Numărul 1 / 2015

ARTICOLE

COMENTARII ASUPRA HOTĂRÂRII 317/14 A CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE PRIVIND LIBERTATEA DE CIRCULAŢIE A SALARIAŢILOR

Carmen Lazăr*

Résumé: Le présent article commente un arrêt de la Cour de Justice de l’Union Européenne rendu dans la matière de la libre circulation des travailleurs, dans le cadre d’un recours en manquement déclenché par la Commission contre l’Etat belge.  Plus précisément, la Cour a statué sur deux points: l’exigence que toute personne voulant travailler dans un service public belge, soit qu’elle a la nationalité de l’Etat belge, soit qu’elle a la nationalité d’un autre Etat membre, connaisse la langue de la region où le service public en question se trouve; les moyens du respect de cette exigence. Puisqu’il s’agit d’une exigence demandée à tous mais étant de nature à produire plus d’effets sur les nationaux d’autres Etats membres que sur les nationaux de l’Etat d’accueil, nous avons affaire à une discrimination indirecte. Une telle discrimination est admissible pour autant qu’elle est nécessaire pour atteindre un objectif d’intérêt general. Dans ce cas, ce n’était pas l’exigence mentionnée qui posait problème – le travail dans un service public rend nécessaire la connaissance de la langue locale -, mais les moyens conçus pour la remplir, à savoir la promotion d’un examen de langue organisé exclusivement par un organe belge d’Etat ayant son siège à Bruxelles. La Cour a statué que cette disposition législative belge est disproportionnée par rapport à l’objectif poursuivi et, donc, contraire aux dispositions du traité concernant la liberté de circulation.

Mots clés: liberté de circulation, arrêt, recours en manquement, Commission, Cour de Justice, discrimination, service public, langue régionale

Cuvinte cheie: libertate de circulaţie, hotărâre, acţiune contra statelor, Comisie, Curte de Justiţie, discriminare, serviciu public, limbă regională

Recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în materia liberei circulaţii într-o acţiune introdusă de Comisia Europeană, în baza art. 258 TFUE, împotriva Regatului Belgiei, reţinând că acesta a încălcat dispoziţiile tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, mai precis art. 45 TFUE[1].

Trebuie precizat în prealabil că, atât în conformitate cu dispoziţiile tratatului cât şi în conformitate cu actele de drept derivat adoptate pentru aplicarea primelor – care erau, la momentul declanşării procedurii, Directiva 38/2004 şi Regulamentul 1612/68 al Consiliului -, cetăţenii statelor membre care se deplasează în alt stat membru decât al lor pentru a presta muncă salariată beneficiază de dreptul de a li se aplica regula tratamentului naţional, adică nu pot fi trataţi altfel decât cetăţenii statului gazdă. Fac excepţie: prevederile tratatului referitoare la posturile din administraţia publică[2]; situaţiile obiectiv diferite în care se află străinul şi cetăţeanul statului gazdă, deoarece unele cerinţe nu li se pot impune cetăţenilor dar li se pot impune străinilor, aceasta marcând diferenţa între cetăţenie şi lipsa ei[3] (de exemplu, un străin poate fi expulzat sau i se poate interzice accesul pe teritoriu dar un(ui) cetăţean nu, o atare diferenţiere fiind considerată normală), dreptul Uniunii impunând însă condiţia ca cerinţele impuse străinilor să urmărească un scop de interes general şi să fie proporţionale[4]. Nu constituie discriminări prevederile legale aplicabile tuturor, fără distincţie, şi care urmăresc un scop de interes general, chiar dacă ele pot fi un obstacol în calea liberei circulaţii[5]. Trebuie menţionat însă că există prevederi legale care, deşi aparent sunt aplicabile tuturor, prin criteriile pe care le aplică (de exemplu domiciliul, locul provenienţei diplomei, locul provenienţei produsului etc.) fie au efect sau sunt susceptibile să aibă efect mai mult asupra străinilor sau chiar numai în privinţa lor, deşi nu urmăresc aceasta, fie urmăresc să aibă efect mai mult asupra străinilor sau numai în privinţa lor, chiar dacă efectul nu se produce neapărat. Cele din prima categorie constituie discriminări indirecte şi sunt admisibile numai dacă urmăresc un scop de interes general şi sunt proporţionale cu acesta[6], cele din a doua categorie constituie discriminări deghizate sau disimulate şi nu sunt admisibile nicicând. Or, în practică se întâlnesc cel mai adesea discriminările indirecte sau deghizate, deoarece statele membre ale Uniunii nu-şi permit să facă discriminări directe, făţişe, adică pe criteriul cetăţeniei. Bineînţeles, caracterul deghizat al unei discriminări (adică reaua credinţă a statului) trebuie dovedit, astfel că, de fapt, Curtea reţine aproape totdeauna caracterul indirect, cu aceleaşi consecinţe practice pentru persoane (deoarece în cazul unei discriminări deghizate interesul general lipseşte inevitabil, ceea ce înlătură dezavantajul creat prin nereţinerea caracterului deghizat).

