Numărul 3 / 2013

ARTICOLE

 

 

CONSIDERAŢII PRIVIND DIVORŢUL CONSENSUAL PE CALE NOTARIALĂ

Alina Tanţău*

 

 

Résumé : Des considerations concernant le divorce amiable par voie notariale. Le divorce représente l’une des principales institutions du droit de la famille. L’acceptation du nouveau Code Civile a apporté un element de nouveauté en matière de divorce, cela veut dire le divorce de commun accord réalisé par le notaire public. L’inspiration de l’homme de loi provient de la nécessité de l’adaptation de la loi à l’évolution sociale et de la famille, mais aussi de l’entente par voie amiable de la crise du marriage.

L’article en cause se propose d’analyser les principales conditions d’accès, aussi que la procedure du divorce notarial vues les situations qui impliquent des enfants. Les marques du divorce notarial qui impliquent des enfants seront analysés en faveur de l’intérêt supérieur de l’enfant, celui-ci étant un élément primordial.

 

Mots clés: divorce, notaire public, autorité paternelle, enfants.

Cuvinte cheie : divorţ, notar public, autoritate părintească ; copii.

 

 

 

1. Introducere

Disoluţia căsătoriei prin instituirea divorţului notarial reprezintă o formă bine gândită, concentrată în ideea de progres, care poate rezolva de o manieră mult mai simplă criza matrimonială. Această formă de divorţ își cunoaște cauzele într-un mod intim și retras  și poate ajunge mult mai ușor la identificarea unei soluţii prielnice vieţii familiale. Divorţul notarial este un proces simplu, serios și restrâns care asigură adevărata voinţă a părţilor și nu lasă loc simulării și fraudei. Astfel, soţii își pot exterioriza voinţa liberă într-o formă indubitabilă care privește și cunoaște consecinţele divorţului, relaţiile dintre părinţi și copii, dar și relaţiile cu terţii.

Căsătoria ar trebui considerată la nivel de principiu ca fiind indisolubilă[1], deoarece dacă ne aflăm într-un raport juridic cu intenţia de a ieși din acest raport juridic în viitor, nu putem considera că avem de-a face cu un consimţământ serios. Cu toate acestea principiul libertas nuptialis nu permite legiuitorului să impună unei persoane să rămână într-un raport juridic pe care nu și­-l mai dorește sau în care împrejurările ar face imposibilă continuarea căsătoriei.

Ȋn ceea ce mă privește, consider că legiuitorul a recurs la simplificarea disoluţiei căsătoriei gândindu-se la principiul ocrotirii familiei, înscris în art 26 alin. (2) din Constituţie și reafirmat de art 258 alin. (2) și (3) din Noul Cod Civil. Sintagma “Statul este obligat să sprijine prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei”, indică  faptul că ocrotirea și consolidarea  familiei se poate face și prin disoluţia căsătoriei, dacă se poate constata că aceasta a fost vătămătoare relaţiilor dintre membri familiei sau dintre părinţi și copii.  Prin urmare, legiuitorul trebuie să ofere și varianta disoluţiei căsătoriei, în considerarea faptului că este obligat să sprijine prin măsuri economice și sociale dezvoltarea și consolidarea familiei.

Unul din elementele de noutate în materie de divorţ adus de Codul Civil 2009[2] (în continuare NCC) este divorţul consensual pe cale notarială.[3]

Scopul legiuitorului de a introduce o procedură necontencioasă de disoluţie a căsătoriei a fost acela de a simplifica procedura, dar nu pentru a încuraja divorţul, ci pentru a oferi un cadru mai restrâns și o cale mai rapidă de disoluţie a căsătoriei.

Spre deosebire de vechea reglementare a Codului Familiei[4], unde legiuitorul nu făcea nicio diferenţă între soţii care reușeau să cadă de acord cu privire la toate aspectele legate de divorţ și cei  care doar printr-o hotărâre judecătorească puteau ajunge la un consens, reglementarea actuală a NCC face distincţie între soţii care reușesc să se înţeleagă cu privire la nume și autoritate părintească, având astfel posibilitatea de a alege între divorţul notarial și cel administrativ[5] și cei care nu pot ajunge la un consens, având deschisă calea unei acţiuni în instanţă.  Acordul soţilor a justificat introducerea unei proceduri necontencioase de disoluţie a căsătoriei.

