Numărul 1 / 2014

ARTICOLE

 

 

Cauzele care înlătură sau diminuează discernământul persoanei (psychiatric defences) în sistemul common law: abordare juridico-penală

 

Stela Botnaru*

 

 

 

Abstract: Causes which exclude ori diminish the person’s discernment (psychiatric defences) in common law: the approach of criminal law The main purpose of the present study constitutes the brief analysis of psychiatric defences in criminal law. Throughout this scientific research the psychiatric defences have been presented such as: irresponsibility; diminished responsibility; intoxication and automatism. Several cases form precedent law were analyzed. As a result, some important conclusion have been formulated.

Keywords: abnormality of mind; mental capacity; psychiatric defences; irresponsibility; diminished responsibility; automatism; intoxication; precedent law.

 

Rezumat: Scopul principal al acestui studiu îl constituie analiza juridico-penală a cauzelor care înlătură sau diminuează discernământul persoanei în sistemul common law. În cadrul acestui demers ştiinţific într-o manieră succintă au fost prezentate cauzele de origine psihiatrică, sub imperiul cărora persoana comite fapta prejudiciabilă, acceptate în precedentele judiciare common law, cum ar fi: iresponsabilitatea, responsabilitatea redusă, intoxicaţia şi automatismul. Unele cazuri din practica judiciară common law sunt analizate. În urma celor efectuate au fost sintetizate unele concluzii de importanţă substanţială.

Cuvinte cheie: anomalie mentală; capacitate mentală; cauzele care înlătură sau diminuează discernământul persoanei; iresponsabilitatea; responsabilitatea redusă; automatismul; intoxicaţia; precedentul judiciar.

 

 

 

Natura şi particularităţile infracţiunilor comise de persoanele cu anomalii psihice totdeauna va depinde de posibilităţile tratamentului propus de psihiatria generală, ideologiile dominante şi resursele existente. Tradiţional, criminalitatea a fost asociată cu bolile psihice, deşi până în prezent lipsesc careva cercetări precise care ar confirma acest concept.

Conform datelor întâlnite în literatura de specialitate, pe parcursul ultimilor decenii numărul infractorilor bolnavi psihic a crescut esenţial în majoritatea statelor[1]. Cu toate că rata infracţiunilor comise de către făptuitorii care suferă diverse tulburări mentale este în permanentă creştere, tot mai des această categorie de persoane devine prada victimizării în urma vulnerabilităţii şi sugestibilităţii avansate.

În acest context este extrem de important de subliniat faptul, că între tulburarea mentală şi infracţiune, totuşi, există o legătură substanţială. Aşadar, distingem trei manifestări principale ale coraportului dintre tulburarea mentală şi infracţiune:

- coincidenţă – evenimentul infracţiunii a coincis din întâmplare cu evoluţia unei tulburări mentale, însă nu depinde de această tulburare;

- corelaţie – evenimentul infracţiunii este influenţat în mod substanţial de tulburarea mentală manifestată;

- cauză – evenimentul infracţiunii este comis sub imperiul tulburării mentale manifestate, iar între tulburare mentală (cauza) şi comiterea unei astfel de infracţiuni (efect) se stabileşte raportul de cauzalitate.

În legislaţia Marii Britanii şi Wales (The Mental Health Act 1983), termenul tulburare mentală desemnează orice formă de tulburare sau dizabilitate mentală[2].

În sensul prezentului act normativ, termenul psihopatie este definit ca fiind o tulburare persistentă sau o dizabilitate mentală, asociată sau nu cu afectarea semnificativă a intelectului, care este exprimată într-un comportament anormal agresiv sau serios iresponsabil.

Decizia pentru aplicarea măsurilor de siguranţă faţă de persoana care suferă o astfel de stare trebuie să fie una fondată pe probe ce vor demonstra nu doar rolul preventiv al tratamentului la care va fi supusă persoana, ci şi necesitatea unui astfel de tratament pentru sănătatea şi siguranţa pacientului concret şi pentru protecţia intereselor  celor din jur. O astfel de măsură, potrivit legislaţiei analizate, poate fi aplicată şi în cazul în care există o probabilitate sporită de alte simptome sau tulburări psihiatrice. Riscul de comitere a omuciderilor este de zece ori mai mare la cei care suferă de tulburare antisocială a personalităţii.

