Numărul 3 / 2013

ARTICOLE

 

 

CULPA – COMUTATOR AL SARCINII RISCURILOR

 

Anca Mihai*

 

 

Résumé : La faute – commutateur de la charge des risques. Le contrat peut être défini comme un pari sur l'avenir, parce que personne ne peut savoir ce que le futur implique. Alors, que doit-on faire quand l’exécution d'un contrat est empêchée par un événement qui n'a pas été envisagé lors de la conclusion du contrat ? Et, plus difficile, qui supporte les risques dans l'hypothèse où le cas fortuit est précédé d'une faute contractuelle du créancier ou même du débiteur ? Pour répondre à ces questions, nous avons structuré notre étude en trois parties. Alors, au début nous avons parlé (1) de la question du transfert des risques de l'obligation corrélative du débiteur au créditeur en faisant puis (2) une distinction entre les risques de l'obligation devenue impossible et ceux de l'obligation corrélative, tout en finalisant (3) avec la présentation de quelques exemples pratiques.

 

Mots clés: contrat; faute; risqué; cas fortuit

Cuvinte cheie : contract ; culpă ; riscuri ; caz fortuit

 

 

 

Consideraţii generale

Riscul reprezintă şansa (sau mai degrabă neşansa) de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, un pericol posibil, eventual, dar care nu este anticipat şi luat în considerare ca atare la încheierea unui contract. Esenţial este că evenimentul prejudiciabil excedează voinţelor părţilor fiind determinat de cauze exterioare acestora.

În sens larg, prin noţiunea de „riscuri”, în plan contractual, ne referim la efectele prejudiciabile, ale unui eveniment exterior voinţei părţilor contractante, asupra contractului şi obligaţiilor a căror sursă acesta este. În sens restrâns însă, prin această noţiune ne referim la un efect specific, anume la imposibilitatea de executare.

Evenimentele exterioare voinţei părţilor luate în considerare în analizarea riscurilor în contracte sunt cazul fortuit şi forţa majoră. Aşadar, noţiunea de riscuri în contracte, la care ne vom referi în continuare, desemnează imposibilitatea de executare a unei obligaţii – efect prejudiciabil – datorată cazului fortuit sau forţei majore.

 

I.Transferul riscurilor din sarcina debitorului în sarcina creditorului

 

1. Expunerea teoriei

Ca o primă observaţie dorim să subliniem că avem in vedere riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat, doar acestea fiind ab initio în sarcina debitorului.

Considerăm că ori de câte ori se va constata în cursul contractului, că debitorul nu şi-a putut îndeplini obligaţiile din culpa creditorului, acesta din urmă va prelua riscurile obligaţiei corelative. Astfel, chiar dacă la momentul constatării culpei creditorului, debitorul nu este liberat, el fiind ţinut în continuare de obligaţiile asumate, care cel puţin teoretic mai pot fi executate, acesta nu va mai suporta riscurile obligaţiei corelative (care coincid cu riscurile contractului oneros). Dimpotrivă, acestea vor fi în sarcina creditorului, motiv pentru care, atunci când debitorul nu şi-ar mai putea executa obligaţiile din cauze fortuite, creditorul ar fi totuşi ţinut să execute obligaţia corelativă asumată.

Considerăm aşadar, că temeiul pentru transferul riscurilor obligaţiei corelative în sarcina creditorului este culpa acestuia şi nu punerea sa în întârziere, cum ar rezulta din art. 1511[1]. De altfel, fără o culpă contractuală care să preceadă punerii în întârziere a creditorului,  aceasta ar fi lipsită de orice efecte în planul riscurilor[2].

 

2. Distincţii: obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă

După părerea noastră se impune o distincţie între ipoteza obligaţiilor de rezultat şi cea  a obligaţiilor de diligenţă[3]. Astfel, dacă obligaţia de rezultat nu poate fi executată la un moment dat din culpa creditorului, iar ulterior acestui moment devine imposibil de executat din cauze fortuite, vom fi în sfera de incidenţă a riscurilor. În concret, atât riscurile obligaţiei cît şi cele ale obligaţiei corelative, vor fi suportate de creditorul obligaţiei imposibile[4].

În situaţia obligaţiilor de diligenţă credem însă că, atunci când culpa creditorului este urmată de un caz fortuit care nu mai permite executarea obligaţiilor asumate de debitor, este discutabil dacă se va mai pune problema riscurilor.

Depunerea tuturor diligenţelor reprezintă însăşi executarea obligaţiei, iar survenirea unui eveniment fortuit care face ca rezultatul preconizat şi aşteptat de creditor să nu se mai producă, nu aduce în discuţie teoria riscurilor – lipseşte însuşi evenimentul prejudiciabil. Aceeaşi este soluţia şi pentru ipoteza în care debitorul depune unele diligenţe în vederea executării obligaţiei, însă datorită culpei creditorului este împiedicat să continue, iar ulterior, datorită evenimentului fortuit îi este chiar imposibil. În această situaţie, însă soluţia este datorată considerării ca executată a obligaţiei şi nu executării sale stricto sensu.Aşadar, creditorul va fi ţinut la executare în considerarea faptului că debitorul a executat sau se consideră că a executat şi nu urmare a unui transfer al riscurilor.

Totuşi, atunci când culpa creditorului nu a fost precedată de depunerea unor diligenţe de debitor, iar ulterior survine un eveniment fortuit care face ca obligaţia de mijloace să fie imposibil de executat[5], vom fi în sfera de aplicare a teoriei riscurilor.

 

3. Culpa creditorului – temei pentru inversarea sarcinii riscurilor obligaţiei corelative

3.1. Neîndeplinirea unor obligaţii pozitive de creditor

Modalitatea culpei, constituită în neîndeplinirea unor obligaţii pozitive de creditor se suprapune peste prevederile art. 1510, motiv pentru care nu vom insista asupra ei. Vom menţiona doar că se referă la neîndeplinirea de creditor a unor acte pregătitoare executării obligaţiilor de debitor sau la refuzul acceptării plăţii oferite de debitor.

Unica raţiune pentru care, odată pus în întârziere, creditorul preia riscurile imposibilităţii de executare este culpa acestuia. O punere în întârziere, în absenţa unei culpe care să o preceadă, nu ar putea avea aceste consecinţe, deşi aplicarea ad litteram a textului art. 1511 face ca această chestiune să fie cel puţin discutabilă.

Având în vedere aceste considerente, în opinia noastră se impune soluţia conform căreia pentru inversarea sarcinii riscurilor este suficientă culpa creditorului nefiind necesară punerea lui în întârziere, aceasta putând avea eventual consecinţe doar în plan probatoriu.

 

3.2. Nerespectarea unor obligaţii de a nu face de creditor

Orice raport contractual este un raport fiduciar ceea ce înseamnă că executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor este un imperativ inerent forţei obligatorii a contractului. Astfel, ori de câte ori prin fapta sa culpabilă creditorul îngreunează executarea obligaţiilor de debitor acesta îşi încalcă obligaţia generată. Atunci când debitorul mai este ţinut de obligaţii pozitive a căror executare este împiedicată într-o primă fază, temporar, prin nerespectarea obligaţiilor de a nu face de creditor, iar într-o a doua fază, prin survenirea unor evenimente fortuite, vom fi în sfera de incidenţă a riscurilor.

