Modalități principale de comitere a infracțiunilor, potrivit jurisprudenței instanțelor penale internaționale: comiterea directă sau autoratul; comiterea indirectă sau comiterea prin intermediul altei persoane; participarea la o ,, întreprindere criminală comună”

Rezumat

Gropile comune descoperite pe teritoriul fostei Iugoslavii, genocidul din Ruanda, folosirea copiilor-soldați, violarea și masacrarea la scară a populației civile din mai multe țări africane și din diferite alte părți ale lumii, afectate de război, nu numai că au oripilat comunitatea internațională dar au creat și o provocare fără precedent în istoria modernă a lumii: tragerea la răspundere penală a liderilor politici și militari responsabili de comiterea acestor crime de către instanțe penale internaționale.

Comunitatea internațională, O.N.U. și liderii majorității statelor lumii au considerat că fenomenul de impunitate a liderilor care concep și orchestrează crime de război, crime împotriva umanității, crime de agresiune și genocid, indiferent de locul unde acestea s-ar comite, trebuie să înceteze. Organizarea unor instanțe penale de factură internațională a fost considerată ca fiind singura modalitate viabilă pentru ca aceștia să fie trași la răspundere, în condițiile în care statele unde au fost comise crimele nu a dorit sau nu a avut capacitatea de a organiza procese penale împotriva lor. Scopul acestor instanțe, ca de altfel al oricăror altora, este de a pedepsi persoanele din vârful ierarhiei structurilor care au comis aceste crime, precum și de a-i descuraja pe cei care urmăresc comiterea lor pe viitor.

Principiile de drept internațional public privind respectarea suveranității statelor și neamestecul în treburile lor interne, care au fost des invocate în secolele precedente pentru a justifica neimplicarea comunității internaționale în judecarea acestor fapte, nu mai pot fi invocate cu succes în prezent. Aceste crime sunt caracterizate de o gravitate extremă și afectează valorile umanității la un nivel ce depășește frontierele unui stat, fapt pentru care, reacția comunității trebuie să fie una pe măsură, respectiv să nu se mărginească la ceea ce decide o autoritatea internă a unui stat, atunci când aceasta nu poate sau sau nu dorește să înfăptuiască actele de justiție care se impun.

Dacă scopul justiției penale internaționale este unul generos și îndrăzneț, organizarea acesteia, atât din punct de vedere administrativ cât și din perspectiva instrumentelor judiciare adecvate, a fost și rămâne încă dominată de greutăți. Cu titlu de exemplu se pot enumera câteva aspecte de acest gen: justiția penală internațională nu se realizează în cadrul raporturilor de putere specifice arhitecturii statale ci la nivel internațional, sub egida O.N.U., cu un suport legislativ și de natură executivă precar; activitatea sa este dependentă, într-o măsură însemnată, de sprijinul anumitor organisme internaționale și autorități naționale; se confruntă cu o cazuistică impresionantă, mii de fapte și de autori care nu pot fi urmăriți și judecați în totalitate, ci numai din perspectiva unei selecții în privința căreia nu există criterii prestabilite de acte normative; există un specific al modului de comitere a infracțiunilor în privința cărora își exercită competențele, respectiv de către grupuri mari de persoane, organizate sau mai puțin organizate și doar izolat în mod individual; activitatea de probațiune, în general, este dificil de realizat, pe de o parte datorită faptului că, în mod excepțional se găsesc martori supraviețuitori ai masacrelor iar pe de altă parte, nu puțini sunt martorii evenimentelor care nu cooperează cu organele judiciare de frica unor represalii ulterioare sau din lipsă de interes față de condamnarea autorilor; în fine, oricât de injust ar părea, suprimarea totală a fenomenului de impunitate este irealizabilă deoarece, chiar dacă ipotetic am presupune că instanțele penale internaționale au toate mijloacele la îndemână, acest lucru nu este posibil pentru că ar presupune condamnări la scară largă, implicit renașterea unor tensiuni de natura celor care au animat conflictul; aceste instanțe nu pot face abstracție de climatul politic intern și internațional în care își desfășoară activitatea, astfel încât, deși criticată în anumite sisteme naționale de drept, aplicarea principiilor utilitariste sau de oportunitate în modul de înfăptuire a justiției penale internaționale, nu poate fi exclusă.

În condițiile mai sus arătate, tragerea la răspundere penală a inculpaților pentru comiterea în calitate de autori, coautori sau alte modalități principale de comitere a infracțiunilor s-a dovedit a fi anevoioasă. Există un tipic al comiterii acestor crime în sensul că faptele se produc de către persoanele aflate la baza piramidei ierarhice deși ele sunt concepute și coordonate de către lideri care nu desfășoară, în cea mai mare parte a cazurilor, în mod personal, acte materiale. Astfel, condamnarea lor în baza unor formule clasice ale elementelor actus reus și mens rea, așa cum sunt ele cunoscute în sistemele judiciare naționale, nu ar fi fost posibilă. Pe de altă parte, condamnarea liderilor numai pentru complicitatea, instigarea, planificarea sau ordonarea acestor crime, reprezentând moduri derivate de comitere a infracțiunilor, ar fi constituit un profund act de injustiție.

Din aceste considerente, studierea practicii judiciare a instanțelor penale internaționale în privința modalităților principale de comitere a infracțiunilor, de la primele procese ale tribunalelor ad-hoc, respectiv Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie și Tribunalul Internațional Penal pentru Ruanda, care au beneficiat de dispoziții statutare precare și de precedente judiciare controversate și până la activitatea curentă a Curții Penale Internaționale care se confruntă cu probleme de natură doctrinară, de legitimitate și de suport politic și administrativ, oferă o perspectivă deosebit de interesantă.