Rezumat
Principiul vinovăției este considerat, în mod tradițional, ca fiind fundamentul răspunderii civile. In materie contractuală, pentru o lungă perioadă de timp, s-a considerat că drepturile creditorului în ipoteza neexecutării sunt condiționate de existența vinovăției debitorului în neexecutare. Intrarea în vigoare a noului Cod civil a oferit prilejul unei ample dezbateri legate de condițiile aplicării remediilor pentru neexecutarea contractului. Nucleul acestei dezbateri este chiar condiția vinovăției în activarea şi funcționarea remediilor. Studiul îşi propune să demonstreze că, în realitate, opoziția existentă între teza subiectivistă (potrivit căreia vinovăția este o condiție a remediilor) şi teza obiectivistă (care afirmă opusul) este una fără miză practică reală. In esență, vinovăția rămâne o simplă condiție a unei forme a neexecutării contractuale – încălcarea contractului şi nu o condiție a activării remediilor. Pe de altă parte, remediile sunt supuse unei varietăți de reguli care fac adesea dificilă adecvarea lor la situația juridică pusă în discuție. Cu toate că factualismul stă la baza aplicării remediilor, o sumă de reguli aplicabile întregului sistem al remediilor este identificabilă pornind de la premisa că pentru orice neexecutare se găseşte remediul potrivit.