În acest context, considerăm că se impune recunoaşterea unei excepţii de la regula recunoscută pentru riscurile obligaţiei corelative. Astfel, creditorul ar trebui să fie ţinut să suporte riscurile imposibilităţii de executare, mai ales că, cu privire la obligaţiile de a nu face[6],  este prevăzută punerea de drept în întârziere, ne mai fiind necesară discuţia de la punctul precedent.

 

3.3. Neexecutarea obligaţiilor stricto sensu de creditor

În acest context ne referim la neexecutarea obligaţiilor asumate în contrapartidă de creditor, discuţia fiind valabilă deci, doar pentru ipoteza contractelor oneroase.

Ori de câte ori creditorul, debitor la rândul său, refuză executarea obligaţiilor sale corelative, debitorul poate refuza executarea, invocând excepţia de neexecutare (art. 1556). Problema care se pune este aceea de a şti cine va suporta riscurile imposibilităţii de executare pentru ipoteza în care obligaţiile debitorului, care invocă excepţia de neexecutare, devin imposibil de executat ulterior invocării acesteia.

Considerăm că suntem în prezenţa unei excepţii de la regula generală deoarece soluţia contrară ar echivala cu sancţionarea celui care invocă exceptio non adimpleti contractus, tocmai pentru exercitarea acestui drept – s-ar prelungi obligaţia acestuia de a suporta riscurile şi ulterior scadenţei, deşi neexecutarea nu-i este imputabilă. Astfel, riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibile vor fi suportate de creditor, bineînţeles sub dubla rezervă, (1) de a se fi respectat condiţiile de invocare a excepţiei şi (2) de a se fi constatat culpa creditorului în contra căruia se invocă excepţia.

 

4. Concluzii

Refuzul de a accepta plata, neexecutarea unor acte pregătitoare, neîndeplinirea unor obligaţii de a nu face, neexecutarea obligaţiilor stricto sensu, toate acestea sunt constitutive de culpă pentru creditor.

Respectarea literei art. 1511 face ca atunci când, ulterior faptei culpabile comisive/omisive a creditorului care împiedică executarea obligaţiilor de debitor, intervine un caz fortuit care face executarea obligaţiilor debitorului imposibilă, riscurile obligaţiei corelative să fie suportate de debitor pentru simplul fapt că acesta nu a depus diligenţele necesare în sensul punerii în întârziere a creditorului.

Culpa creditorului, astfel cum a fost prezentată, constituind un impediment la executarea obligaţiilor de debitor, echivalează însă, cu refuzul creditorului de a executa obligaţiile sale, fapt care lipseşte de orice finalitate punerea în întârziere a acestuia. (Care ar mai fi scopul punerii în întârziere a creditorului obligaţiei imposibile când deja se ştie că acesta nu va executa?)

Mai mult, art. 1524 prevede că debitorul poate să scape de toate consecinţele nefaste ale neexecutării, deci inclusiv de sarcina riscurilor, atunci când a făcut creditorului o ofertă de executare a obligaţiilor sale. Considerăm că acest articol este aplicabil în toate cele trei ipoteze de culpă a creditorului (poate mai puţin în cazul nerespectării obligaţiilor de a nu face, dar în acest caz punerea în întârziere nu pune probleme), fiecare dintre acestea presupunând că debitorul este gata să execute obligaţiile asumate precum şi că acest lucru este cunoscut de creditor.

Cu toate acestea, dacă se vrea o interpretare literală a textelor Codului civil, subliniem că nu se prevede ca o condiţie pentru punerea în întârziere, existenţa posibilităţii de executare a obligaţiilor. Aceasta este doar o condiţie subînţeleasă, notificarea debitorului fiind inutilă în caz contrar[7].

Formal şi pentru a fi recunoscute efectele art. 1511 – transferul riscurilor, s-ar putea recunoaşte posibilitatea punerii în întârziere în pofida faptului că obligaţia nu mai poate fi executată. Nu există însă raţiune (cu excepţia art. 1511) pentru care să legăm inversarea sarcinii riscurilor de un moment care practic nu înseamnă nimic: punerea în întârziere.

Aşadar, ori de câte ori se va putea constata că, anterior intervenirii evenimentului fortuit care a făcut ca executarea obligaţilor de debitor să fie imposibilă, a existat o astfel de culpă, creditorul va prelua riscurile obligaţiei corelative şi, în consecinţă, va fi obligat să execute, cauza sa regăsindu-se chiar în culpa contractuală. Consecinţă a acestei soluţii, contractul va fi menţinut ca sursă a obligaţiei corelative celei imposibile.

 

II. Riscurile în contracte: riscurile obligaţiei imposibil de executat, riscurile contractului

1. Riscurile obligaţiei imposibil de executat

Ce presupune suportarea riscurilor obligaţiei imposibil de executat? Credem că aceasta se reduce la suportarea tuturor consecinţelor neexecutării obligaţiei imposibile.

Care sunt în concret, aceste consecinţe? Pentru debitor acestea ar putea consta în: (1) posibilitatea de a fi obligat să execute prin echivalent, (2) posibilitatea de a fi obligat să suporte toate prejudiciile cauzate creditorului prin neexecutare, prejudicii care s-ar putea concretiza în pierderea cheltuielilor efectuate cu executarea propriilor obligaţii atunci când acestea există, pierderea afacerii în care prestaţia imposibilă este doar o piesă din angrenaj, pierderea timpului care va fi alocat pentru un nou contract, pierderea diferenţei de preţ/ avantaj în ipoteza în care contractul iniţial a fost încheiat în condiţii mai avantajoase pentru creditor[8].

Debitorul nu va suporta niciodată aceste consecinţe în mod cumulativ deoarece executarea prin echivalent aneantizează existenţa celorlalte prejudicii potenţial înregistrate de creditor. Creditorul obligaţiei imposibil de îndeplinit va fi obligat să execute (în cazul contractelor oneroase), deci nu vor mai exista prejudicii imputabile debitorului rezultate din cheltuielile efectuate cu executarea propriilor obligaţii – corelative (cheltuieli care ar fi inutile tocmai datorită faptului că obligaţia nu ar mai trebui executată).

De asemenea, nu ar exista cauză pentru suportarea acestora în mod cumulativ. Executarea prin echivalent presupune executarea contraprestaţiei de cocontractant (creditor al obligaţiei executate prin echivalent), neputând fi solicitată  în caz de desfiinţare a contractului, ipoteză în care contraprestaţia nu mai e datorată. Atunci când executarea prin echivalent nu satisface creditorul, debitorul va suporta, sub forma de daune-interese, cealaltă categorie de prejudicii, alternativă executării prin echivalent.

Pentru creditor, consecinţele neexecutării ar putea consta în: (1) imposibilitatea de a obliga debitorul să execute prin echivalent, pierderea deci a prestaţiei la care debitorul s-a obligat sau (2) suportarea prejudiciilor rezultate din neexecutare, detaliate mai sus.