Așadar, li s-a oferit soţilor, care de comun acord stabilesc să pună capăt stării de căsătorie mai multe alternative: a) divorţul pe cale judiciară , b) divorţul pe cale administrativă și c) divorţul pe cale notarială. 

Ȋn cele ce urmează îmi propun să analizez particularităţile divorţului notarial, insistând asupra condiţiilor de admisibilitate atunci când soţii au copii. Condiţiile referitoare la soţii care nu au copii nu pun probleme de dificultate și vor fi tratate succinct.

 

2. Scurt istoric

Inspiraţia legiuitorului de a reglementa divorţul pe cale notarială provine și din legislaţia altor state ( Brazilia, Ecuador, Peru, Columbia, Japonia, etc) precum și din nevoia adaptării legislaţiei la evoluţia societăţii și a familiei.

Legislaţia Braziliei începând cu ianuarie 2007 implementează și modalitatea de divorţ notarial, cu menţiunea că soţii nu trebuie să aibă copii minori și nici copii majori cu dizabilităţi. Până în 4 ianuarie 2010, cand a fost adoptat al 66-lea amendament[6] , a fost nevoie și de cerinţa minimului de 1 an de căsătorie pentru a putea intenta cererea de divorţ[7].

O astfel de reglementare precum cea a Braziliei, se regăsește și în legislaţiile din Ecuador[8] și Peru[9] care prevăd posibilitatea alegerii divorţului notarial când nu există copii minori sau copii majori cu dizabilităţi.

Legislaţiile din Columbia[10] și Cuba[11] sunt singurele ţări care au recunoscut competenţa notarilor publici în materie de divorţ indiferent dacă există sau nu copii.

Divorţul existent în legislaţiile din anumite state din America de Sud, precum Mexicul[12] sau Argentina[13] poartă numele de “Divorcio express”[14] datorită faptului că prevede o procedură ușoară și rapidă, și aceasta deoarece completarea cererii de divorţ și manifestarea de voinţă a soţilor se poate face și on line, prin e-mail nefiind necesară prezenţa acestora la biroul notarului pentru completarea cererii. Totodată, acest tip de divorţ își merită numele și datorită faptului că se face fară invocarea sau demonstrarea unor motive de divorţ și fară necesitatea existenţei unui termen de căsătorie pentru a  intenta divorţul, acesta putându-se face dacă există voinţa soţilor de a pune capăt stării de căsătorie.

Asemănătoare este și  legislaţia Japoniei, însă divorţul nu se face la notar, ci la biroul guvernului, iar acest tip de divorţ este cunoscut sub numele de “Green Form”[15]  deoarece se bazează din nou pe ideea de consens[16].

Totodată, guvernul spaniol reglementeză divorţul consensual pe cale notarială pentru a sprijini voinţa comună a soţilor. [17] Ȋn forma iniţială a reglementării divorţului consensual, există ocazia alegerii de către părţi a unui reprezentant.[18] Cu ocazia modificării legislative din Spania, notarii au atribuţii nu doar în ceea ce privește întocmirea actelor  ci și atribuţii referitoare la procedura de divorţ. [19]

 

3. Condiţii de admisibilitate  a divorţului pe cale notarială

Art. 375 alin (2)  dispune că “Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părintești de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creștere, educare, învăţătură  și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acodrul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părintești sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5)[20] ”. 

 

a)                  Divorţul notarial fără copii[21]

 

Condiţia specială de admisibilitate a divorţului consensual, alături de existenţa consimţământului liber și neviciat al fiecărui soţ și deplina capacitate de exerciţiu, este ca soţii să se înţeleagă cu privire la numele pe care aceștia îl vor purta după divorţ (art. 383 NCC). Aceștia își pot păstra numele comun din căsătorie, sau își pot relua numele dinaintea căsătoriei ( art 383 alin. (1) și (3) NCC). Ȋn lipsa unui asemenea acord, notarul public va emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ și va îndruma părţile să se adreseze instanţei de judecată cu o nouă cerere de divorţ.

 

b)                  Divorţul notarial cu copii

Pe lângă condiţiile cerute la divorţul fără copii, anume cele referitoare la consimţământ, nume și capacitate, există o condiţie suplimentară referitoare la exercitarea autorităţii părintești de către ambii părinţi.

