stabili atât cuantumul despăgubirii cât și modalitatea de plată.
Lăudabilă este și reglementarea expresă a cauzelor exoneratoare de răspundere în noul Cod civil. Ar fi trebuit însă evitată repetarea unor termeni folosiți pe parcursul codului cu înțelesuri diferite, ceea ce duce la confuzii. Astfel starea de necesitate este nu doar o cauză exoneratoare de răspundere, ci apare și printre viciile de consimțământ, ca o cauză de anulabilitate a contractului (cu condiția ca cealaltă parte să fi profitat de această împrejurare).
Regretabilă este și absența unor noțiuni care în dreptul civil austriac, spre exemplu, simplifică rezolvarea unor dificile cazuri de răspundere delictuală având cauzalitate complexă: cauzalitatea cumulativă și cauzalitatea alternativă.
Nu sunt prevăzute reglementări speciale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din infracțiuni, dar există anumite avantaje practice, analizate de noi, pentru victima unei infracțiuni, dacă se constituie parte civilă în procesul penal.
Concluzia noastră este că reglementarea expresă a reparării prejudiciilor nepatrimoniale în noul Cod civil reprezintă, în comparație cu reglementarea generală și sumară din vechiul cod, un incontestabil progres. Dar o dezbatere amănunțită cu toate categoriile de juriști, înainte de adoptarea codului, eventual în cadrul unui congres al juriștilor după model german și austriac, ar fi avut drept consecință evitarea inadvertențelor semnalate de noi, și poate a multor altora care s-ar putea să mai apară pe parcursul punerii în aplicare a codului.