Numărul 2 / 2015

ARTICOLE

 

 

VECHIUL DREPT ROMÂNESC, IUS VALACHICUM. STUDIU ASUPRA CNEZATELOR SUPUSE LUI LEX SAU MODUS OLACHORUM[1]

 

Mihai Safta*

 

Abstract: Customary Romanian law, ius valachicum. Study of the territorial and social forms of organization known as “cnezate” and the relation between ius commune and ius olachorum. The present article focuses on the concept of medieval common law present in the space around the Carpathian Mountains, Transylvania and the medieval Kingdom of Poland. The law of the land that was used by the local “voievod” and/or “cneaz” was called the ius valachicum. Our research attempts to identify and clarify this concept of the lex Olachorum, based on original documents and terminology versus applicability in the medieval kingdom of Hungary, and the medieval kingdom of Poland until the dissolution of the territorial-social aggregation form known as “cnezat”, from a historical and juridical approach.

 

Keywords: ius commune, ius valachicum, cnezat, Hungary, Transylvania, Poland

Cuvinte cheie: ius commune, ius valachicum, cnezat, Ungaria și Polonia medievală

 

 

 

1)      Istoriografie și terminologie. Prolegomene.

Legea pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea ţării sau „ius valachicum” s-a format încetul cu încetul printr-o aplicare îndelungată.[2]

 Aşa cum arăta Romulus Vulcănescu[3], unul dintre cei mai buni specialisti români în materie de etnologie juridică, legea firii sau, mai precis, legea pământului sau legea ţării a devenit suportul metodologic al relaţiilor dintre membrii aceleiaşi comunităţi etnice, promovate de sistemul de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare, stabilite de bătrânii satelor, numită în ţară şi obiceiul pământului. În enclavele româneşti din statele vecine sau apropiate (în Transilvania, regiunea Haliciului, sudul Poloniei, Silezia, Moravia şi Slovacia, Serbia, Croaţia) legea valahă a fost, cu unele excepţii, luată în consideraţie ca o lege sfântă a românilor înstrăinaţi în grupuri etnice.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte (bineînţeles, situaţie din punct de vedere etico-juridic), se constată şi la celelalte neamuri ale poporului român, îndeosebi la macedoromâni. Studiile privind formarea sistemului de drept feudal românesc n-au fost puţine, dimpotrivă, iar unele dintre ele, cum sunt cele realizate de istoricul vechiului drept românesc Valentin Al. Georgescu sunt deosebit de interesante şi edificatoare[4]. Este, poate, înainte de toate, nevoie de o precizare privitoare la expresia tehnică de ius valachicum. Această expresie este punctul culminant al unei dezvoltări amplificate în timp. Ea apare în documente după aplicarea sistemului respectiv şi reprezintă un semn al consolidării relaţiilor feudale, într-un cadru de relativă centralizare a statului în cauză, sub egida regalităţii - ungare sau polone - şi cu sprijinul direct al bisericii.

„Statul feudal” a receptat cutuma pentru a o adapta, în mod firesc, intereselor lui; el creează după modelul arhaic preexistent „alte cutume, cu raţiuni evident de ordin cultural şi ideologic. După acest model arhaic, cutuma este dreptul pe care societatea îl secretă în mod normal, dreptul principal, având prin el însuşi şi originarmente forţa obligatorie. Şi aceasta în virtutea unei mistici a ceea ce este vechi şi totodată actual, tradiţiei şi a legăturii cu cultul morţilor, al strămoşilor. Un drept opus noutăţii, care rămâne, în general, suspect şi chiar sacrilegiu.”[5]

Trecerea de la sistemul arhaic de cutume la sistemul cutumiar subordonat dreptului de stat se face prin substituire, confiscare şi control selectiv cu ajutorul cenzurii.