Creditorul, când are sarcina de a suporta riscurile obligaţiei, va suporta ambele categorii de prejudicii, în mod cumulativ, nepunându-se problema unei eventuale lipse a cauzei.

Care este soluţia promovată de Codul civil – 2009 în această materie?

Art. 1634 prevede că „debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor altor evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.”

Având în vedere că obligaţia debitorului a devenit imposibil de executat acesta nu va mai putea fi obligat să execute în natură. Soluţia dată riscurilor obligaţiei vine să răspundă tocmai la întrebarea: poate fi debitorul obligat să execute prin echivalent?

Repudiată de unii autori[9], problema riscurilor obligaţiei se pune totuşi. Astfel, ne dataşăm de opinia conform căreia obligaţia devenită imposibilă este stinsă şi în consecinţă, nu se pune problema riscurilor. Dictonul ad impossibilia nemo obligatur, aplicabil şi în faza de executare, presupune că debitorul nu va putea fi obligat să execute în natură, neputându-se face apel la acesta pentru a fundamenta o soluţie cu privire la posibilitatea de a obliga debitorul să execute prin echivalent.

Conform articolului citat, în ipoteza imposibilităţii de executare, debitorul va fi liberat fără a se face distincţie între liberarea de a executa în natură sau liberarea inclusiv de obligaţia de a executa prin echivalent. Având deci în vedere că textul de lege nu distinge considerăm că cea de-a doua soluţie se impune, debitorului neputându-i-se solicita executarea în nicio formă.

Aşadar, riscurile obligaţiei imposibil de executat vor fi suportate de creditor (res perit creditori). Efect al acestei soluţii dată riscurilor, nu vor putea fi pretinse nici daune-interese de  creditor pentru eventualele prejudicii cauzate prin pierderea afacerii.

Este însă aceasta o regulă generală absolută? La fel ca majoritatea regulilor de drept şi aceasta suportă excepţii astfel cum urmează să arătăm.

 

1.1. Punerea în întârziere a debitorului

Punerea în întârziere este o noţiune bivalentă, într-un prim sens reprezentând un ansamblu de formalităţi care trebuie îndeplinite, iar într-un al doilea sens, substanţial, reprezintă o structură juridică prin care se conatată existenţa pagubei datorată neexecutării.

Substanţial, punerea în întârziere are un caracter dualist, astfel încât vom putea vorbi de efecte care presupun culpa părţii (curgerea daunelor-interese moratorii, cu privire la obligaţiile de a face, transferul riscurilor de la o parte la o alta) şi efecte pentru producerea cărora culpa este irelevantă.

Considerăm că pentru a putea provoca transferul riscurilor obligaţiei imposibil de executat din sarcina creditorului în sarcina debitorului, punerea în întârziere trebuie să fie precedată de o culpă a acestuia în executarea obligaţiei asumate şi ulterior devenită imposibil de îndeplinit. Raţiunea pentru care transferul riscurilor este legat – legal, de punerea în întârziere a debitorului se regăseşte în repudierea problemei probei culpei, punerea în întârziere prezumând-o.

După cum se poate observa, punerea în întârziere a debitorului nu este o condiţie sine qua non a transferului riscurilor obligaţiei imposibil de îndeplinit din sarcina creditorului în cea a debitorului, acesta putând avea loc şi independent de îndeplinirea formalităţilor pe care punerea în întârziere le presupune, însă în această situaţie va fi necesară proba culpei. Logic, se poate deroga de la condiţia îndeplinirii formalităţilor, dar nu şi de la cea a existenţei culpei, aceasta reprezentând condiţia necesară a transferului riscurilor.

De asemenea, inevitabil se va pune şi întrebarea: când are loc transferul riscurilor obligaţiei imposibil de executat, ştiut fiind că problema suportării sarcinii riscurilor se va pune tot timpul post factum. Opinăm că  transferul riscurilor operează din momentul în care debitorul săvârşeşte fapta culpabilă[10], însă în cazul în care imposibilitatea de executare intervine ulterior punerii în întârziere, se va considera că acest transfer a operat doar la data punerii în întârziere pentru a se uşura sarcina probei, efectele fiind identice.

Art. 1525 prevede că debitorul răspunde pentru orice prejudiciu datorat chiar unui caz fortuit după punerea sa în întârziere, cu excepţia cazului în care evenimentul fortuit îl exonerează de însăşi executarea obligaţiei – atunci când creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea acesteia chiar dacă ar fi fost executată la scadenţă (art. 1634 al. 2).

Cu excepţia situaţiei prezentată mai sus, am putea deci afirma că punerea în întârziere constituie un vehicul al riscurilor obligaţiei imposibil de executat din sarcina creditorului în sarcina debitorului? Soluţia pare să se impună prin art. 1525 care prevede că debitorul va răspunde pentru orice prejudicii cauzate de un caz fortuit, aşadar inclusiv pentru imposibilitatea de a executa în natură, putând deci fi obligat să execute prin echivalent.

Deşi nu negăm faptul că ne situăm în sfera de aplicare a răspunderii contractuale, considerăm că sancţiunea aplicabilă se va concretiza chiar în transferul riscurilor[11], care va putea îmbrăca în această ipoteză două forme.

Astfel, având în vedere culpa debitorului în executarea obligaţiei sale, creditorul va avea posibilitatea de a opta între: 1) executarea prin echivalent a obligaţiei asumate de debitor, fapt care implică executarea obligaţiei corelative de creditor (bineînţeles în ipoteza în care aceasta există) şi 2) desfiinţarea contractului cu acordarea de daune-interese. În ce se vor concretiza daunele-interese?

Credem că acestea nu vor putea reprezenta un echivalent al obligaţiei debitorului, ci un echivalent al prejudiciului înregistrat de creditor (cheltuielile efectuate de creditor pentru executarea obligaţiilor sale, cheltuielile efectuate de acesta pentru încheierea unui nou contract etc.). Posibilitatea de a pretinde aceste daune-interese se sprijină tot pe transferul riscurilor obligaţiei în sarcina debitorului. În caz contrar, dacă riscurile obligaţiei ar fi suportate de creditor, desfiinţarea contractului nu ar da acestuia dreptul la despăgubiri, consecinţele neexecutării, inclusiv prejudiciile rezultate din neexecutare, urmând a fi suportate de acesta.

Punerea în întârziere are, însă, aceste efecte indiferent de contextul în care se realizează?

În ipoteza în care independent de culpa debitorului obligaţia nu va putea fi executată[12] la scadenţă, art. 1525 nu va fi aplicabil, obligaţia fiind stinsă încă din momentul în care a devenit imposibilă din cauze fortuite, punând riscurile în sarcina creditorului[13].

Aceeaşi să fie soluţia şi pentru situaţia în care debitorul nu execută la scadenţă, fiind în culpă, iar ulterior scadenţei, dar anterior unei eventuale puneri în întârziere obligaţia sa devine imposibil de executat? Se va aplica regula generală – riscurile obligaţiei vor fi suportate de creditor[14]? Se justifică aplicarea unui tratament diferenţiat creditorilor aflaţi în situaţii similare în funcţie de diligenţa acestora în a notifica debitorul?