În cazul schizofreniei pacienţii sunt predispuşi mai puţin la violenţă, cei mai agresivi fiind persoanele care suferă de formele paranoice şi catatonice. Predispoziţia spre comiterea infracţiunilor violente de către schizofrenici apare cu mult mai târziu decât debutul maladiei. Nu toţi schizofrenici comit infracţiuni violente sub imperiul iluziilor şi halucinaţiilor, majoritatea bolnavilor comit infracţiuni sub imperiul stresului familial. În cazul tulburărilor paranoice faptele infracţionale sunt comise în urma unor iluzii. Această categorie de bolnavi este mai ostilă decât alte persoane care suferă de schizofrenie. În special, s-a demonstrat că omuciderile comise din gelozie iluzorie sunt săvârşite de persoane care suferă de tulburări paranoice.

Tulburările afective nu sunt aşa de răspândite după cum consideră majoritatea savanţilor. De fapt, astfel de omoruri sunt însoţite de suicide sau tentative de suicid. Anume mamele care îşi omoară copiii deseori suferă de depresie care le aduce la comiterea omorului propriului copil[3].

Pentru persoane care suferă de epilepsie le este caracteristică extrem de accentuată personalitatea antisocială, dezvoltată în urma dificultăţilor majore de adaptare socială din cauza specificului maladiei suferite. Există două categorii de accentuări de personalitate: personalităţi cu controlul exagerat a propriilor sentimente şi personalităţi cu controlul insuficient a propriilor sentimente. Precedentele judiciare common law conţin mai multe dovezi demonstrând că persoanele care suferă de epilepsie comit infracţiuni în stările asociate epilepsiei, cum ar fi: depresie, stupoare, reacţia emotivă la stres etc. Instanţele sunt predispuse să aplice cauza de automatism pentru a o absolvi de la răspundere şi pedeapsă penală.

Cu privire la persoanele ce suferă retard mental este de subliniat că acestea sunt mai uşor de depistat din cauza intelectului considerabil redus în comparaţie cu alte categorii de făptuitori.

Deseori aceste persoane comit infracţiuni deoarece nu înţeleg pe deplin caracterul prejudiciabil a propriilor fapte şi, prin urmare, pot fi uşor exploatate de alte persoane[4]. Cea mai strânsă legătură dintre retardul mental şi infracţiune se manifestă în infracţiunile comise în sfera sexuală. Astfel de fapte deseori se manifestă în actele indecente demonstrative săvârşite în locuri publice de către persoane de genul masculin, iar, în marea majoritate a cazurilor, făptuitorul este cunoscut victimelor. Se mai susţine că caracteristic acestor categorii de infractori sunt faptele de distrugere a  proprietăţii, săvârşite prin metoda incendierii.

Referitor la depresie şi legătura acesteia cu infracţiunea este de menţionat că depresiile severe pot conduce la săvârşirea omuciderilor fiind sub imperiul unor iluzii, a perceperilor şi interpretărilor false ale unor împrejurări. Persoanelor depresive le este caracteristică uciderea unui membru al propriei familii, fapta fiind privită de către bolnav ca una altruistă, deseori fiind succedată de suicid[5].

În cazul tulburărilor bipolare (anterior – psihoză maniaco-depresivă) rata infractorilor este mai sporită, decât a celor aflaţi în depresie. Această categorie de persoane devine extrem de violentă, totodată este predispusă la efectuarea cheltuielilor enorme, la cumpărături excesiv de scumpe. Este de menţionat că astfel de comportări sunt însoţite de refuzul achitării costului, sau renunţarea de la rambursarea creditului.

Sindromul de discontrol episodic (engl. – Episodic Dyscontrol Syndrome) reprezintă epizoade de violenţă neprovocată, exclude epilepsia, schizofrenia, intoxicarea patologică, este precedată de cefalee (durere de cap), asociată cu amnezie, iar la 50% din persoane sunt depistate anomalii în rezultatul examinării electroencefalografiei[6].

