Numărul 1 / 2014

STUDII

 

 

DILEMELE AUTONOMIEI DREPTULUI ÎN MODERNITATEA TÂRZIE

 

Horia Ciurtin*

 

 

Abstract: The dilemmas of legal autonomy in late modenity. The present article seeks to offer a new perspective upon the necessity of thinking and analyzing law philosophically. The main issue addressed by this inquiry refers to the “autonomy” of legal sciences, a long-lasting jurisprudential doctrine perpetuated by legal positivism, which proved to be not only erroneous, but also harmful for the development of law in the light of the postmodern “paradigm shift”. Finally, this study proposes a different type of interaction between philosophy and law, an interdisciplinary field that surpasses iuspositivist and iusnaturalist perspectives, in an attempt to guide law within the labyrinth of contemporary social sciences.

 

Keywords: philosophy of law; postmodernism; autonomy of law; legal positivism.

Cuvinte-cheie: filosofia dreptului; postmodernism; autonomia dreptului; positivism juridic.

 

 

 

 

1. Introducere

 

Într-o epocă definită de instabilitate cronică, în care fundamentele clasice ale ştiinţelor umaniste par a se surpa progresiv, iar „deconstrucţia” postmodernă a (pre)luat chipul pseudo-apocaliptic al unei „destrucţii” iresponsabile, o discplină – dreptul – îşi duce în continuare existenţa ca şi cum nici un eschaton paradigmatic nu ar fi tulburat lumea cunoaşterii între timp. Din acest punct de vedere, aparenta sa acalmie într-un ocean epistemic cuprins de furtună nu poate, de fapt, dezvălui decât două posibilităţi: idila cu pozitivismul şi presupusa autonomie-închistare aferentă îl pun la adăpost de vânturile dezlănţuite ale modernităţii târzii ori dreptul, această Cenuşăreasă a teoriei sociale, a descoperit o metodă aparte de a-şi redobândi integritatea pierdută printre ruinele conteporaneităţii.

În realitate, odată ce hegemonia ideatică a modernităţii[1] a sucombat sub acţiunea propriei greutăţi, dreptul s-a regăsit la fel de neputincios şi confuz pe scena multiplelor „sfârşituri” de istorie împreună cu toate celelalte discipline ale cunoaşterii. Relativa şi formala sa stabilitate în acest context nu a fost rezultanta uneia dintre cele două iluzorii posibilităţi menţionate anterior, ci o auto-izolare faţă de întregul domeniu social, o îndepărtare de agora dezbaterilor privitoare la fundamente şi viitorul lor în noua eră postmodernă. Pretextul pozitivist al unui „drept pur”, eliberat atât de constrângeri politice, istorice, cât şi filosofice sau etice a fost transformat într-un amplu argument în favoarea autonomiei aproape absolute a dreptului, autonomie ce ar pune domeniul juridic la adăpost de orice cutremur al Weltanschauung-ului general.

Pe această linie de gândire, considerându-se că un sistem legal este valid atâta timp cât „normele sale sunt în general efective (mai precis, cu adevărat aplicate şi respectate)”[2], s-a creat ştiinţei juridice iluzia că ar putea – în solitudinea-i – scăpa nealterată de modificările radicale ale epocii, atâta timp cât maşinăria tehnicistă a dreptului continuă să funcţioneze şi să producă rezultate satisfăcătoare pe plan concret. Totuşi, îndepărtarea de dilemele filosofiei postmoderne şi refuzul de a şi le asuma chiar şi în mod polemic lasă, însă, dreptul vulnerabil în faţa oricărui imbold subversiv mai serios, indiferent că vorbim despre deconstrucţia derridiană[3] a dreptului ori despre cadrul mai larg al „studiilor critice ale dreptului”[4].