„Voievodul-domn substituie (...) cutuma dreptului lui princiar autocrat şi dreptului divin. Boierii cu ajutorul domnului confiscă în favoarea lor funcţiunea de jurător, cojurător şi hotarnic". Iar "controlul cutumei (arhaice) se făcea prin cenzură în conformitate cu recta fides (enunţată de Tertullian) şi recta ratio (de Constantin) (...) punând sub tutelă cutuma originară şi independentă de legea scrisă". Dar şi biserica, la rândul ei, "confisca în avantajul ei dreptul de cenzură al comunităţii în virtutea propriilor ei cutume. Imaturitatea dreptului scris şi avantajele unei cutume rău cenzurate şi aprobate de atat, fără a recurge la Cutumiarele sigure şi obligatorii, au dus la o lungă perioadă de mistică a cutumei vechi". În plus, "Cutumiarele transformau peste tot cutuma suplă şi mobilă în text legislativ, aprofundând astfel lichidarea cutumei"[6]. Aceasta este explicaţia pentru modul cum pravila romano-bizantină codifică cutuma "într-un spirit de sinteză a sistemelor de pluralism juridic în vigoare" în perioada feudală. Prin urmare, sistemul de cutume arhaice a alcătuit ceea ce s-a întitulat la noi, încă de la începutul erei noastre, legea ţării şi, mai târziu, obiceiul pământului. S-a susţinut de către istoricii dreptului românesc[7] că termenul de lege este mai vechi decât cel de obicei, că el atestă originea latină a limbii române şi confirmă "continuitatea dreptului autohtonilor" în perioada migraţiei popoarelor. Legea ţării a anticipat ca formulă juridică de drept sătesc obiceiul pământului şi chiar s-a considerat că este mai plină de semnificaţie juridică chiar în concepţia sătească.[8]

E important de relevat ce cuprindea legea ţării ca sistem juridic comunitar sătesc. Ea constituia un ansamblu de rânduieli juridice privitoare la toate activităţile principale legate de proprietatea funciară, de muncă, de ideea de drept şi dreptate socială.[9]

2)      Conceptul de ius valachium, cnezatele valahe din regatul medieval Polon.

Hrisoavele cunoscute ne fac menţiuni despre jus valachicum astfel: a se administra şi judeca după dreptul românesc.[10]Alte forme sunt „Quarum villarum cmethones fieri debent et locabuntur in jure Valachico”, „Quiquidem scultetus locabit dictam villam in cruda radice in jus valachicum; ori eximimus etiam dictae villae cmethones ab omnibuz juribus Ruthenicis, Polonicalibus et Teutonicalibus ac quibus aliis solum illos in jure Valachico conservabimus”. Aveau practic, drepturile de a se aşeza, a plăti dările economice şi a avea „dreptul de judecată după dreptul curat românesc”[11]. Din izvoare aflăm despre aşezările cu dreptul românesc, ne descriu în mod amănunţit dările economice ce trebuiau plătite proprietarilor. „Scopul colonizărilor nu a fost altul decât sporirea numărului de populaţie şi cu ea sporirea finanţelor regeşti şi particulare”[12]. După formulele puse in constituirea satelor, ne dăm seama dacă beneficiază de „jus valachicum”, astfel avem: „Quarum villarum inferioris et superioris Ternowa Cmethones fieri debent et locabuntur in jure Valachico”[13].În fruntea satului şi a organelor de judecată era ceata oamenilor buni şi bătrâni, dătătoare de norme şi moravuri. Pentru a executa dreptul lor de a da legi şi datini se întruneau în centrul satului, sub coroana unui brad considerat arbore cosmic sau în jurul coloanei cerului (un substitut al arborelui cosmic). Printre instituţiile juridice ale satului arhaic sunt de menţionat: cetele de vârstă, sex şi afinităţi de muncă (pe lângă cetele de bătrâni existau cetele de oameni maturi, cetele de feciori şi cetele de copii, fiecare din cete fiind dublate de cetele corespunzătoare feminine), fiecare din ele acţionând conform statutului său juridic atribuit prin delegaţie de bătrânii înţelepţi ai satului liber. Hotărârile, normele, legile şi datinile le stabileau în comun şi cel mai în vârstă le proclama ca atare. În ceea ce priveşte grupele etnice româneşti integrate în comunităţi etnice străine, legea ţării se transformă în legea românilor, denumiţi în perioada medievală prin exonimul valahi (în documentele ungare, forma latinească cea mai frecventă pentru Valachus, valachicus, este cea de Olachus, olachulis, de unde denumirea de lex sau modus Olachorum).[14] Ceea ce însă ni se pare cu mult mai semnificativ este că vechiul drept cutumiar se menţine în conştiinţa sătească a românilor şi în perioada modernă, iar unele rânduieli ale legii ţării s-au respectat până în pragul secolului al XX-lea. „Vechiul sistem de drept românesc a cârmuit viaţa poporului roman sub toate înfăţişările şi în toate ţinuturile chiar dacă soarta i-a fost potrivnică şi o aşezare geografică neprielnică; românii chiar dacă au trăit în alte state, şi-au luat şi sistemul de drept cu ei”[15].