În Marea Britanie şi Wales persoanele devin responsabile la vârsta de 10 ani, iar copiii sub vârsta de 10 ani sunt consideraţi incapabili de a avea o intenţie infracţională. În Scoţia persoana poate fi urmărită penal începând cu vârsta de 8 ani. Copii cu vârsta cuprinsă între 10-14 ani se bucură de o responsabilitate parţială, aşa numita  Dolci Incapax.

După vârsta de 14 ani persoana nu va răspunde penal în cazul unei erori relevante, a cazului fortuit; a constrângerii; a necesităţii, precum şi în cazul tulburării mentale.

În common law există categoria de cauze de origine psihiatrică (engl. – Psychiatric Defences) care exclud sau diminuează responsabilitatea persoanei. Astfel de cauze includ:

1)                         Iresponsabilitatea – această cauză a fost pentru prima dată incorporată în principiile elaborate în Cazul McNaghten (1842), conform cărora persoana poate fi recunoscută iresponsabilă doar în cazul în care, la momentul săvârşirii infracţiunii, aceasta a acţionat sub imperiul deficienţei de raţionalitate (engl. – defect of reason) cauzate de o boală mentală în măsură în care persoana nu înţelegea natura şi calitatea actului produs, sau nu realiza că actul comis reprezintă un pericol social. Regula McNaghten nu se aplică pe teritoriul Scoţiei[7]. Decizia cu privire la iresponsabilitate este luată de către doi medici-psihiatri în baza “balanţei de probabilitate”, iar efectul juridic al recunoaşterii stării de iresponsabilitate este achitarea persoanei;

2)                         Responsabilitatea redusă – în common law această cauză de diminuare a responsabilităţii penale a fost introdusă în 1957 prin Actul cu privire la omucideri[8]. În conformitate cu prevederile alin.(1) al Secţiunii 2 din Actul cu privire la omucideri din 21 martie 1957, cazurile de operare a stării de responsabilitate redusă sunt următoarele: când persoana cauzează moartea sau participă la cauzarea morţii unei alte persoane, ea nu va fi condamnată pentru omorul calificat, dacă aceasta suferea de o anomalie mentală (inclusiv cea care a oprit sau a retardat dezvoltarea mentală, sau a apărut în urma altor cauze inerente acestora ori a fost indusă de o boală sau traumă) care într-un mod substanţial deteriorează capacitatea mentală a persoanei pentru acţiunile sau inacţiunile comise direct sau în coautorat la omor. Este de subliniat, că nivelele de tulburare mentală cauzează nivele de responsabilitate redusă. În conformitate cu legislaţia scoţiană, tulburarea de personalitate nu este suficientă pentru operarea normei cu privire la responsabilitate redusă;

3)                         Starea de intoxicaţie:

- intoxicaţie involuntară reprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a diminua responsabilitatea penală a făptuitorului şicuprinde atât cazuri când cineva a fost intoxicat cu o substanţă toxică introdusă în băutura pe care o servea, cât şi automatismul provocat de efectele adverse ale preparatelor medicamentoase. În anul 1857 starea de intoxicaţie a fost acceptată în calitate de cauză care diminuează responsabilitatea făptuitorului în cazurile de omor intenţionat;

- intoxicaţie voluntară (auto-indusă) – nureprezintă circumstanţa relevantă pentru a exclude sau a diminua responsabilitatea penală a făptuitorului, cu excepţia cazurilor când această stare constituie o boală psihică în conformitate cu regulile McNaghten, sau când există probe ce demonstrează lipsa intenţiei, în cazul în care infracţiunile pot fi comise doar intenţionat.