Valoarea punerii în întârziere se verifică numai în ipoteza neexecutării temporare. Ori de câte ori se face dovada unei neexecutări totale, definitive şi irevocabile, punerea în întârziere nu mai are semnificaţie[15]. Ar fi absurd să se acorde un termen pentru a executa ceva ce nu mai poate fi executat, iar refuzul de a executa, 1) oricum nu ar mai putea fi constatat deoarece prin ipoteză obligaţia nu mai poate fi obiectiv executată, 2) a fost deja constatat prin proba culpei[16].

Acestui raţionament i s-ar putea reproşa faptul că obligaţia a devenit imposibil de executat doar ulterior scadenţei, iar prin depunerea de diligenţe maxime creditorul ar fi putut evita o astfel de situaţie, l-ar fi putut pune în întârziere pe debitor anterior survenirii imposibilităţii. Dar este un asemenea raţionament echitabil? Ni se pare evident că debitorul a beneficiat de un termen implicit între data scadenţei şi data la care obligaţia a devenit imposibil de executat, termen în care nu a executat, aspect care anulează orice pretenţie de punere în întârziere.

În fine, încheiem analiza acestei ipoteze afirmând că atunci când debitorul nu îşi execută în mod culpabil obligaţiile, iar ulterior acestea devin imposibil de executat din cauze fortuite, fără ca debitorul să fi fost pus în prealabil în întârziere cu privire la executarea acestora, el va putea fi totuşi obligat să execute prin echivalent, nefiind aplicabil art. 1634. Bineînţeles, atunci când creditorul va opta pentru rezoluţiunea contractului, debitorul va fi silit să suporte cealaltă categorie de prejudicii ce rezultă practic în mod direct din desfiinţarea contractului şi doar indirect din neexecutarea obligaţiilor de debitor

 

1.2. Punerea în întârziere a creditorului

Executarea obligaţiilor asumate de debitor presupune un anumit comportament din partea creditorului. Atunci când creditorul, în mod culpabil, deviază de la conduita asumată în mod voluntar va prelua riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat, fiind ţinut să execute în pofida faptului că obligaţia cocontractantului său s-a stins ca urmare a imposibilităţii de executare.

Art. 1510 statuează că în ipoteza în care, „creditorul refuză în mod nejustificat plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească acte pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia”, acesta poate fi pus în întârziere. Astfel cum se prevede la art. 1469 al. 2) prin plată se înţelege „remiterea unei sume de bani sau, după caz, executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”, realizată cu  intenţia de a stinge obligaţia (animus solvendi). Aşadar, plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei[17].

De asemenea, art. 1511, prevede care sunt efectele punerii în întârziere a creditorului – preluarea riscurilor imposibilităţii de executarea a obligaţiei. Astfel cum am văzut însă, riscurile obligaţiei imposibil de executat aparţin deja creditorului, deci se pune întrebarea: la care riscuri se referă textul legal? Considerăm că textul de lege nu se poate referi decât la riscurile obligaţiei corelative[18], fiind deci aplicabil în cazul contractelor oneroase.

Conform art. 1511 acest transfer nu are loc decât în urma punerii în întârziere a creditorului, care în opinia noastră se impune a fi precedată de o culpă a acestuia, în caz contrar găsindu-ne deja în sfera de aplicare a teoriei riscurilor şi a imposibilităţii de executare[19]. Considerăm că temeiul real al transferului riscurilor obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat din sarcina debitorului în sarcina creditorului este culpa acestuia din urmă[20], care însă în absenţa îndeplinirii formalităţilor specifice punerii în întârziere trebuie probată.

 

1.3. Concluzii

 Regula generală este că riscurile obligaţiei imposibil de executat sunt suportate de creditorul obligaţiei imposibil de executat, dar de la această regulă se poate deroga legal sau convenţional.

Atunci cînd imposibilitatea de executare este precedată de o culpă a debitorului/ de o asumare a riscurilor obligaţiei, chiar în absenţa unei relaţii de cauzalitate între fapta culpabilă a debitorului şi evenimentul fortuit ce prilejuieşte imposibilitatea de executare are loc un transfer al riscurilor imposibilităţii de executare a obligaţiei din sarcina creditorului în sarcina debitorului. Soluţia se concretizeză în posibilitatea de obligare a debitorului de a executa prin echivalent ori (în ipoteza de culpă a debitorului) în obligarea acestuia de a suporta prejudiciile rezultate din desfiinţarea contractului.

Consecinţă a transferului riscurilor obligaţiei în sarcina debitorului este menţinerea obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat precum şi a contractului cu excepţia situaţiei în care creditorul ar opta pentru rezoluţiune[21], în ipoteza de culpă a debitorului.

Aceeaşi este soluţia şi pentru ipoteza de culpă a creditorului - menţinerea contractului, distincţia constând în faptul că în această ipoteză debitorul rămâne liberat de obligaţiile sale, singurul ţinut să execute fiind creditorul obligaţiei imposibile care ajunge să suporte atât riscurile obligaţiei imposibile cât şi pe cele ale obligaţiei corelative.

Care va fi însă soluţia pentru ipoteza în care se constată o culpă atât în sarcina debitorului cât şi în sarcina creditorului? Credem că în această ipoteză culpele părților se vor neutraliza și, în consecință, contractul se va desființa (rezoluționa, în terminologia Codului civil!) pentru imposibilitate de executare. Practic, în această ipoteză, riscurile se vor suporta conform regulilor generate, culpa părților (care trebuie însă, să poată fi constatată simultan atât din partea creditorului cât și din partea debitorului), manifestată anterior survenirii evenimentului fortuit, ne mai având nici o consecință.

 

2. Riscurile contractului

2.1. Riscurile contractului oneros

Încă dinainte de intrarea în vigoare a actualului Cod civil s-a afirmat că riscurile contractului sunt în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat[22]. Dar în concret ce presupune imposibilitatea de executare a contractului[23]?

Neexecutarea contractului presupune nerealizarea scopului pentru care acesta a fost încheiat, nerealizare care poate deriva din neexecutarea obligaţiilor contractuale. S-ar putea însă admite realizarea scopului contractual pentru una dintre părţi şi nerealizarea acestuia pentru cealaltă parte? Prelungirea ideii de cauză şi în planul executării contractului[24] presupune că realizarea beneficiului rezultat din executarea contractului trebuie să fie bilaterală, realizarea acestuia doar pentru una dintre părţi ducând la desfiinţarea contractului, fiecare parte angajându-se în ideea că cealaltă parte se angajează la ceva, dar mai ales fiecare parte obligându-se având prefigurată executarea obligaţiei de către celaltă parte[25].

Aşadar, chiar dacă una dintre părţile contractante mai este încă în măsură să execute obligaţiile asumate, aceasta va fi liberată în măsura în care cealaltă a fost „exonerată” datorită evenimentului fortuit. Această soluţie se impune tocmai pe temeiul dispariţiei cauzei.