Având în vedere aceste ipoteze, articolul de faţă îşi propune să readucă în prim-plan câteva chestiuni de ordin teoretic privitoare la autonomia dreptului vis-a-vis de filosofie, urmând a se arăta că aceasta nu este într-atât de largă prea deseori ne imaginăm, disciplina juridică fiind cuprinsă în torsiunea amplă a ştiinţelor sociale contemporane, neputându-i-se permite o recluziune nesfârşită. În cele din urmă, vom avansa teza comform căreia dacă sistemul juridic îşi propune să evadeze cu adevărat din îmbrăţişarea letală a postmodernităţii, una dintre cele mai bune soluţii – atât în aplicarea unui diagnostic, cât şi în găsirea unei porţi de scăpare – nu poate fi concepută în afara demersurilor filosofiei, mai precis ale filosofiei dreptului, disciplină capabilă să orienteze dreptul înăuntrul şi în afara aporiilor pozitiviste ce par a-l fi blocat la nivel speculativ de mai bine de jumătate de secol.

 

2. Limitele autonomiei dreptului – cât de liber este dreptul?

 

Înainte de a încerca găsirea unui răspuns la această întrebare, este necesară analizarea unei ambiguităţi privitoare la filosofia dreptului, şi anume natura legăturii dintre cele două discipline - nuanţată în funcţie de curentul de gândire dominant într-o sferă sau alta - şi, mai apoi, rezultanta interacţionării bilaterale a acestora, atât din prisma filosofiei, cât şi a dreptului.

Ca în orice domeniu supus dezbaterii, există indubitabil şi aici o serie de perspective diferite, uneori contradictorii asupra problematicii abordate, dintre care vom reliefa pe cele ce formează dihotomia cea mai pregnantă a modernităţii, mai precis cuplul pozitivism-iusnaturalism, ignorând voluntar anumiţi hibrizi teoretici alternativi precum teoria interpretivistă a lui Ronald Dworkin[5]. Aşadar, un prim punct de vedere se constituie în jurul autonomiei cvasi-absolute a dreptului faţă de filosofie, remarcându-se ideea unui sistem juridic construit empiric, tehnicist, fără a fi tributar vreunei axiologii de sorginte speculativă. Dreptul de acest fel încetează, în fapt, să mai aibă ca fundament "Legea" (ca instanţa pre-juridică şi meta-juridică), el rămănând un simplu făuritor şi depozitar al "actului normativ", o umilă metodologie menită să garanteze justeţea mijloacelor. Acest "divorţ" dintre filosofie şi drept se prezintă ca o necesitate a unei lumi aflate în perpetuă nevoie de eficienţă şi eficientizare, o lume tehnocrată ce se divide în nenumărate domenii de specializare îngustă, fără nici o punte de legătură între ele, în care „dreptul este presupus ca un sistem coerent de sensuri şi texte, o unitate codificată accesibilă experţilor juridici şi numai lor”[6].

Pe această cale, uitând că menirea sa nu este doar de a produce consecinţe cuantificabile într-un domeniu practic, uitând că „pentru a crea un jurist bun nu este suficient să îl înveţi doar drept”[7], sfera juridică îşi caută treptat refugiul într-o auto-suficienţă utopică, întorcând domeniul preocupărilor sale de la orice dezbatere asupra fundamentelor sale non-juridice (sau chiar meta-juridice). Pe plan concret se poate remarca şi încetăţenita tendinţă a specialiştilor de a privi dreptul ca un sistem închis în circularitatea unei „teorii generale a dreptului”, ignorându-se alternativa clasică de interacţionare cu celelalte discipline în cadrul filosofiei dreptului [8].

Pe de altă parte, dintr-un al doilea punct de vedere relativ apropiat viziunii iusnaturaliste târzii (pe care intenţionă să o diferenţiem ca metodă de întemeiere de cea a dreptului natural clasic), se consideră că filosofia, în raport cu dreptul, se poate constitui ca un metadiscurs juridic ce stabileşte sau descoperă "Legea", liniile ideatice de dezvoltare a sistemului dreptului prin puterea raţiunii suverane. În această pistă a gândirii, domeniul juridic (ca disciplină cvasi-distinctă) este restrâns la simpla funcţie de aplicare pur tehnică şi tehnicistă a ceea ce filosofia a pre-stabilit pentru el pe cale apriorică. Dreptul ajunge, într-o astfel de manieră, un mărunt apendice al unui metadiscurs universal şi universalizant, a cărui singură menire este executarea practică a ceea ce preceptele filosofice au dispus.