4)                         Automatismul – dacă persoana nu-şi poate controla  propriile acţiuni, ea nu poate fi responsabilă pentru comiterea unei fapte – acest concept este similar categoriei de „iresponsabil de scurtă durată” (engl. – “briefly insane”). Automatismul reprezintă un termen juridic care nu are nici o legătură cu automatismul epileptic[9]. De fapt, există două categorii de automatism:

a)                                          automatismul „capabil” (engl. – sane automatism) şi constituie o cauză justificativă doar când este unul provocat de cauze externe;

b)                                          automatismul „incapabil” (engl. – insane automatism), cel din urmă constituind o  stare de iresponsabilitate provocată de cauze interne, cum ar fi:

- automatismul epileptic;

- hipoglicemia; hiperglicemia;

- lunatismul;

- ateroscleroză.

Un predictor relevant al predispoziţiei la violenţă în viitor este triunghiul Helman care include trei indici: enurezisul; provocarea de foc; cruzime manifestată faţă de animale[10].

Aşadar, responsabilitatea redusă nu absolvă completamente pe făptuitor de răspundere penală, ci doar are efect de diminuare a pedepsei pentru cele comise[11].

Reieşind din prevederile Sec.2 al Actului cu privire la omucideri anomalia mentală trebuie să întrunească două condiţii:

1.                I.      trebuie să fie cauzată de o retardare sau oprire a dezvoltării mentale sau să fie efectul unor cauze inerente ori induse de o traumă sau boală;
2.             II.      anomalia mentală trebuie să deterioreze substanţial capacitatea mentală a făptuitorului.

Noţiunea de anomalie mentală a fost întâlnită în Cazul Byrne (1960)[12]. Din materialele cauzei s-au reţinut următoarele: făptuitorul a strangulat-o pe minoră, provocându-i moartea, apoi a mutilat cadavrul acesteia. În urma expertizei medico-legale psihiatrice a acestuia s-a stabilit că pe parcursul copilăriei el suferea de diferite dorinţe de origine sexuală ceea ce a condus la acţuni impulsive irezistibile sub imperiul cărora el a comis şi infracţiunea în cauză.

În Cazul Byrne s-a susţinut că responsabilitatea redusă produce efecte asupra tuturor facultăţilor mentale. Anomaliile mentale nu trebuie să aibă legătură cu nebunia. Pe marginea acestui caz Lord Parker a atenţionat următoarele: “anomalia mentală nu reprezintă o stare mentală obişnuită unei fiinţe umane ordinare, ci diferă considerabil într-o măsură în care o persoană adecvată (rezonabilă) ar stigmatiza această stare ca fiind una anormală, ce ar acoperi toatele elementele cognitive de la percepţii şi raţionalitate până la voinţă”[13]. În sensul larg al cuvântului, responsabilitatea redusă presupune inaptitudinea persoanei de a exersa puterea de voinţă şi control.

Anomalia mentală trebuie să fie cauzată de o retardare sau oprire a dezvoltării mentale sau să fie efectul unor cauze inerente ori induse de o traumă sau boală. În precedentele common law anomalia mentală este provocată de o sursă internă şi, prin urmare, cauzele externe de inducere în stare de iresponsabilitate, cum ar fi: alcoolul şi stupefiantele, nu pot fi luate în consideraţie, cu excepţia cazurilor când anomalia mentală s-a datorat unor efecte toxice tardive ale dependenţei de alcool sau droguri.

În Cazul Gittens (1984)[14]s-a susţinut că consumul de alcool sau droguri, pe de o parte, sau cauzele inerente, cum ar fi depresia, pe de altă parte, trebuie ambele luate în consideraţie pentru a decide care din aceşti factori a devenit cauză substanţială a comportamentului infracţional. Totodată, discernământul poate fi diminuat în urma efectului combinat al acestor două cauze.

Expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată de trei medici-legişti care au ajuns la concluzia că inculpatul suferea de o anomalie mentală în urma unor cauze inerente ce au deteriorat în mod substanţial capacitatea lui mentală. Doi dintre aceşti medici considerau că anomalia mentală se datora depresiei, iar al treilea expert susţinea că anomalia mentală survenită a fost cauzată de o tulburare a personalităţii provocate de o traumă fizică. În opinia acestui medic, anume consumul de alcool şi droguri au devenit cauză determinativă care la nivel organic a provocat schimbări ireversibile a organismului inculpatului, şi prin urmare, diminuarea discernământului.