În fine, riscurile imposibilităţii de executare a contractului (neexecutare datorată unor cauze fortuite) se identifică în acest context (al contractelor oneroase) cu riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat[26], care sunt în sarcina debitorului obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Acesta nu va mai putea pretinde executarea obligaţiei corelative (şi nici eventualele cheltuieli pe care le-a făcut cu executarea propriilor obligaţii) căci aceasta va fi stinsă, motiv pentru care se afirmă că va suporta riscurile contractului.

 

2.2. Riscurile contractului gratuit

Problema riscurilor contractelor unilaterale cu titlu gratuit se suprapune peste cea a riscurilor obligaţiei imposibil de executat. Astfel, am văzut că soluţia pentru riscurile obligaţiei este res perit creditori, obligaţia fiind stinsă, debitorul liberat. Având însă în vedere că în acest context unica obligaţie/ obligaţii care există este/ sunt în sarcina debitorului, iar aceasta/ acestea este/ sunt stinsă/ stinse, contractul se va desfiinţa neputând fi menţinut atât timp cât nu este sursa niciunei obligaţii.

Aşadar, în cazul acestor contracte, nu se va pune problema riscurilor unei obligaţii corelative pentru simplul fapt că aceasta nu există, iar soluţia dată riscurilor contractului va fi identică cu cea dată riscurilor obligaţiei imposibil de executat – res perit creditori[27].

2.3. Concluzii

Res perit debitori sau res perit creditori, astfel se soluţionează problema riscurilor în contracte, în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al contractului. Acestea nu reprezintă însă reguli absolute, unele limite ale acestora fiind evidenţiate în cadrul analizei riscurilor obligaţiei. Ceea ce vrem aici să subliniem este aplicarea teoriei riscurilor indiferent de caracterul oneros sau gratuit al contractului.

 

III. Aplicaţii

 

A. Contractele translative de proprietate

1. Contractul de vânzare-cumpărare

Datorită legăturii care există între promisiunile de vânzare şi contractul de vânzare-cumpărare vom vorbi mai întâi despre primele, urmând ca ulterior să încercăm analiza câtorva aspecte ale contractului de vânzare-cumpărare, relevante în acest context.

 

1.1. Promisiunile de vânzare

În cazul promisiunii unilaterale soluţia diferă în funcţie de calificarea dată obligaţiei corelative dreptului potestativ. Astfel, s-a afirmat că deşi obligaţia promitentului de a încheia contractul ar fi una de rezultat, aceasta ar fi executată prin simpla încheiere a antecontractului şi că în consecinţă nici măcar nu se ajunge a se pune problema riscurilor, deoarece prin ipoteză avantajul a fost deja procurat[28].

Nu suntem de acord întru totul cu această opinie deoarece ar însemna ca dreptul de opţiune al beneficiarului opţiunii să fie golit de conţinut. Ce folos mai are exercitarea opţiunii şi „încheierea” contractului[29] dacă oricum bunul – obiect al promisiunii, nu mai există? Considerăm că obligaţia promitentului va putea fi considerată executată doar atunci şi atât timp cât dreptul de opţiune există efectiv.

Considerăm că se impune a se face distincţie între două ipoteze: 1) cea în care antecontractul este încheiat pentru un interval de timp nedeterminat; şi 2) cea în care contractul de promisiune este încheiat pentru un termen determinat.  În prima situaţie, dacă a trecut un interval de timp rezonabil în care opţiunea putea fi exercitată şi în sensul încheierii contractului de vânzare, nu doar în sens contrar, obligaţia promitentului va fi considerată executată, în timp ce în cea de-a doua, se impune ca opţiunea să poată fi exercitată efectiv în întregul interval, pentru ca obligaţia să fie executată.

Atunci când se va constata că obligaţia promitentului nu a fost executată din cauze fortuite, se va pune problema riscurilor obligaţiei, care vor fi suportate conform regulii generale, de creditorul beneficiar al promisiunii.

Dacă în promisiunea unilaterală se prevede şi dreptul promitentului la contraprestaţie se va pune şi problema riscurilor acesteia. Mai înainte însă de a da o soluţie acestora credem că se impune a se preciza care este cauza acestei prestaţii? Considerăm că aceasta se va putea stipula cu titlu de indemnizaţie pentru indisponibilizarea bunului şi având în vedere că aceasta este o obligaţie divizibilă, indemnizaţia va fi datorată proporţional cu intervalul de timp în care bunul a fost indisponibilizat. De altfel, şi dacă spunem că indemnizaţia este datorată în primul rând cu titlu de contraprestaţie pentru dreptul de opţiune, soluţia practică va fi aceeaşi doar că teoretic se va raporta la intervalul de timp în care opţiunea a putut fi în mod efectiv exercitată[30].

Conform regulii generale, riscurile obligaţiei corelative, concretizată în obligaţia de a plăti o indemnizaţie, sunt în sarcina debitorului.

 

1. 2. Contractul de vânzare-cumpărare

a). Ipoteza în care bunul nu a fost predat

Considerăm că această situaţie pune cele mai puţine probleme, art. 1274 reglementând-o expres din perspectiva problematicii riscurilor.

Cu privire la problema punerii în întârziere dorim să precizăm că în conformitate cu art. 1725, în cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă la scadenţă nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul. Aşadar, atunci când nu a plătit preţul şi refuză şi preluarea bunului, cumpărătorul va fi de drept în întârziere, preluând şi riscul pieirii fortuite a bunului.

De asemenea, al. 2) al aceluiaşi articol prevede punerea de drept în întârziere cu privire la obligaţia de preluare a bunurilor mobile supuse deteriorării rapide atunci când acestea nu au fost preluate la termen sau când s-a solicitat predarea fără a se fi plătit preţul scadent.

Cu privire la această ultimă ipoteză, credem că situaţia concretă la care se referă este aceea în care cumpărătorul solicită predarea, dar i se opune excepţia de neexecutare a contractului, soluţia fiind perfect echitabilă deoarece invocarea excepţiei este un drept al vânzătorului prin care se urmăreşte protecţia intereselor acestuia şi nu prelungirea unei situaţii care oricum este în defavoarea lui.

De asemenea, art.1694 prevede dreptul vânzătorului de a refuza predarea bunului pentru ipoteza în care preţul nu este plătit, chiar atunci când acesta este sub imperiul unui termen suspensiv, dacă respectivul cumpărător se află în insolvabilitate. Considerăm că logica acestei prevederi se înscrie pe aceeaşi linie cu cea a excepţiei de neexecutare. În acest context considerăm că invocarea acestei excepţii va duce şi la preluarea riscurilor de către cumpărător, cu titlu de sancţiune.

b). Ipoteza în care proprietatea nu a fost transmisă

Aceasta presupune o executare anticipată a contractului care poate sau nu să fie asumată de debitorul-vânzător. Atunci când executarea anticipată a obligaţiei de predare nu a fost asumată de debitor, acesta va putea solicita restituirea bunului, până la scadenţă, pe temeiul plăţii nedatorate[31]. Dacă bunul a pierit între timp, soluţia care se va da cu privire la suportarea riscurilor este cea din materia restituirilor, reglementată de art. 1635 şi urm. (acestea prevăd regula res perit debitori pentru cazul în care se pune problema restituirilor reciproce).