 

Potrivit definiţiei legale (art. 483 NCC), autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparţin în mod egal ambilor părinţi. Complexul de drepturi și îndatoriri conferite de lege mamei și tatălui este guvernat de regula coparentalităţii, în sensul că autoritatea părintească aparţine în mod egal ambilor părinţi, se exercită împreună și în mod egal de către aceștia, și, de asemenea, răspunderea pentru creșterea copilului revine ambilor părinţi.[22] Prin urmare, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri ale părinţilor exercitate de către aceștia, împreună, de plin drept, din momentul nașterii copilului, fără putinţa  de a le refuza, dar cu posibilitatea retragerii judiciare, însă cu titlu de sancţiune, a drepturilor părintești sau a unor drepturi ale părintelui.[23]

 

Ce anume se înţelege prin sintagma “soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la exercitarea autorităţii părintești de către ambii părinţi” ? Ȋnvoiala soţilor va cuprinde tot exerciţiul autorităţii părintești sau doar cele expres reglementate de art. 375 alin (2)?  Articolul prevede exercitarea autorităţii părintești în comun de către ambii părinţi, iar asa cum am văzut, aceasta reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri ale părinţilor. Legiuitorul însă prevede expres în textul articolului drepturile și îndatoririle, și anume stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creștere, educare, învăţătură și pregătire profesională. Această abordare a legiuitorului este confuză și va putea pune probleme în ceea ce privește aplicarea practică a acestui articol. Din textul de lege se înţelege că întreaga autoritate părintească, complexul de drepturi și îndatori s-ar reduce la  stabilirea locuinţei copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor și stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creștere, educare, învăţătură și pregatire profesională. Ȋnsă cum rămâne cu drepturile și îndatoririle  părinţilor cu privire la bunurile copilului, dreptul și îndatorirea părinţilor de a supraveghea copilul,  dreptul și îndatorirea părinţilor de a ţine copilul? Rămân aceste drepturi și îndatoriri în afara sferei de aplicare a art. 357 alin (2) ?

 

Mai întâi dreptul și îndatorirea părinţilor de a ţine copilul. El intră în sfera stabilirii locuinţei copilului după divorţ, iar implicit intră și în sfera de aplicare a art. 375 alin. (2).  Locuinţa copilului nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în caz de neînţelegere între părinţi, caz în care instanţa va hotărî (art. 496 alin. (3) NCC). Această regulă se aplică și copilului, cu consecinţa că acesta nu are libertatea de a-și alege singur locuinţa, dar și terţilor. Se poate observa că stabilirea locuinţei copilului este opozabilă atât copilului, cât și terţilor.  Dacă părintele are dreptul de a cere pe cale judecătorească, înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept (art. 495 alin (1) NCC) această regulă va fi aplicabilă și în cazul divorţului notarial, dacă de pildă locuinţa familiei a fost stabilită la unul din părinte, iar un terţ ţine copilul fără drept. Prin urmare, acordul soţilor va fi opozabil erga omnes.

 

O  întrebare ce se ridică aici este aceea dacă învoiala soţilor poate presupune și o locuinţă alternativă și dacă această învoială va fi opozabilă terţilor. Răspunsul îl găsim în art. 400 alin. (3), care specifică faptul că în mod excepţional și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa și numai aceasta poate stabili locuinţa acestuia la bunici, ori alte rude.  Tot astfel, în acord cu dreptul copilului de a crește alături de parinţii săi[24], acesta trebuie să locuiască cu părinţii săi.

 

Cu privire la dreptul și îndatorirea de a supraveghea copilul, acesta intră în modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copil. Este evident că o supraveghere a copilului nu se poate face de la distanţă, de către părintele separat, pe timpul cât acesta este separat de copil. Această supraveghere se face atent și în mod constant de către părintele la care este stabilită locuinţa copilului, dar și de către celălalt părinte în perioada cât copilul se află la acesta, potrivit înţelegerii dintre soţi cu privire la modalitatea de păstrare a legăturilor personale. Totodată, respectul vieţii intime și private a copilului precum și demnitatea acestuia sunt niște îndatoriri generice care pot fi îndeplinite și de către părintele separat, deoarece nu necesită în mod constant o atentă și permanentă supraveghere a copilului.

 

Ȋn ceea ce privește drepturile și îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului care cuprind atât dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului cât și dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile sau după, caz, de a-i încuviinţa asemenea acte, acestea nu intră, în opinia mea, în sfera de aplicare a art. 375 alin. (2).  De ce?  Administrarea bunurilor copilului, atunci când ea există, poate crea dezacorduri și neînţelegeri între părinţi în ceea ce privește administrarea, conservarea și valorificarea acestora, dar și intereselor copilului. Administrarea bunurilor presupune o serie de obligaţii care nu doar că trebuie îndeplinite și respectate, dar ele trebuie stabilite și împărţite prin acordul acestora.  Prin urmare, nu poate exista un acord tacit, care să reiasă din textul de lege, el trebuind să fie expres.