Fundaţiunile de sate româneşti puteau fi doar regale sau private. Regii poloni căutau să populeze locurile sterpe, cu colonişti de toate naţiunile, acordându-le mari privilegii. Prin acestea urmăreau  să înmulţească populaţia umplând locurile goale, transformând locurile păduroase şi sterpe în locuri arabile, mărirea finanţelor regeşti. Toate dările naturale au fost schimbate în bani ulterior in acest scop. Colonizările private sunt la rândul lor de două feluri: clericale şi private a diferiţilor demnitari ai curţii polone. Singurele aşezări private[16] cunoscute sunt ale lui Piotr Kmita, starostele de Premislia, în număr de şapte: Swiniacz albo Zwiniacz, Rowien na okoliszczach, Ternowa wysza i Ternowa dolna, Boberka, Dwernik i Polana. Forma satelor era simplă, o stradă lungă, case pe ambele case, iar în mijloc era locul pentru biserică şi piaţă, meseriaşii aveau dreptul să se aşeze pe locul destinat cneazului.

 

 

Autoritatea cneazului se întindea asupra tuturor locuitorilor din satul românesc:

„….Eximinus etiam villae Cmethones ab omnibuz juribus Polonicalibus, Teutonicalibus ac Ruthenicis, sed illos in jure Valachorum conservabimus. Quidquidem Cmethones coram nullo alio, sed coram sculteto judicabuntur….Cmethones, hortulanos, inquilino, et alios omnes incola villas praefatae in omnibuz et singulis causis parvis et magis tam ratione furti, injuriarum, quam ratione criminis cujuscunque jure Valachico, quod in eo passu cum aliis concordare afficiendi plectendique, ita quod ipsi incolae ratione injuriarum furtorumque coram suo advocato sive sculteto, advocatus vero Nostro judicio legitime vocatus respondere tenebatur et erunt adstricti.”[17]

Privilegiile satelor române de pe teritoriile regale şi private sunt înzestrate cu formula „să se aşeze după jus valachicum”. Această formulă însă explică doar partea economică, partea juridică fiind completată prin formulele explicate în hrisoave, precum  „non alio jure nisi ipso Valachico[18] sau „jus Valachicum judicabuntur[19].

Coloniştii imigranţi au adus cu ei toate obiceiurile avute în ţara lor precum preotul, limba, credinţa şi obiceiurile juridice. Originea cnezatului este născută odată cu „jus valachicum”[20], documentele de la judecăţi fiind baza acestei afirmaţii. Aici „jus valachicum” s-a dezvoltat cu timpul fiind exercitat de cnezii români la toate nivelele societăţii, ocazional umplând golurile din legea polonă. Cu timpul însă este corupt de dreptul polon şi presiunile externe exercitata atât asupra  cnezilor cât şi a autorităţii lor şi astfel „jus valachicum” este treptat uitat, ignorat şi înlocuit.[21]

Starea internă a Poloniei medievale a schimbat mult şi starea proprietăţii valahe. Proprietarii particulari au fost principalii „călăi a cnezatelor” , motivul tacit invocat de ei fiind acela că, exportul de cereale crescut simţitor sub Sigismund al III-lea şi Vladislav al IV-lea, ajunse la punctul culminant în secolul al XVII-lea. Proprietarii au încercat atunci prin orice mijloc disponibile, fie legal sau ilegal sa-şi recapete şi să-şi procure domeniile şi implicit braţele de muncă. Fiind mari demnitari ai statului, ei au influenţat pe regi în aşa măsură încât au dobândit atât proprietăţile vândute cât şi braţele de muncă. Aceştia introduseră regulile de judecată, precum şi lucrul după bunul lor plac, „numărul zilelor lucrătoare fu mărit, claca îndoită, dările, plocoanele le înmulţiră, aşa că sătenii români, din liberi ce erau odinioară, au devenit prin pierderea cneazului şi trecerea proprietăţilor lor în mâinile proprietarilor, legaţi pământului. Soarta lor fu aceeaş, ca şi-a sătenilor poloni.”[22]. Nu erau însă sclavi, doar legaţi pământului. Ei îşi păstrează libertatea personală şi dreptul de avere mobiliară, în baza constituţiilor emise în anii 1620, 1647, 1736. Erau obligaţi însă să lucreze un număr de zile după indicaţia proprietarilor şi starostilor regeşti.