Dacă însă părţile şi-au asumat obligaţia de executare anticipată a obligaţiei de predare, respectiv a obligaţiei de plată a preţului, restituirea acestor prestaţii nu va mai putea fi solicitată în baza plăţii nedatorate, condiţiile acesteia ne mai fiind îndeplinite. Riscurile imposibilităţii de executare a obligaţiei de transfer a proprietăţii – obligaţie de rezultat, vor fi suportate de vânzătorul- debitor, obligaţia ne mai putând fi executată[32].

c). Cazul în care bunul este afectat de vicii ascunse

Referitor la această situaţie art. 1713 prevede că atunci când bunul care avea vicii ascunse piere chiar prin forţă majoră, dobânditorul acestuia îşi păstrează dreptul de a obţine remediile prevăzute la art. 1710, deci inclusiv rezoluţiunea[33], chiar dacă pieirea bunului nu se datoreză sub nicio formă respectivelor vicii ascunse.

La aceeaşi soluţie se ajunge şi prin aplicarea normelor din materia restituirilor, care prevăd că atunci când cauza de restituire sau de desfiinţare poate fi imputată uneia dintre părţi aceasta va prelua riscurile imposibilităţii de executare. Astfel, dacă este vorba de partea care este obligată la restituire, aceasta va trebui să restituie prin echivalent, iar dacă este vorba de cealaltă parte aceasta va fi obligată totuşi să restituie contraprestaţia, atunci când aceasta există, deşi cealaltă parte rămâne liberată. Este deci o aplicaţie a teoriei  conform căreia culpa provoacă inversarea sarcinii riscurilor.

 

2. Împrumutul de consumaţie

Conform art. 2160, prin încheierea valabilă a acestui contract, împrumutatul devine proprietar al bunului şi suportă riscul pieirii acestuia. Mutuum-ul este însă un contract real a cărui încheiere valabilă presupune predarea bunului, aşadar prin art 2160 se creează doar o aparenţă de derogare de la art. 1274. În cazul acestui contract, odată cu încheierea sa nu se transferă doar proprietatea, ci şi detenţia, ne mai existând disociere între proprietate şi riscuri.

De asemenea, pieirea bunului nu va mai produce consecinţe decât în plan static, nu şi în plan dinamic, deoarece împrumutul de consumaţie presupune restituirea unor bunuri de acelaşi fel, nu aceleaşi bunuri. Aşadar, obligaţia de restituire va putea fi întotdeauna executată[34].

 

3. Donaţia

Ca o primă observaţie, subliniem că în opinia noastră contractul de donaţie excedează sferei de aplicare a art. 1274, acesta referindu-se la riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat care sunt suportate de debitor până la executarea de către acesta a obligaţiei de predare. În contractele gratuite obligaţia corelativă însă, lipseşte, motiv pentru care evident, nu se pune problema suportării riscurilor acestei obligaţii şi în consecinţă nici a aplicării art. 1274.

Cu privire la suportarea riscurilor în cadrul contractelor de donaţie menţionăm că în ipoteza în care bunul – obiect al donaţiei, piere înainte de a fi fost predat, riscurile bunului vor fi suportate de proprietarul- donatar, patrimoniul acestuia suportând diminuarea. Riscurile obligaţiei imposibil de îndeplinit – obligaţia de predare, vor fi suportate de creditor, după regula generală, iar contractul se va desfiinţa ne mai fiind sursa niciunei obligaţii.

Dintr-o altă perspectivă, s-ar putea susţine că donatarul nu va putea pretinde valoarea bunului deoarece pentru executarea prin echivalent nu există animus donandi. Donatorul are intenţie liberală doar cu privire la bunul – obiect al donaţiei, în natura lui, nu şi cu privire la echivalentul acestuia[35].

 

B. Contracte netranslative de proprietate

 

1. Contractul de locaţiune

Obligaţiile corelative şi interdependente, specifice acestui contract, sunt asigurarea folosinţei unui bun şi respectiv obligaţia de plată a unei chirii periodice.

A. Conformart. 1818 „atunci când bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei sale” contractul se desfiinţează.Acest articol ar părea să reglementeze chiar problema riscurilor contractului pentru ipoteza imposibilităţii de executare a obligaţiei esenţiale de locator. Cu toate acestea, textul nu distinge în funcţie de cauza pentru care acestă obligaţie nu mai poate fi executată, punându-se deci în mod legitim, credem, întrebarea: se va aplica textul de lege indiferent de contextul în care distrugerea/ pierderea destinaţiei speciale a bunului survine?

Aliniatul 4) al aceluiaşi articolul 1818 pare să învedereze un răspuns afirmativ, cauzei distrugerii bunului nerecunoscându-i-se consecinţe decât în planul răspunderii.Atunci când pieirea bunului este fortuită locatarul nu are dreptul la daune-interese, contractul desfiinţându-se[36], în aparenţă cel puţin, indiferent de cauza dispariţiei bunului.

Ce se întâmplă însă în situaţia în care bunul piere/ îşi pierde destinaţia specială şi din culpa locatarului – creditor al obligaţiei de asigurare a folosinţei? Nu ne referim aici neapărat  la o culpă care să se afle în relaţie de cauzalitate directă cu distrugerea bunului/ pierderea destinaţiei speciale a acestuia, ci la o culpă care spre exemplu, să constituie cadrul propice pentru survenirea unui eveniment fortuit.

Art. 1517 prevede că „o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”,ceea ce exclude posibilitatea admiterii unei acţiuni de desfiinţare/ constatare a desfiinţării contractului[37] promovată de locatar în ipoteza în discuţie.

De asemenea, în acelaşi sens, art. 1800 prevede că în situaţia în care locatarul schimbă destinaţia bunului astfel încât locatorul va fi prejudiciat, acesta din urmă va putea solicita inclusiv desfiinţarea contractului. Astfel se exclude practic, extinderea sferei de aplicare a art. 1818 la ipoteza de culpă a locatarului.

Aşadar, atunci când locatorul nu-şi mai poate executa obligaţiile din culpa locatarului contractul nu va fi desfiinţat, ci dimpotrivă va fi menţinut, iar dacă împiedicarea locatorului este doar una temporară acesta va fi obligat să îşi execute obligaţiile, doar că cu întârziere – atunci când împiedicarea încetează, fără a putea fi obligat la daune-interese moratorii. Dimpotrivă, locatarul va putea fi obligat la plata de daune-interese, dacă este cazul.

B. Transferul riscurilor obligaţiei de asigurare a folosinţei în sarcina locatarului

Subliniem că ipoteza în discuţie presupune existenţa culpei locatarului urmată de un eveniment fortuit care face obligaţia debitorului imposibil de executat. Distingem deci această ipoteză de cea în care culpa locatarului determină în mod exclusiv neexecutarea obligaţiilor de către locator – caz în care vom vorbi strict de răspundere contractuală[38].

Având în vedere că obligaţia de asigurare a folosinţei unui bun cu destinaţie specială înglobează atât obligaţii de rezultat, cât şi obligaţii de diligenţă, credem că în funcţie de situaţia din speţă ne-am putea regăsi sau nu în sfera de aplicare a teoriei riscurilor[39].