Această concepţie, tributară la rândul său gândirii moderne, ni se prezintă ca o desacralizare a instanţei normative divine ce nu se diferenţiază – în cele din urmă – de inamicul său pozitivist decât prin raportarea la un domeniu aparent supra-juridic, dar care se subscrie aceleiaşi captivităţi imanente a nomos-ului. Este uşor de observat, astfel, de ce aparenta antiteză dintre cele două curente se dizolvă la o privire mai atentă, căci iusnaturalismul teleologic încearcă „prin justeţea scopurilor sale să justifice mijloacele, iar dreptul pozitiv să garanteze justeţea scopurilor prin justificarea mijloacelor”, intrându-se astfel în blocajul unei circularităţi[9].

            Ambele perspective, tipice defunctei viziuni moderniste, nu reuşesc în cele din urmă să reliefeze cu adevărat o veridică relaţie între domeniul filosofiei şi cel al dreptului şi nici nu reuşesc să traseze în acest context graniţele autonomiei fiecăruia. Un astfel de status quo nu este decât consecinţa unor reale patologii ale „puterii” în sfera cunoaşterii, dorindu-se fie anexarea obedientă a dreptului faţă de filosofie, fie autarhia vanitoasă a acestuia. Căci, după cum şi în dezbaterile post-belice s-a remarcat, „dacă juristul nu a fost bine servit de către epistemelogie, este la fel de adevărat că şi epistemologul a primit puţin ajutor din partea juristului”[10].

Aşadar, cât de liber este dreptul? Într-un astfel de cadru conceptual, urmărind liniile de forţă ale curentelor ce au determinat reflecţia epocii moderne asupra dreptului, putem constata că autonomia sa a fost şi va rămâne o chestiune discutabilă sub aspectul întinderii atâta timp cât scopul relaţiei şi însăşi natura interacţiunii dintre drept şi filosofie nu sunt lămurite, chestiuni ce vor fi privite mai de aproape în continuare.

 

3. Interacţiunea sferelor – rolul filosofiei dreptului pentru drept

 

Pentru a evidenţia coordonatele legăturii dintre cele două discipline, vom avansa următoarea teză: există posibilitatea ca atât dreptul, cât şi filosofia să fie demersuri ce se adresează aceluiaşi obiect, dar la care se raportează în mod diferit. Astfel, prin naşterea unui domeniu interdisciplinar, precum filosofia dreptului, se oferă posibilitatea constituirii unui discurs ce nu se bazează exclusiv în nici unul dintre ele şi nici nu are pretenţia de a epuiza obiectul supus cunoaşterii, în acest "câmp deschis", prin nici una dintre căile propuse, dar care ajută la cunoaşterea ambelor într-o măsură mai mare.

Încercând să găsim un răspuns la interogaţia iniţială, referitoare la libertatea dreptului, putem realiza faptul că filosofia dreptului, demers caracterizat prin autonomie atât faţă de filosfie, cât şi faţă de drept, dar care le include pe amândouă, obligă la cercetarea temeinică a fundamentelor ce sunt invocate în sprijinul necesităţii interacţiunii dintre aceste două discipline. Astfel, este de la sine înţeles că filosofia, în raportarea ei la fenomenul juridic, are drept obiect de studiu "legea", conceptul de lege. Întrebarea este dacă demersul filosofic joacă rolul de intermediar, de translator între instanţa metajuridică de legiferare şi instanţa juridică de legiferare.