3)      Apariţia şi dezvoltarea dreptului românesc în Polonia. Caractere generale.

Dezvoltarea dreptului românesc în Polonia şi Ucraina a fost strâns legată de evoluţia imigrărilor române, ce adesea aduceau un trai primitiv, dar şi organizare administrativă şi judecătorească. Cneazul era creatorul satului, el primea privilegiul cu specificarea de a înfiinţa un sat, ai cărui locuitori să plătească dările şi să fie judecaţi după obiceiul românesc „jure Valachorum”[23]. El era mijlocitorul între proprietari şi colonişti, îmbinând astfel două feluri de drepturi şi datorii: era reprezentantul proprietarilor faţă de colonişti, în supravegherea colectării arenzilor anuale, a dărilor şi a pădurilor. Reprezenta pe locuitori faţă de proprietarii absoluţi ai solului şi faţă de străini. Tot el reprezintă pe judecătorul imparţial al coloniştilor în toate afacerile interne comunale, poliţieneşti şi in cele judiciare: procese civile, mari şi mici, penale, aplicând numai legile stabilite prin obiceiurile lor strămoşeşti. El reprezintă pentru colonii o garanţie viabilă a inviolabilităţii drepturilor lor.

Cnezatul reprezintă în primul  rând  porţiunea de pământ dată de proprietari, fie sub formă de hărăzire sau vânzare, fie sub forma unui pact pe vecie cu condiţia ca el să înfiinţeze sat. Pământul urma sa fie distribuit după formă impusă de privilegiul acordat cneazului. Cnezatele regale purtau timbrul hărăzirei, iar cele de pe domeniile private erau vândute.

 „Funcţia administrativă a cneazului consta în poliţia satului: să adune probe criminale, să prindă furi; în acelaşi timp el avea şi atribuţia judecătorească: să judece cu grămada procesele civilo-penale[24].

Hărăzirea şi vânzarea cnezatelor se făcea oamenilor din clasa ţărănească şi nobililor astfel:

Cnezatele hărăzite ţăranilor. Atât regii cât şi proprietarii particulari hărăzeau şi vindeau cnezatele oamenilor din clasa ţărănească. „Privilegiile de locaţie ale satelor : Boberka, Berechy, Koroscienska Wola, Bierczarowa şi Wiciow numesc pe cneaz cu epitetul de „vir providus”. Vir providus în istoriografia polonă şi germană înseamnă omul de ţară sau oraş, în opoziţie cu vir discretus, familiaris, omul nobil. Alte privilegii ale satelor Swiniacz, Rowien şi Dolzyca nu indicau nici originea, nici condiţia socială a cnezilor; şi prin faptul că nu li se atribuiau epitetul de „nobilis generosus” sau „strenuus” de aici putem conchide , că cneazul nu aparţinea clasei nobile sau clasei militare, ci clasei ţărăneşti „.[25]

Cnezatele hărăzite nobililor. Numărul acestora era destul de mic. La jumătatea secolului al XV-lea au început să se hărăzească şi sa se vândă cnezatele şi nobililor. Astfel, cnezate precum Dwernik şi Polany au fost concedate chiar de la început nobililor Ivan cu fiii Petru şi Luca; Nanowa şi nobilului Michajko, Polawy, nobililor Ioan şi Mihail Odrzechowski. Numărul mare de cnezate înfiinţate se datorează ţăranilor care cunoşteau dările valahe şi dreptul valah.

4)      Dobândirea proprietății.