Astfel, pentru exemplificare, putem considera speţa în care, urmare a culpei locatarului, sunt pierdute autorizaţiile de funcţionare ale unui imobil cu destinaţie specială, care a făcut obiectul unui contract de locaţiune. Ulterior acestui eveniment şi anterior existenţei posibilităţii de dobândire a unor autorizaţii noi a intervenit o lege care interzice acordarea de noi autorizaţii pentru funcţionarea respectivelor locaţii, pe cele existente considerându-le valabile. Considerăm că în această ipoteză nu avem o neexecutare din partea debitorului– locator deoarece ne aflăm în sfera obligaţiilor de mijloace care atunci când debitorul depune toate diligenţele sunt executate[40]. Aşadar, contractul va fi menţinut, locatarul fiind obligat să plătească chiriile în cuantumul stabilit, chiar dacă practic pentru el folosirea bunului este lipsită de orice utilitate.

În situaţia în care obligaţia de punere la dispoziţie a bunului – obligaţie de rezultat[41], devine imposibil de executat se va pune problema riscurilor. Astfel, în situaţia în care se închiriază un imobil cu destinaţia de locuinţă, iar locatarul, neavând acordul proprietarului schimbă această destinaţie în bar, iar în acest context, imobilul este distrus complet – să presupunem că prin incendiere, focul fiind provocat de clienţi recalcitranţi aflaţi în stare de ebrietate, fiind deci întrunite condiţiile cazului fortuit[42] -  vom fi în câmpul de aplicare al riscurilor în contracte.

Cine va suporta riscurile contractului în această ipoteză? Sarcina riscurilor obligaţiei corelative va fi inversată. Astfel, dacă în regulă generală aceasta este suportată de debitorul- locator, în ipoteza de culpă a locatarului acesta o va prelua.

Această concluzie se desprinde din reglementarea menţinerii contractului de locaţiune pentru ipoteza de pierdere a destinaţiei speciale din culpa locatarului, precum şi din art. 1511.

Dorim să subliniem că în exemplele de mai sus culpa creditorului obligaţiilor imposibil de executat s-a materializat în neexecutarea unor obligaţii de a nu face – de a nu schimba destinaţia, de a folosi bunul ca un bun proprietar, caz în care creditorul (debitor cu privire la respectivele obligaţii) este de drept în întârziere.

Considerăm că şi obligaţia locatarului de a plăti chiria ar putea deveni imposibil de executat mai ales dacă aceasta presupune obligaţia de a da bunuri generice a căror provenienţă dintr-un lot determinat este prevăzută în contract. Pieirea întregului lot duce la stingerea acestei obligaţii, concluziile de mai sus fiind valabile, mutatis mutandis, şi în acest caz.

 

2. Contractul de antrepriză

A. Despre riscuri

Obligaţiile specifice contractului de antrepriză sunt: 1) obligaţia antreprenorului de a executa o anumită lucrare/ de a presta un serviciu, 2) obligaţia beneficiarului de a plăti o sumă de bani sau alte bunuri/ prestaţii. Bineînţeles că acest contract presupune şi predarea lucrării, putând avea chiar şi caracter translativ, însă considerăm că acest aspect prezintă puţină relevanţă sub aspectul analizat.

Una dintre specificităţile contractului de antrepriză este faptul că ceea ce trebuie executat de către antreprenor prin definiţie, nu poate exista la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că rezultatul a „ceea ce trebuie executat” – lucrarea, nu poate fi considerat un bun individual determinat. Consecinţă a acestui fapt, obligaţia antreprenorului va deveni imposibil de executat doar atunci când lucrarea nu mai poate fi executată sau serviciul nu mai poate fi prestat.

Aşadar, atunci când lucrarea executată piere fortuit nu vom fi în sfera de aplicare a teoriei riscurilor contractuale, ci eventual se va pune problema riscului bunului – lucrare, care dacă aceasta a pierit anterior recepţiei va fi suportat de antreprenor (art. 1878 reglementează deci problema riscului lucrării şi nu a contractului).

Astfel, va exista imposibilitate de executare a contractului doar în cazul contractelor intuitu personae, când a intervenit moartea antreprenorului/ incapacitatea acestuia de a executa. De asemenea, credem că vom fi în ipoteza imposibilităţii de executare şi atunci când urmare a unor cauze fortuite lucrarea a pierit, iar o refacere a acesteia este imposibilă tot din cauze fortuite (lucrarea consta în construirea unui etaj suplimentar unei clădiri, dar urmare a unui cutremur, întreaga clădire a fost distrusă. Bineînţeles că ipoteza devine extrem de discutabilă atunci când beneficiarul lucrării înţelege să refacă clădirea respectivă. Totuşi, credem că soluţia se menţine, respectiva clădire fiind privită la încheierea contractului de antrepriză, ca un bun individual determinat).

Art. 1871 prevede că în aceste ipoteze contractul este desfiinţat, deci obligaţia imposibilă- de a realiza lucrarea, este stinsă, ceea ce înseamnă că riscurile obligaţiei sunt în sarcina creditorului, beneficiar al lucrării.

Şi în privinţa riscurilor obligaţiei corelative se va aplica regula generală, art. 1871 prevăzând obligaţia beneficiarului de a plăti, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor efectuate şi a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări şi cheltuieli îi sunt de folos. Aceasta nu înseamnă o derogare de la regula de soluţionare a riscurilor obligaţiei corelative (res perit debitori), ci o atenuare a acestei reguli pentru cazul când executarea parţială a obligaţiilor antreprenorului îi sunt de folos beneficiarului[43].

B. Ipoteza de culpă a beneficiarului – creditor

a) Cazul în care materialele sunt furnizate de beneficiar

Art. 1860 al. 2) prevede că în ipoteza în care lucrarea piere fortuit, deci nu din cauza unor vicii ale materialelor furnizate de beneficiar, antreprenorul va fi obligat să refacă lucrarea, beneficiarul nefiind deci obligat decât să furnizeze alte materiale (riscul pieirii materialelor este suportat deci, de proprietar). În ipoteza în care lucrarea piere însă, din cauza viciilor materialelor aceasta va fi refăcută pe cheltuiala beneficiarului. Deci în acest caz riscul lucrării va fi preluat de beneficiar.

Considerăm că această dispoziţie este aplicabilă atunci când antreprenorul nu ar fi putut prevede că trăinicia lucrării va fi afectată din cauza viciilor materialelor, în caz contrar aplicându-se art. 1858, fiind necesară deci informarea beneficiarului de către antreprenor. Absenţa acestei informări ar face ca riscul lucrării să fie totuşi în sarcina antreprenorului.

b) Cazul neluării măsurilor necesare de beneficiar, prevăzut de art. 1859

Astfel, atunci când deşi informat cu privire la faptul că normala executare a lucrării, trăinicia  acesteia, folosirea potrivit destinaţiei ei este primejduită din cauza: materialelor procurate de beneficiar, instrucţiunilor necorespunzătoare date de acesta, existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă, beneficiarul nu ia măsurile necesare într-un termen rezonabil, acesta va prelua riscul lucrării şi deci refacerea acesteia se va executa pe cheltuiala sa.

c) Ipoteza culpei beneficiarului cu privire la obligaţia de recepţie

Art. 1862 prevede că atunci când, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve, riscul lucrării trecând în sarcina beneficiarului.