Îşi poate asuma filosofia o astfel de sarcină? Rolul de mijlocitor este posibil, însă, doar în condiţiile unei filosofii ce presupune o instanţă regulativă superioară atât ei, cât şi dreptului. Într-un astfel de caz, filosofia dreptului îşi câştigă o legitimitate de netăgăduit prin asumarea funcţiei de verificare a adecvării dintre starea dreptului şi Legea metajuridică pe care o percepe în prisma ambelor discipline.

Un impas al demersului survine în momentul în care filosofia şi dreptul sunt situate pe trepte diferite ale temporalităţii. Astfel, dacă filosofia a reuşit să treacă printr-o serie de impasuri şi să îşi depăşească propriile limitări, dreptului nu îi este permis un astfel de demers. Rigid şi strict prin definiţie, domeniul juridic rareori poate tolera anihilarea fundamentelor sale, de-construcţia, atâta timp cât nu poate fi sigur de re-construcţia ulterioară. Prin punerea laolaltă a celor două discipline este posibil ca filosofia să forţeze ieşirea-din-sine a dreptului, mişcare ce i-ar putea fi benefică, dar şi fatală.

Un folos incomensurabil al acestui tip de filosofie a dreptului este transformarea pe care reflectarea dreptului în "oglinda" filosofiei o generează. Prin aceasta, demersul juridic îşi poate constata propriile erori (constitutive si derivate) şi intră, totodată, în posesia unui mijloc instrumental de a şi le corija ori elimina. Foarte interesant în această interdisciplinaritate este modul în care ambele domenii răspund unei piedici similare. Astfel, devine relevant faptul că din unul dintre cele mai năucitoare "evenimente" constitutive ale modernităţii, respectiv ciocnirea omului cu Divinitatea, dreptul a ieşit infinit mai vătămat decât filosofia, căci atunci când adevărul devine valoare, iar „Dumnezeu a murit, nici o instanţă nu mai poate furniza un fundament etic pentru judecată”[11].

În acest context, având în vedere că filosofia a mocnit mereu dorinţa de a zdrobi şi dezvolta, apoi, un mod de a gândi diferit faţă tradiţionalele sisteme metafizice, dreptul, pierzându-şi fundamentul, singurul fundament sigur, s-a pierdut pe sine însuşi. Din acea clipa el nu a putut tinde la a se îmbunătăţi, a se depăşi pe sine, ci – eventual – doar la a se conserva. Din momentul în care filosofia a început să spere la o nouă transcendenţă, dreptului i-a rămas doar supravieţuirea, putând doar a lupta pentru a-şi recăpăta gloria-i de altă dată (fragmentar) şi nicidecum la a o reatinge sau la o depăşi.

O altă abordare posibilă a filosofiei dreptuluipresupune tocmai ajutorarea juridicului de a ieşi din impas, prin metodele filosofiei. Demersul interdisciplinar, permiţând un flux ambidirecţional înspre şi dinspre domeniul cercetat, facilitează sincronizarea celor două discipline, atingerea unui punct de convergenţă în care pragurile de dezvoltare pot fi eludate în beneficiul ambelor, dar mai ales în beneficiul celei aflate în blocaj.

Un eventual neajuns al filosofiei dreptului stă în problema aplicabilităţii postulatelor şi concluziilor trase de acest demers în sfera practicii juridice cotidiene. Nu se poate concepe o linie directă de influenţă atâta timp cât sistemul nu este reformat la nivel fundamental. Emergenţa unui act normativ nou, în contextul unui sistem juridic stagnant nu constituie o transformare, ci – mai degrabă – o prelungire prin alte mijloace ale aceleiaşi stări de fapt şi de drept. Acest neajuns ar putea fi convertit într-un folos, atunci când filosofia dreptului ar înceta a fi privită drept un fenomen distinct faţă de celelalte manifestări ale sferei juridice şi ar fi integrată în structurile ei de bază.