Modurile prin care se primeau cnezatele erau următoarele două: hărăzirea şi cumpărarea. Hărăzirea cnezatelor se făcea pe vecie, în mod ereditar, numai sexului masculin. Obligaţia principală impusă cneazului era că, cnezatul să se perpetueze în decurs de mai mulţi ani. Urmărind soarta cnezatelor observăm că ele s-au împărţit întotdeauna între moştenitorii cneazului, care obţinuse privilegiul[26]. Cneazul avea şi următoarele drepturi asupra cnezatului: să-l cedeze, să-l schimbe, să-l dăruiască şi să-l ipotecheze. Pentru toate acestea el trebuia să ceară învoirea prealabilă a proprietarului solului: a regelui pe moşiile regale, a boierului proprietar în cele particulare. Astfel starostiile regeşti şi proprietarii particulari ţineau registre, în care se înregistrau întotdeauna schimbările satelor, care măreau veniturile proprietarilor fie prin satele alipite la proprietatea lor, fie prin cumpărări sau schimbări.

            Al doilea mod de obţinere a cnezatelor era cumpărarea. Cnezatele particulare purtau timbrul cumpărătorilor. Astfel privilegiile lor prevăd suma dată vânzătorului. Există probabilitatea că nu toate satele regeşti să fi fost hărăzite, o parte din ele au fost cumpărate de cneaz împreună cu locuitorii, divizându-şi pământul între ei, conform sumelor puse de fiecare sătean.    Regii însă, în urma presiunii nobilimii polone, au impus anumite restricţii asupra vânzărilor cnezatelor valahe şi a colonizării străine în Polonia. Două constituţii din anii 1347 şi 1510 aduc aceste restricţii sus menţionate. Prima constituţie pune „îngrădirea imperativă”: nici un proprietar colonist să nu înstrăineze bunul său vreunui militar sau vreunei persoane influente, fără permisiunea proprietarilor.

            „Constituţia din 1347…. De Scultetiae emptione et venditione… Cum officium scultetorum sempar existat servile etavnutium Dominorum suorum stare et facere jure teneantur iudecens est ut majores aut potentiores personae in scultetia aliquas, praetor Dominorum voluntatem assumantur id circofuit visum nostris Baronibus, ut nullus millesant aliusquicumque illustris emat aut acquirat sibi inaliqua villa scultetiam praeter illius villae possessoris, sive Domini, sive Patroni voluntatem Factum autem emptionem contra hoc statutum decernimus irritam et inanem. Konst.  z. r.. 1347. Vol. Legum. Tom II. ”[27].

Această oprire, nefiind în destul de respectată, a fost reînnoită prin restricţia constituţiei din anul 1510: „Saepenumero, advocati, sculteti et molendinatores, juri dominorum per ignoranciam detrahere consueverant et vendebant vel oppignorabant advocatias , scultetias et molendina , in toto vel parte, absque consesu Dominorum suorum. Qua propter constituimus ne hoc amplius facere audeant sub ammissione summae, proqua vendiderint, vel oppignoraverint fisco domini sui, in bonis vero nostris nobis applicandae. Petentibus autem ad oppignorandum, consensum non negabimus, sine tamen incommodo nostro. Et cancelaria non amplius debet recipere consensu, quam accentum florenis, quindecim grossos”[28], care prevedea că, cnezatele sau „şoltuzatele” să nu fie vândute persoanelor însemnate şi militarilor, sau oricărei alte persoane influente.

5)      Privilegiile.

 Emise fie de regi pentru satele regeşti, ori de la proprietarii particulari, explicau toate îndatoririle şi drepturile proprietarilor faţă de cnezi şi a acestora faţă de proprietari şi locuitori. Prin privilegii se specificau clar, ce drepturi aveau cnezii în satele pe care trebuiau sa le înfiinţeze. Cnezii mai aveau şi drepturi personale impuse de proprietari, precum „dreptul de aşezare a coloniştilor hortulani „zagrodniki” şi a meseriaşilor[29]. Aceşti locuitori erau chiriaşi ai cnezilor, fiindcă proprietatea pământului rămânea a acestora şi lor li se plăteau pentru pământul dat în arenda. „Acesta se constată din primele timpuri de aşezări ale hortulanilor, dar cu timpul şi prin diferite circulări censuale s-a schimbat această arendă naturală in cens tributar. Cu totul altfel era situaţia meseriaşilor , aceştia plăteau o  chirie anuală”[30]. În sate aceşti „zagrodnici” trebuiau să fi căpătat locuri de construit case. Tot cnezilor li se acordase în mod subsidiar şi o obligaţie din partea sătenilor valahi, „ca aceştia  să le lucreze anual un număr de zile fixate în hrisoave[31], asigurându-le cu modul acesta lucrarea pământului.           