Doar în cazul în care ulterior manifestării acestei culpe (menţionată la lit. a),b),c) de mai sus ) intervine şi o imposibilitate de executare a contractului datorată unor evenimente fortuite – moartea antreprenorului spre exemplu, în cazul contractelor intuitu personae, se va pune problema  riscurilor obligaţiilor contractuale, în speţă fiind suportate de beneficiarul- creditor, datorită culpei menţionate, având deci loc o inversare a sarcinii acestora. Este vorba de riscurile obligaţiei corelative obligaţiei imposibil de executat, ceea ce s-ar traduce prin menţinerea obligaţiei beneficiarului de a plăti antreprenorului remuneraţia.

 

IV.Concluzii finale

Riscul reprezintă un eveniment prejudiciabil, o pagubă cauzată de evenimente fortuite. În contracte, discuţia pe tema riscurilor poate fi purtată pe două planuri.

Într-un prim plan vorbim de riscurile obligaţiei care în regulă generală sunt suportate de creditor (res perit creditori). De la această regulă există bineînţeles şi excepţii: 1) atunci când cazul fortuit[44] este precedat de o culpă a debitorului cu privire la executarea la scadenţă a obligaţiei, 2) atunci când debitorul îşi asumă o obligaţie de garanţie pentru cazuri fortuite. Efectele soluţiei de excepţie sunt menţinerea obligaţiei corelative, obligarea debitorului de a executa prin echivalent, menţinerea contractului.

Într-un al doilea plan, vorbim de riscurile contractului oneros sau de cele ale obligaţiei corelative, care în regulă generală sunt suportate de debitor (res perit debitori). Bineînţeles că şi această regulă suportă excepţii – ipoteza de culpă a creditorului care precede cazul fortuit, ce face ca obligaţia debitorului să fie imposibil de executat. Efectele acestei soluţii sunt menţinerea contractului, dar liberarea debitorului, singurul obligat să îşi execute obligaţiile fiind creditorul obligaţiei imposibile.

Care este raportul între cele două planuri de analiză a riscurilor? Considerăm că cele două categorii de riscuri se intercondiţionează. Astfel, riscul bunului, concretizat în pieirea sa fortuită, determină imposibilitatea de executare a obligaţiei al cărei obiect este respectivul bun. De asemenea, în funcţie de soluţia dată riscurilor obligaţiei imposibile se va soluţiona şi problema riscurilor obligaţiei corelative (acestea vor fi în sarcina debitorului dacă riscurile obligaţiei imposibile sunt suportate de creditorul acestei obligaţii, cum se întâmplă de regulă).

Mai mult decât atât, în contractele translative, soluţia dată riscului bunului împietează asupra riscurilor obligaţiei corelative celei imposibile. Astfel, dacă s-ar stabili că riscul bunului este în sarcina creditorului obligaţiei imposibile (de transfer a proprietăţii sau de predare), acesta ar fi ţinut să execute obligaţiile asumate tocmai în considerarea faptului că riscul bunului este în sarcina sa, mecanismul fiind similar ipotezei de asumare a unei obligaţii de garanţie (aşadar ar suporta riscurile obligaţiei corelative).

Codul civil prevede expres, însă prin art. 1274, că riscul bunului este în sarcina debitorului obligaţiei imposibile, normă care soluţionează practic şi chestiunea de a şti cine suportă riscurile obligaţiei corelative celei imposibile – debitorul. În consecinţă, fiind dispărută cauza obligaţiei corelative, prin stingerea obligaţiei imposibile,  se va stinge şi aceasta, şi contractul.

În contractele netranslative, dacă riscul bunului nu este suportat de proprietar sau de cel care pune la dispoziţie bunul, ci de cealaltă parte (cum se întâmplă în ipoteza de culpă a acestuia care precede cauza fortuită), în ipoteza pieirii bunului aceasta va fi obligată să remită proprietarului/ cocontractantului, echivalentul valorii bunului, deci problema nu se va soluţiona prin recursul la riscurile obligaţiilor[45].

Cu privire la interdependenţa dintre riscurile obligaţiilor, de subliniat că o soluţie contrară dată uneia poate influenţa soluţia dată celeilalte. Astfel, atunci când datorită culpei debitorului, riscurile obligaţiei imposibile sunt suportate de acesta, riscurile obligaţiei corelative nu vor mai apărea datorită faptului că nu se mai pune problema dispariţiei cauzei, debitorul fiind ţinut să execute prin echivalent. Logic, nu vom mai vorbi nici de riscurile contractului, care se menţine, ne mai fiind desfiinţat.

Culpa creditorului determină şi ea o inversare a sarcinii riscurilor obligaţiei corelative de această dată, ceea ce înseamnă menţinerea contractului, dar liberarea debitorului, singurul obligat să execute fiind creditorul.

Subliniem că temeiul pentru inversarea sarcinii riscurilor este culpa, nu punerea în întârziere, raţiunea art. 1511 fiind dorinţa de a sancţiona culpa părţii[46].

În final dorim să subliniem că în opinia noastră soluţia dată riscurilor în contractele oneroase evidenţiază regula aplicabilă încheierii acestora. Aşadar, dacă pentru încheierea valabilă a acestora se impune existenţa unei reciprocităţi a avantajelor, în egală măsură pentru soluţionarea problemei riscurilor se impune respectarea acestei reguli. Astfel, chiar dacă riscurile obligaţiei sunt suportate de creditor, pierderile vor fi reciproce, debitorul fiind lipsit de prestaţia datorată. Atunci când riscurile obligaţiei sunt suportate de debitor, creditorul va fi lipsit de executarea în natură, avantajul nefiind deci cel preconizat.

 

 

Bibliografie generală:

            a) Din România

            1. Gh. Aurelian, „ Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

            2. B. Dumitrache, „Consecinţele ineficacităţii contractelor”, AUB – 2001;

            3. Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, „Drept civil. Obligaţiile”, Ed. Wolters Kluwer, 2010;

            4. L- Pop, „Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;      

            5. L Pop, „Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;        

            6. P. Vasilescu, „Drept civil. Obligaţii”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;

            7. V. Stoica, „Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997;        

 

             b) din Franţa:

            1. H. Capitant, „De la cause des obligations”,  Ed. Librairie Dalloz, Paris, 1923; 

            2. F. Laurent, „Principes de droit civil”, tome 17, A. Durand & Pedone Lauriel, Bruxelles, Bruylant Christophe & Comp, Paris,1875;

            3. L. Thibierge, „Le contrat face  à l'imprévu”, Ed Economica, Paris, 2011;                    

            4. Le Tourneau Ph., „Droit de la responsabilité et de contrats”, Ed. Dalloz, Paris, 2000.   

 

            Bibliografie specială:

            1. V. Babiuc, „Riscurile contractuale în vânzarea cumpărarea internaţională”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;

            2. G.Al. Ilie, „Probleme speciale privind riscurile în contractele netranslative de proprietate”, RRDP nr. 5/2011;

            3. G.Al. Ilie, „Riscurile în contracte”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.

« Back