Aşadar, privind în ansamblu, putem conchide că filosofia dreptului – domeniu de interdisciplinaritate – îşi afirmă necesitatea în contextul unui sistem juridic bulversat de dispariţia unei instanţe normative metajuridice, ce se doreşte a fi compensată printr-o supranormare frenetică, cantitatea dorind a înlocui calitatea procesului de legiferare. Unul dintre puţinele demersuri care poate constitui o cale de ieşire din impasul unui drept devenit o construcţie asemănătoare unui castel din cărţi de joc, filosofia dreptului oferă posibilitatea de raportare ambivalentă la aceeaşi problema, la acelaşi obiect şi de re-construcţie a unui sistem juridic şubrezit de încercările modernităţii.

 

4. Concluzii – dreptul după moartea narativelor

 

Privind retrospectiv modul în care autonomia sferei juridice a fost concepută şi revenind la dilemele filosofiei dreptului – în contextul şi în maniera evidenţiată în capitolul anterior – putem constata că multiplele încercări de „secesiune” pozitivistă sau de anexare iusnaturalistă, au adus dreptul – în ciuda formalei sale imutabilităţi – în incerta pendulare între două epoci. Această situaţie se traduce la nivel practic printr-o instabilitate esenţială ce erupe spectaculos în sistemul legal, iar hiper-inflaţia normativă, lipsa coerenţei sistemice, haosul datorat lipsei de identitate axiologică dintre domeniul normativ şi cel al cetăţeanului fiind simptome cât se poate de evidente ale dezechilibrului creat în întreaga paradigmă modern-iluministă.

Agăţarea încăpăţânată a juriştilor faţă de formele defuncte a sistemelor pozitiviste şi iusnaturaliste nu reuşeşte, în ciuda aşteptărilor, să ferească dreptul de marea criză a cunoaşterii postmoderne, de „moartea narativelor” lui Lyotard. Mai mult, această izolare, fie prin utopia auto-suficienţei, fie prin idila cu raţionalismul brutal al iusnaturalismului, a îndepărtat dreptul de arena oricăror confruntări ideatice, lăsând terenul său deschis pentru alţi interlocutori. Lingvişti, politologi, filosofi, critici culturali şi mulţi alţii au început să trateze sfera filosofiei dreptului ca pe un teritoriu propriu, lipsit de orice prezenţă autohtonă, situaţie destul de precisă, având în vedere recluziunea juriştilor în tehnicismul dreptului aplicat, izolarea în turnul-de-fildeş al practicii. Mai mult, deşi credinţa în autonomia absolută a dreptului a fost îndepărtată definitiv odată cu „moartea ideologiilor”, modernismul juridic nu a pierdut teren, determinând dreptul să se agaţe – chiar şi dacă numai cu un braţ – de colacul de salvare iluminist[12], fapt ce a plasat domeniul juridic cu încă un pas în spate faţă de restul disciplinelor sociale.

Pe această cale, lăsând deoparte orice preocupare de sorginte speculativă, specialiştii dreptului au deschis poarta conturării sistemice generale a dreptului din afara dreptului, fără ca măcar să realizeze metamorfozele graduale şi subtile pe care domeniul lor de activitate le-a suferit. Exclusivitatea studiului dedicat dreptului obiectiv, în cazul juriştilor de formaţie continentală, şi a liniilor neîntrerupte de precedente judiciare, în cazul juriştilor anglo-americani, a răpit treptat viziunea de ansamblu asupra întregii sfere publice, o viziune care nu lipsise în secolele precedente nici unui jurist de marcă, iar pentru majoritatea specialiştilor, noţiuni contemporane de filosofia dreptului precum „critical legal studies”, „indeterminanţă”, „poststructuralism juridic”, „interpretivism” au devenit la fel de străine ca biologia moleculară.