În speţa prezentată ne aflăm, aşa cum o să vedem, în prezenţa unei discriminări indirecte, mai precis a cerinţei cunoaşterii limbii locale impuse tuturor, fie ei cetăţeni belgieni sau străini, celor care doresc să ocupe un post într-un serviciu public local, dar cu efecte mai mult asupra cetăţenilor străini. Astfel, datorită împărţirii Belgiei în 4 regiuni lingvistice – cea flamandă, cea franceză, cea germană şi capitala, care e bilingvă -, legislaţia belgiană stabileşte o singură limbă oficială pentru primele trei regiuni şi două – franceza şi flamanda – pentru regiunea capitalei, consecinţa normală fiind că toţi cei care ocupă funcţii  publice şi cei care lucrează în serviciile publice sunt obligaţi să cunoască limba oficială sau, după caz, limbile oficiale ale regiunii respective. Aşa cum s-a reţinut în speţă, aceasta este o cerinţă normală în sine, persoana care lucrează într-un serviciu public având nevoie să comunice atât cu autorităţile publice locale care au concesionat sau supraveghează respectivul serviciu cât şi cu utilizatorii acestuia. Dealtfel, chiar Regulamentul 292/2011, care preia tale quale prevederile Regulamentului 1612/1968, adaugă o excepţie de la regula conform căreia străinilor nu li se pot cere alte condiţii decât cetăţenilor statului gazdă pentru ocuparea unui post, şi anume cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului pentru care se candidează; deci, noul Regulament permite o diferenţiere în acest sens între străini şi cetăţeni (de fapt diferenţierea e doar aparentă, căci, dacă cetăţenilor nu li se cere condiţia limbii, aceasta nu e pentru că ei nu trebuie să o cunoască ci pentru că se presupune că o cunosc, ei fiind originari din statul respectiv; o prevedere expresă e necesară doar în statele împărţite în regiuni în care limba oficială diferă de la o regiune la alta, cum e şi cazul Belgiei). Problema pentru care statul belgian a fost acţionat în justiţie nu e deci această cerinţă în sine ci faptul că impune un singur mijloc de dovedire a cunoştinţelor lingvistice pentru cei care nu au absolvit învăţământul în limba regiunii respective, şi anume certificatul eliberat în urma unui examen de un singur organism de stat, situat în Bruxelles. Ca atare, persoana cetăţean străin care doreşte să ocupe un post într-un serviciu local belgian nu poate promova un examen în limba respectivă în statul propriu, fiind obligată să se deplaseze la Bruxelles la organismul de stat menţionat, ceea ce antrenează costuri suplimentare pentru ea, care o pot descuraja să se angajeze într-un asemenea post în Belgia, aşa cum s-a reţinut în hotărârea Curţii. De aceea, cerinţa impusă, deşi aplicabilă tuturor, defavorizează sau este de natură să defavorizeze cetăţenii altor state membre care nu locuiesc în Belgia, libera circulaţie fiind descurajată. Deşi scopul menţionat este legitim, de interes general, măsura prevăzută de legislaţia belgiană este disproporţionată (şi, am adăuga noi, nenecesară) faţă de respectivul scop, alt scop de interes general, care să justifice măsura, nefiind invocat de statul belgian.

Trebuie menţionat dealtfel că statul belgian nici nu a încercat să justifice legislaţia în discuţie, arătând, dimpotrivă, că după emiterea avizului motivat al Comisiei s-au declanşat procedurile legislative necesare pentru modificarea ei, dar că aceste proceduri sunt lungi şi complexe din cauza structurii federale a ţării (nici la momentul judecării cauzei ele nu erau terminate). Or, statul pârât într-o astfel de procedură în faţa Curţii nu poate invoca particularităţile organizării sale administrative sau judiciare, ale ordinii sale juridice, pentru a justifica încălcarea dreptului Uniunii care i se impută[7]. De asemenea, existenţa încălcării dreptului Uniunii se apreciază în funcţie de situaţia statului aşa cum se prezintă ea la expirarea termenului acordat prin avizul motivat al Comisiei, schimbările ulterioare nefiind luate în considerare[8].

            Drept consecinţă, Curtea de Justiţie a constatat că statul belgian şi-a încălcat obligaţiile decurgând din tratat în materia liberei circulaţii a lucrătorilor. Deşi avem de-a face "doar" cu o constatare şi nu cu o condamnare propriu-zisă, se apreciază că statul respectiv are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curţii în termenul cel mai scurt (apreciat de Curte de la caz la caz)[9]. În caz de neconformare, statul poate fi obligat de Curte – la solicitarea Comisiei, după aceeaşi procedură - la plata unei sume forfetare – echivalentă cu o amendă - sau/şi a unor daune cominatorii, acestea din urmă până la executarea completă a obligaţiei, după cum poate fi acţionat din nou cu acelaşi tip de acţiune, spre a se constata încălcarea hotărârii Curţii (care este şi ea parte a dreptului unional). Este evident că această din urmă soluţie nu este eficientă, de aceea Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992 a consacrat posibilitatea de mai sus. Problema este că sumele la plata cărora statul este obligat nu sunt executorii, ceea ce nu înseamnă că nu se pot găsi alte soluţii pentru a-l constrânge să plătească. Spre exemplu, statului i se poate refuza plata fondurilor europene la care este îndreptăţit.

« Back