Într-o altă speţă (Cazul Tandy 1989)[15]inculpata suferea de alcoolism cronic. Ea a omorât-o pe fiica sa de unsprezece ani, strangulând-o pentru faptul că victima i-a povestit că a fost agresată sexual din partea tatălui vitreg. În ziua omorului făptuitoarea a servit o sticlă de votcă, ceea ce a fost mai puternic decât băutura Cinzano pe care ea se obişnuise să-o consume. Inculpata a fost recunoscută vinovată în săvârşirea unui omor calificat.

Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată, ea a înaintat apelul. Instanţa de apel a susţinut că norma cu privire la responsabilitatea redusă poate fi aplicată persoanei doar în cazul în care anomalia mentală manifestată la momentul omorului s-a datorat alcoolismului cronic de care suferea inculpata, menţionând că o astfel de cauză diminuativă poate fi aplicată doar în cazul în care se va demonstra că creierul inculpatei a fost deteriorat de intoxicaţie alcoolică produsă într-o măsură în care s-ar afecta conştiinţa persoanei şi reacţiile ei afectiv-volitive, iar intoxicaţia cu alcool a fost una involuntară. Totodată, reieşind din materialul probator instanţa a reţinut că inculpata la momentul comiterii faptei nu putea să se afle sub imperiul tulburării cu diminuarea discernământului deoarece făptuitoarea a exercitat controlul deplin asupra conduitei sale având potenţa necesară pentru a se abţine de la consumul băuturii alcoolice.

Prin urmare, sentinţa de condamnare a rămas nemodificată, inculpata fiind condamnată pentru omor calificat, deoarece a fost demonstrat că inculpata a ales să consume o altă băutură alcoolică decât cea cu care s-a obişnuit, mai mult, ea a fost în stare să renunţe la consumul alcoolului la 18.30 chiar dacă sticla nu a fost încă goală[16].

În urma acestui caz au fost elaborate două principii:

- intoxicaţia alcoolică poate fi recunoscută involuntară doar în cazul în care făptuitorul nu este în stare să se abţină de la consumul alcoolului;

- dacă prima băutură a zilei nu a fost una involuntară, atunci nici restul zilei nu este involuntar.

În Cazul Dietschmann (2003)[17] inculpatul a întreţinut o relaţie amoroasă cu mătuşa sa care era cu mult mai în vârstă şi dependentă de droguri. Între timp, inculpatul a fost condamnat pentru o infracţiune, iar relaţia cu mătuşa continua şi în penitenciar, mătuşa  vizitându-l des, scriindu-i în fiecare zi. Pe parcursul aflării lui în penitenciar, mătuşa acestui condamnat a decedat, iar cu o lună înainte de deces ea i-a cadonat un ceas. Inculpatul a retrăit mult acest eveniment având chiar o tentativă de sinucidere. Fiind eliberat din penitenciar el a început să facă abuz de alcool, totodată administrând un preparat psihotrop prescris de către medic după incidentul suicidar. Ulterior, când trecuseră două săptămâni după eliberarea făptuitorului din penitenciar, el împreună cu doi bărbaţi servea băuturi alcoolice la gazda unde s-a oprit. Ei dansau,iar într-un moment ceasul donat de mătuşă a căzut jos din cauza unuia dintre camarazii lui,la scurt timp, făptuitorul l-a atacat pe camaradul său, provocându-i moartea în urma unui atac violent. Astfel, făptuitorul a fost condamnat pentru comiterea unui omor calificat. Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată el a înaintat un apel. Reieşind din materialele cauzei, instanţa de apel a ajuns la concluzia, că alcoolul consumat în mod voluntar de către condamnat nu a avut nici o relevanţă asupra discernământului, care a fost diminuat din cauza unor alţi factori de origine internă care într-o măsură substanţială i-au redus responsabilitatea pentru cele comise. Instanţa a ajuns la concluzia că consumul voluntar de alcool nu poate fi luată în consideraţie în calitate de cauză care contribuie la dezvoltarea anomaliei mentale şi nu are nici o relevanţă asupra diminuării discernământului provocat de această anomalie. Prin urmare, s-a stabilit că ebrietatea voluntară poate permite operarea normei cu privire la responsabilitate redusă.