Marea întrebare ce se naşte în contemporaneitate cu privire la destinul dreptului este strâns legată de obsesia autonomiei. Poate dreptul supravieţui în solitudine? Răspunsul tinde să fie negativ dacă luăm în considerare faptul că odată cu prabuşirea întregii viziuni moderne de care domeniul juridic era într-atât de legat, tributul plătit pentru izolare se anunţă a fi destul de scump: în lipsa unei intelegeri profunde a schimbărilor din lumea actuală şi, implicit, a lumii actuale însăşi, dreptul riscă să nu se mai înţeleagă pe sine. Iar în absenţa sensului constitutiv, el tinde să devină o simplă mască metodologică, o anexă instrumentală a diferitelor ideologii (sau anti-ideologii) postmoderne, dezvăluind că mult-dorita autarhie a dreptului echivalează - în cele din urmă - cu sufocarea lentă, cu un amplu nomocid regizat teatral.

Acum, când vocile – deseori agasante, dar imposibil de ignorat – ale postmoderniştilor cer „moartea dreptului”, dorindu-l un narativ printre atâtea narative deja defuncte, cum am putea să ne opunem fără arsenalul deja încercat al filosofiei? Mai poate exista supravieţuire într-un astfel de context dacă tactica turnului-de-fildeş este practicată în continuare? Fără nici un dubiu că faţeta tehnicistă a dreptului ar subzista, însă statutul său de disciplină de sine-stătoare riscă să fie anihilat tocmai prin excesul unei autonomii înguste, o însigurare ce riscă să transforme sfera juridică într-un desuet Don Quijote lipsit de Sancho Panza, un nostalgic izolat lipsit de atingerea realităţii. Iar în această postmodernă junglă conceptuală, de cele mai multe ori otrăvită, deseori stranie, dar mereu periculoasă, dreptul nu poate refuza perspectiva filosofică – o ieşire în luminiş. Poteca de urmat, cea a filosofiei dreptului, este îngustă, dar finalitatea ei cuprinde posibilitatea salvării, evadarea din hăţiş, din îmbrăţişarea letală a postmodernităţii.

 

 


* Consilier juridic, absolvent al Facultăţii de Drept a UBB Cluj-Napoca; horia.ciurtin@gmail.com.

[1] Pentru lămurirea acestui concept, se poate consulta – într-un cadru mai amplu –  R. Schürmann, Broken Hegemonies, trad. Reginald Lilly, editura Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis, 2003, pp. 6-16.

[2] H. Kelsen, Pure Theory of Law, trad. Max Knight, ediţia a 2-a, editura University of California Press, Berkeley & Los Angeles, 1967, p. 212.

[3] A se vedea J. Derrida, Force of Law: The „Mystical Foundations of Authority”, în Cardozo Law Review 11, nos. 5-6 (July/August 1990), pp. 919-1045.

[4] Curentul intitulat “Critical Legal Studies” din spaţiul american s-a constituit ca o dimensiune juridică a “teoriei critice” propuse de Şcoala de la Frankfurt, reactualizând fantasma neo-marxismului în drept – o scriere programatică în acest sens e M. Kelman, A Guide to Critical Legal Studies, editura Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1987.

[5] Pentru o prezentare mai amplă a acesteia se poate consulta R. Dworkin, Law’s Empire, editura Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1986.

[6] P. Goodrich, Legal Discourse, editura Macmillan, London, 1987, p. 55.

[7] R. W. M. Dias, Jurisprudence, ediţia a 4-a, editura Butterworths, London, 1976, p. 21.

[8] A se vedea în acest sens şi B. Melkevik, The Concept of Law and Contemporary Philosophical Reflection, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Iurisprudentia, nr. 3/2009, consultat la adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=307, pe data de 24.04.2010.

[9] W. Benjamin, Critique of Violence, în B. Lawrence, A. Karim (ed.), On Violence, editura Duke University Press, Durham, 2007, p. 269.

[10] R. H. S. Tur, What is Jurisprudence?, în The Philosophical Quarterly, Vol. 28., No. 111, Apr. 1978, p. 161.

[11] C. Douzinas, R. Warrington, Postmodern Jurisprudence: The Law of Text in The Texts of Law, editura Routledge, London & New York, 1991, p. 13.

[12] G. Minda, Postmodern Legal Movements: Law and Jurisprudence at Century’s End, editura New York University Press, New York & London, 1995, pp. 204-205.


« Back