În porţiunea internă a satului[32], cnezii aveau dreptul de a construii singuri prăvălii, sau să permită diferiţilor industriaşi de care aveau nevoie sătenii să se aşeze. Aceşti meseriaşi, veneau de cele mai multe ori din ţări diferite şi erau străini. Privilegiul acordat lor era mai mult o imitaţie a celui din satele germane.

 „În hrisoave găsim pomeniţi, meseriaşii care aveau voie să se aşeze şi care nu. Astfel celor cărora le era interzis să se aşeze în sate sub numele de meseriaşi, puteau sa se aşeze sub numele de colonişti hortulani”, concluzia lui Mototolescu se bazează pe analiza privilegiilor satelor: Swiniacz, Rowien, Polawy, Krosno, Koroscienska-Wola, Nanowa, Bogusza, Bielczarowa, Wiczoiv.[33]

6)      Obligațiile

            Cnezii la rândul lor aveau o serie de obligaţii faţă de proprietarii de teren, dar şi faţă de săteni. Aceste obligaţii faţă de proprietari în primul rând se pot împărţii in două subcategorii şi anume:

a)      Personale: obligaţia serviciului militar, darea numită pentru bucătărie „ruşfeturi”, darea o a doua parte din darea numită „cuniţă”.

b)      Reale: plata censului. Această obligaţie reiese din copiile hrisoavelor medio-polone, latine etc.

În categoria îndatoririlor intră un număr restrâns de obligaţiuni ale cnezilor faţă de proprietarii de pământ şi ale proprietarilor faţă de cnezi. Îndatoririle principale ale cnezilor faţă de proprietari sunt :

Dreptul ce aveau cnezii la unul din trei groşi, rareori unul din şase, cuveniţi lor din obligaţia impusă, ca „recompensă pentru ostenenile ce-şi dădeau la strângerea arenzilor şi dărilor plătite de colonişti tezaurului public şi boerilor proprietari”[34].

Dreptul ce aveau la unu din trei groşi „de omni re judecata”. Prin acesta înţelegem că pe lângă funcţia de judecători şi administratori ei aveau şi funcţia de perceptori fiscali, pentru strângerea, în contul proprietarilor a arenzilor şi dărilor anuale[35]. În schimbul acestei obligaţii proprietarii le dădeau o treime din dările ce urmau să fie colectate. Tot în această îndatorire intră şi obligaţia cneazului de a se lipsi de taxa de o treime în folosul proprietarilor („Quem quidem scultetum ac ejus successores ab expreditione bellica liberos emittimus Ratione ejus emissionis tertias partes de imni dacia.Nobis dimisit…Nobis omnes tertias de dacia quocumque misit, quolibet in anno Nobis et Nostris successoribus solvit kuchenego unum hungaricalem aureum…Habebit etiam scultetus….atque tertiam partem omnium et singulorum proventum et obventionum de hac villa provenientium more aliorum scultetorum[36]), ” numai spre a nu mai lua parte la războie”[37].

Cneazul fiind judecătorul „natural” , el îi pedepsea cu amenzi în materie civilă „de pildă : pentru divorţ şi pedepse penale. Aceste amenzi se distribuiau astfel : sau toate erau decernate cnejilor; sau două părţi se dădeau proprietarilor, iar o parte cnejilor.”[38] El avea de asemenea şi alte îndatoriri faţă de săteni, să-i reprezinte pe ei în afacerile comerciale, economice, să-i judece şi să supravegheze organizaţia în sate, administraţia şi poliţia . „Prin poliţia cnezească se înţelege ţinerea ordinii în teritoriul satului şi sat, prinderea hoţilor, omorâtorilor”[39]. Aveau şi obligaţia de a le oferi o „masă mare în timpul sărbătorilor de Paşti şi Crăciun„[40].

7)      Drepturile clericale.