Aşadar în baza speţelor prezentate conchidem următoarele:

-                           Intoxicaţia cu alcool sau droguri este relevantă doar în cazul în care se produce involuntar, provocând o prejudiciere organică a creierului.

-                           Anomalia mentală va fi prezentă doar dacă sindromul de dependenţă alcoolică este atât de mare încât să constituie prin natura sa o anomalie mentală.

Intoxicaţia reprezintă o stare indusă, când în urma consumului de alcool sau de alte substanţe stupefiante persoana devine deprimată de frică, sentimente sau senzaţii, acestea din urmă fiind amorţite sau inhibate.

Prin urmare, coraportul dintre dependenţa de alcool şi infracţiune poate fi exprimat prin trei modalităţi principale:

1)                             Ebrietatea alcoolică poate provoca săvârşirea infracţiunilor comise în public (spre exemplu: acte de huliganism, vandalism etc.) sau a infracţiunilor în domeniul transportului (încălcarea regulilor de circulaţie sau de exploatare a transportului rutier, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului feroviar, naval sau aerian, etc.);

2)                             Starea de intoxicare reduce din capacitatea de conştientizare, de interdicţii şi inhibiţii la făptuitor, prin urmare însoţeşte săvârşirea infracţiunilor violente, inclusiv a omorurilor;

3) Complicaţiile secundare produse de dependenţă alcoolică la fel pot sta la baza comiterii infracţiunilor;

4)Necesitatea de a procura drogurile deseori conduce la comiterea infracţiunilor contra patrimoniului.

Deteriorarea substanţială a facultăţilor mentale trebuie să constituie efectul alcoolului consumat de către inculpat, fiind un rezultat direct al tulburării sau maladiei acestuia. Nu se vor lua în consideraţie efectele unui consum voluntar de alcool[18]. Totodată, pentru recunoaşterea diminuării discernământului nu este necesară demonstrarea faptului că a existat necesitatea zilnică, irezistibilă de a se consuma alcool.

În acest context, stabilirea existenţei anomaliei psihice depinde de natura dependenţei alcoolice şi măsura în care acest sindrom a influenţat săvârşirea involuntară a infracţiunii, fiind rezultatul unei constrângeri sau a consumului irezistibil de alcool. Totodată, se va ţine cont de următoarele împrejurări:

-                           gradul şi seriozitatea dependenţei alcoolice a inculpatului;

-                           măsura în care capacitatea de a controla volumul alcoolului consumat sau capacitatea de a alege dintre a servi alcool sau nu, a fost redusă;

-                           în cazul în care persoana a fost aptă de a se abţine de la consumul alcoolului pe o durată de timp relativ îndelungată,urmează să se  identifice cauzele care au determinat persoana să consume alcool în calităţi mai mari decât de obicei;

-                           modelul obişnuit al inculpatului de a consuma alcool în zilele ce au precedat zilei când s-a comis infracţiunea;

-                           capacitatea inculpatului de a lua decizii în zilele obişnuite la aceiaşi oră ,în pofida consumului de alcool.

Totodată, anomalia mentală manifestată la momentul comiterii infracţiunii de omor trebuie să deterioreze substanţial una dintre cele trei capacităţi mentale ale făptuitorului:

-                                de a înţelege natura comportamentului propriu;

-                                de a formula  decizii raţionale;

-                                de a executa autocontrolul.

Anomalia mentală şi anomalia funcţiilor mentale sunt categorii identice. Anomalia funcţiilor mentale va avea relevanţă juridico-penală doar în cazul în care se va stabili că anume aceasta a constituit cauza sau a contribuit semnificativ asupra discernământului persoanei sub imperiul diminuativ al căruia a fost comisă infracţiunea de omor.

 

Referinţe bibliografice:

« Back