 

Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe copil în acte sau de a-i încuvinţa asemenea acte nu reprezintă o obligaţie solidară. Fiecare părinte are dreptul și îndatorirea în parte de a-i încuviinţa actele și a-l reprezenta pe copil în asemenea acte. Aici, fiecare dintre părinte stabilește singur, dacă dorește să încuvinţeze actele copilului său, sau dacă nu dorește. O asemenea îndatorire și un asemenea drept nu poate fi prestabilit de comun acord.

 

La finele art. 375 legiuitorul precizează că dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii  părintești sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5)[25]. Această exprimare ridică semne de întrebare în ceea ce privește exercitarea autorităţii părintești, și anume: Se exercită separat sau în comun de către ambii părinţi? Răspunsul ar trebui să fie că drepturile și îndatoririle părintești se exercită în comun, de către ambii părinţi și aceasta deoarece copilul are doi părinţi, care exercită drepturi și îndatoriri împreună și decid împreună în toate chestiunile care îl privesc pe copil.

 

Ȋn ceea ce privește locuinţa familiei, aparent exerciţiul autorităţii părintești se vede scindat, și aceasta deoarece art. 400 prevede regulile locuinţei copilului după divorţ, care va putea locui cu unul dintre părinţi. Este “scindat” exerciţiul autorităţii părintești  deoarece copilul locuiește la unul dintre părinte, iar în fapt, doar acesta exercită autoritatea părintească asupra copilului, cu toate că, în fond deciziile importante și referitoare la copil se iau împreună de către ambii părinţi.

Ȋn drept însă, exerciţiul autorităţii părintești rămâne intact. Părinţii exercită aceleași drepturi și îndatoriri, în funcţie de învoiala acestora, sau în caz contrar, de hotarârea pronunţată de către instanţă. Chiar dacă în fapt unul dintre părinte este separat de copil, el exercită în continuare drepturile și îndatoririle referitoare la copil. Prin urmare, autoritatea părintească se exercită de către ambii soţi împreună și în mod egal, iar derogarea de la această regulă, în sensul încuviinţării exerciţiului unuia dintre părinţi în cazul desfacerii căsătoriei o poate dispune numai instanţa de tutelă, nu și notarul public.

 

Ce se întâmplă însă în cazul părintelui sau a unuia dintre aceștia aflaţi, la data depunerii cererii de divorţ sub efectul sancţiunii decăderii din exerciţiul autorităţii părintești?  Este permisă învoiala părinţilor cu privire la autoritatea părintească în acest caz?  Răspunsul ar trebui să fie negativ deoarece părţile nu pot dejuca prin învoiala lor o hotărâre pronunţată de instanţă, deoarece această hotărâre are efect de lege între părţi.  Ca și în cazul divorţului judiciar[26], o astfel de învoială, în pofida hotărârii de punere sub interdicţie, nu va produce efecte juridice.

 

Totodată, exerciţiul autorităţii părintești trebuie să fie în interesul copilului [27],  în caz contrar, dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea  în comun a autorităţii  părintești sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului, notarul public va emite o încheiere de respingere și va îndruma părţile către instanţa de judecată. Deși în text se specifică faptul că doar exercitarea  în comun a autorităţii  părintești și stabilirea locuinţei copiilor trebuie să fie în interesul acestora, raportul trebuie să verifice și dacă modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare copil, precum și stabilirea contribuţiei părintelui la cheltuielile de creștere, educare, învăţătură și pregătire profesională sunt în concordanţă cu interesul copilului. [28] Elemente arătate expres de teza I ca fiind dintre cele asupra cărora soţii trebuie să convină.