Satele româneşti, precum cele germane, ruse sau polone aveau de obicei un loc pentru biserică hotărât încă de la înfiinţare, de obicei acesta era în centru satului[41]. Din veniturile popaturilo[42], preoţii plăteau o arendă, sau chirie fie în natură sau bani. Este posibil ca în satele româneşti să vină preoţi ruşi, care se aşezau împreună cu coloniştii români, profitând de credinţa acestora, sau că satele române erau formate în mare parte din colonişti români rutenizaţi şi polonizaţi, sau rutenii împreună cu preotul rus adoptau dreptul românesc, având cu toţii aceeaşi credinţă. „Chiria sau arenda anuală a preoţilor era de treizeci şi trei de groşi, sumă mai mult sau mai puţin egală în toate satele româneşti. Alteori se scutea lanurile popeşti de orice dări sau arenzi”[43]. Cantitatea şi calitatea plocoanelor variau după mărimea satului şi după anotimp. Cu cât satul era mai mare, cu atâta preotul avea şi el mai mari venituri şi putea să dea mai multe plocoane, calitatea varia după anotimp. De cele mai multe ori avem citat printre lucrări iepuri sau miei. Aceste obligaţii iniţial facultative au devenit în timp obligatorii având ca scop final creşterea de venituri ale casei regale.

8)       Grămada (obştea) şi îndatoririle ei.

            Locuitorii din satele valahe, se adunau bianual la un loc unde cneazul le prezenta pe larg toate schimbările survenite, în decursul anului trecut. Tot în acel loc se adunau locuitorii, când erau convocaţi de cneaz, ca să facă judecăţile, să adune probele în materie criminală.

 

 „În afacerile administrative erau convocaţi de două ori pe an de crainicul satelor”[44]

 

 Această întrunire se numea grămadă (gromoda), iar locul unde trebuiau să se adune, era lângă casa cneazului destinat de proprietari, sau într-un loc anume rezervat[45]. El convoca grămada prin delegatul sătesc la adunările anuale, două la număr, şi la adunările judecătoreşti ”de câte ori cerea trebuinţa[46]. Împreună cu membrii grămezii prindea hoţi, făcea descinderi în casele bănuiţilor: „Actum in Castro Sanocensi feria quarta post festum Sancti Lucae proxima anno Domini 1594 nono Judicium necesarium banitum celeratum extitit”[47].

Grămada avea şi o obligaţie subsidiară, să presteze cu toţi membri lucrul cneazului în zilele hotărâte în adunările generale anuale.Locuitorii din sate erau obligaţi să participe la toate adunările judiciare şi administrative. Aceste adunări, fiind dese la început reţineau oamenii de la munci şi alte îndatoriri mult necesare supravieţuirii lor şi astfel ei au încercat să se sustragă de la adunări. Scutirea aceasta  de participare la adunări aduse pedepse băneşti, care în timp s-au transformat într-o taxă anuală de patru groşi. Această taxă trebuia plătită doar de aceia care nu puteau fi prezenţi la adunări, altfel trebuia să ia parte la adunare fiecare membru al grămezii.

9)      Transformările cnezatelor în rente viagere.[48]

 „Proprietarii particulari asumându-şi cnezatele şi-au asumat cu timpul şi puterea judecătorească[49]. Cnezatele de pe domeniile regale au suferit cu timpul schimbări radicale, transformându-se din cnezate proprietare ereditare în uzufructe viagere. Principalele motive au fost constituţiile din anii 1607 şi 1620, care stabileau că soltuzatele şi cnezatele, mai ales cele netaxate sau neîncorporate încă la oraşe sau staroste, să se poată conferi numai oamenilor merituoşi şi militari. Tezaurul regal putea dispune evident de ele în orice moment. Constituţia din 1662 aduce schimbări radicale, „introduce principiul confiscării deghizate, care constă în condiţia, că primariatele şi şoltuzatele aflătătoare  în mâinile persoanelor nemilitare, vor fi confiscate în caz de denunţarea ori-cărui militar, şi dăruite acestui denunţător[50].