 

4. Procedura divorţului notarial

Depunerea cererii de divorţ se face de către soţi, împreună la biroul notarial în raza căruia se află ultima locuinţă comună a soţilor sau la locul oficierii căsătoriei și, prin excepţie de la art 376 alin (1) NCC, cererea de divorţ se poate face și prin mandatar  cu procură autentică. Nu îmi este foarte clar de ce anume legiuitorul a ales să facă o excepţie cu privire la depunerea cererii de divorţ exclusiv în cazul divorţului pe cale notarială și nu a “oferit” și ofiţerului de stare civilă aceeași oportunitate. Probabil că legiuitorul a instituit o excepţie tocmai pentru că procura autentică face parte din domeniul de competenţă a notarului public.[29]

   

După depunerea cererii de divorţ  notarul public este obligat să ofere un termen de reflecţie de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

Termenul  înscris în art. 376. alin. (1) NCC este un termen imperativ în sensul acordării unui minim de 30 de zile. Pentru motive temeinice, notarul public poate acorda un termen mai mare de 30 de zile, de pildă,  în situaţia în care unul dintre soţi trebuie să participe la o conferinţă în străinătate  și nu poate ajunge  înăuntrul termenului de 30 de zile. Cu toate acestea, termenul nu poate fi mai mic de 30 de zile deoarece s-ar încălca art 376 alin. (1) și, cu toate că NCC nu prevede o sancţiune în cazul încălcării termenului, notarul public va putea fi sancţionat de către Camera Notarilor din care face parte dacă se descoperă, în urma unui control că nu a respectat procedura de la art. 376 NCC.  După un astfel de termen nu se va mai acorda un altul, cu excepţia cazului în care nu s-a efectuat audierea minorului sau raportul de anchetă psiho-socială.

 

Ce se întâmplă în situaţia în care consimţământul soţilor a fost luat mai repede iar certificatul de divorţ a fost eliberat  înaintea împlinirii termenului de 30 de zile? Potrivit art. 110 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995[30]  controlul judecătoresc al actelor notariale se realizează pe calea acţiunii în anulare,  precum și pe calea plângerii împotriva îndeplinirii actelor. Prin urmare, împotriva certificatului de divorţ emis prin nerespectarea procedurii impuse de lege, părţile pot introduce o acţiune în anulare. Fiind vorba despre o acţiune în anulare, și neexistând reguli speciale care să deroge de la cele generale, dreptul la acţiunea în anulare a certificatului de divorţ, aparţine părţilor, iar termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani.

 

După expirarea termenului soţii trebuie să se prezinte personal în faţa notarului public pentru a se verifica dacă aceștia  stăruie în divorţ și dacă consimţământul lor este liber și neviciat.  Se observă că legiuitorul impune prezenţa personală a soţilor în ideea de împăcare a părţilor. Ȋn această etapă, se vor verifică din nou toate condiţiile de admisibilitate  a cererii de divorţ. Dacă soţii continuă să se înţeleagă la numele pe care îl vor purta după divorţ și cu privire la autoritatea  părintească,  notarul public va admite cererea printr-o încheiere de admitere. 

 

Ȋn cazul în care soţii au copii comuni apare un element de noutate cu care se confruntă  notarul public, și anume: audierea minorului. Deși în alin. (2) al art. 375 nu se specifică nimic cu privire la ascultarea minorului, această procedură nu trebuie să lipsească. Când minorul a împlinit 10 ani, audierea acestuia este obligatorie[31] și aceasta se va face numai de faţă cu părinţii. Constatările se vor face în funcţie de vârsta și gradul de maturitate al copilului, deoarece ar fi posibil ca acesta să nu își valorifice corect propriul interes. Notarul public are o îndatorire mult prea serioasă în ceea ce privește audierea copilului,  deoarece acesta nu este suficient de pregătit într-o astfel de situaţie.

 

Procedurile care privesc audierea minorului și în special cele referitoare la copii, sunt niște proceduri serioase, care nu trebuie neglijate din punct de vedere juridic și trebuie tratate cu multă precauţie și grijă.

 

Audierea minorului în procedura divorţului notarial reprezintă o lacuna legislativă, care nu a fost tratată cu suficientă importanţă. Drept dovadă, această etapă este mai mult una de conștientizare a  copilului că părinţii săi vor divorţa și nu una de stabilire în ce măsură exerciţiul autorităţii părintești este în interesul superior al copilului.  Identificarea interesului superior al copilului, în vederea protejării copilului reprezintă unul dintre principiile fundamentale întâlnite în dreptul familiei, iar acest principiu este necesar a fi bine stabilit și corect pus în practică. Totodată,  prezenţa părinţilor în etapa audierii minorului stânjenește modul de identificare și valorificare a interesului superior al copilului.

Așadar, de lege ferenda, s-ar impune renunţarea la audierea copilului în prezenţa părinţilor și această audiere să se facă de către un consilier specializat care știe să identifice în mod practic interesul copilului.

 

Dacă notarul admite cererea de divorţ  se va elibera certificatul de divorţ, într-un termen de 5 zile, moment în care soţii devin foști soţi, deci moment în care aceștia sunt divorţaţi. Se va face menţiune pe certificatul de căsătorie despre faptul că soţii sunt divorţati, iar un exemplar al certificatului de divorţ se va transmite și ofiţerului de stare civilă, care va face modificarea stării civile prin menţiune în actul de căsătorie. Ȋntrebarea care se ridică aici este dacă întârzierea eliberării certificatului de divorţ echivalează cu un refuz al notarului?  Legiuitorul nu oferă răspuns la această întrebare, dar califică  acest termen ca fiind unul de procedură.

 

Cererile de divorţ sunt supuse unui sistem al “S.C.INFONOT SYSTEMS S.R.L”[32], înregistrate în Registrul Naţional de Evidenţă a Cererilor de Divorţ (RNECD). După înregistrarea cererii de divorţ în RNECD se solicită obţinerea unui număr de certificat de divorţ din Registrul Unic al Certificatelor de Divorţ (RUCD), ţinut de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei și Internelor. Ȋn acest sens, notarul public va completa un formular pe care îl va trimite administratorului RNECD, formular pe baza căruia acesta va obţine de la RUCD o comunicare privind numărul certificatului de divorţ.  După această etapă notarul public va elibera câte un exemplar original cu ştampila RNECD şi semnătura operatorului care le-a emis, foștilor soţi. Așadar, datorită acestei evidenţe impuse de U.N.N.P.R[33] , întârzierea  acestei proceduri nu poate echivala cu un refuz al notarului public de a emite certificatul de divorţ.

 

Dacă notarul respinge cererea de divorţ, soţii se pot adresa cu o nouă cerere instanţei de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei juridic.  Este foarte important de menţionat faptul că împotriva refuzului notarului public de a admite cererea de divorţ nu există cale de atac, prin urmare notarul nu se face vinovat de neîndeplinirea unor condiţii de admisibilitate a cererii, cum sunt acordul cu privire la nume sau autoritatea părintească, și acesta nu poate fi obligat, prin instanţă să admită cererea de divorţ.

 

Cu privire la  aspecte  legate de consimţământ sau punerea sub interdicţie a unuia dintre soţi sau alte elemente care nu puteau fi cunoscute de notarul public, acestea vor face proba până la dovada contrară. Iar cu privire la constatările notarului public, acestea vor face dovada până la proba înscrierii în fals. Dacă se constată că refuzul notarului a fost unul abuziv, iar condiţiile admiterii cererii de divorţ au fost îndeplinite, părţile se pot îndrepta instanţei cu o acţiune în despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale. (art. 378 alin. (3) NCC ).

 

 

5. Concluzii

La final se impun câteva precizări. Acest element de noutate este unul înspre o evoluţie juridică. Legiuitorul a avut în vedere tendinţele de armonizare a legislaţiei europene referitoare la familie și avântul autonomiei individuale care nu se concilează cu ideea de angajament perpetuu, modificând astfel regulile referitoare la divorţ și oferind o viziune proaspătă asupra realităţii înconjurătoare.  

 

Procedura divorţului judiciar are implicaţii emoţionale asupra părţilor, mai ales în ceea ce privește demonstrarea motivelor de divorţ și apărările părţilor, o procedură prin care se încearcă dezvăluirea soţului vinovat, arătându-l din punct de vedere juridic, cu degetul.  Aceste elemente nu se regăsesc în cadrul divorţului notarial deoarece această procedură graţioasă nu presupune dezbaterea unor chestiuni litigioase.

 

Divorţul notarial se bazează pe ideea de consens, de înţelegere, de intimitate, divorţul nu se judecă, ci se discută într-un mod civilizat care nu vizează fondul problemei, ci mai degrabă, rezolvarea problemei.

 

Avântul juridic și pasul legiuitorului spre schimbare a venit de la sine și nu a fost o forţare a înfiinţării unei noi instituţii. S-a pliat perfect pe trebuinţele oamenilor.

 

Schimbarea societăţii și concepţiilor asupra vieţii trebuie să determine ea însăși modificări legislative. Legea trebuie să se modeleze după comportamentul și nevoile oamenilor, care, în definitiv sunt subiecţii vizaţi, și nu societatea să se schimbe în funcţie de modificările legislative.

« Back