Al doilea principiu introdus a adus schimbări radicale constituţiei  din 1510, astfel pentru a putea vinde şi clasei nobile, obligând pe regi, de a le distribui militarilor merituoşi, exceptând zece primariate pentru slugile regeşti[51]. Regele Poloniei, Stanislav August Poniatowski, prin „pacta conventa”, stabilise principiul că primariatele fără dreptul de jurisdicţie, „sine jurisdictione” să fie hărăzite militarilor şi dintre aceştia  numai cele mai mici. Iar pe cele mai mari precum şi pe cele „cum jurisdictione” le rezervau pentru nobilii de neam şi de religie catolică. Proprietarii particulari au întrebuinţat alte mijloace mai eficace în deposedarea cnezilor. Astfel au căutat să le răpească cnezilor posibilitatea de a accede în clasa nobilimii prin prestarea serviciului militar şi anume distincţiile în războaie, de aceea ei au cerut regelui polon să-i scutească pe cnezi de obligaţia de a participa la război. Cererea a fost adoptată in manifestul de perceperea birurilor din anul 1578. Excluderea cnezilor de la înnobilare aduse decadenţa lor, ei pierzând posibilitatea să se distingă în războaie şi nu mai puteau primi titlul de nobili. Cnezii văzând că sunt deposedaţi prin viclenii au început să introducă principiul următor: când cnezii cumpărau cnezatele înserau în privilegii fie suma plătită, sau clauza răscumpărării. Aceste obligaţii erau avantajoase şi pentru proprietari şi pentru cnezi. Când cneazul era deposedat de cneaz, atunci obligă pe proprietar să-i înapoieze suma achitată. Proprietarii foloseau diferite mijloace, la care cnezii se opuneau cu forţa, scopurile finale ale proprietarilor fiind dobândirea pământului înstrăinat, braţe de muncă, claca, munca coloniştilor, etc.[52]

Proprietatea regală era păstrată, însă uzufructul înstrăinat. „Hărăzirea aceasta de uzufruct se făcea condiţionată pe viaţa aceluia onorat[53]. Cneazul, dacă primea înfiinţarea satului în baza rentei viagere avea asigurarea că în viaţa lui, cnezatul nu se va răscumpăra sau confisca de către locţiitorii regali. Cnezatele viagere se înfiinţau numai pe proprietăţile regale şi obligaţia răscumpărării se punea de visteria regală, care erai mai bucuroasă de reţinerea cnezatului decât de răscumpărarea lui. Cnezii, care primise cnezatele în rentă viageră încercau să obţină prin subtilităţi juridice transmiterea rentei viagere şi succesorilor lor.

Subtilităţile juridice erau de două feluri: regele, promitea formal, în urma acordării rentei viagere, că nu va răscumpăra cnezatul de la posesorul viager, precum nici de la primii săi descendenţi. Sau vu va permite nimănui să facă această răscumpărare. Acestea erau specificate în privilegiul de confirmare[54], al doilea mod de-a asigura cnezatul familiei sale cu titlul viager era încuviinţarea regală a trecerii uzufructului viager „jure comunicativo” fiului său, fraţilor săi sau ginerelui său[55].

În urma transformării cnezatelor în rente viagere, cnezii nu mai puteau fi scoşi aşa de uşor din satele înfiinţate, aveau o stabilitate asigurată, atât pentru ei cât şi pentru urmaşii lor, teama de un eventual atac asupra lor sau a cnezatului era complet ştearsă, „viaţa le era asigurată şi munca binecuvântată”[56]. Răpirile şi abuzurile precum şi răscumpărările ilegale au distrus cnezatele ereditare, dar au înfiinţat cnezatele cu uzufruct viager, transformat cu timpul în rente viagere ereditare. Avem ca exemplu privilegiul de locaţie al satului Polawy din anul 1572: „Volentes insuper clementiae Nostrae certa iudicia in scultetos praefatos declarare eisdem Iwanko et Michaelo Odrzechwski scultetis utrisque pro interesse medietatis advocatiae memmoratae eam ipsam scultetiam sive advocatiam ad extrema singulorum vitae tempora cum omnibuz ejus utilitatibus , fructibus et obventionibus nullis prorsus exceptis dandum et conferendum duximus damusque et conferimus praesentibus literis Nostris Promittimusque verbo Nostro regio pro Nobis et serenissimis successoribus Nostris quod via memoratum fratrum singulorum durante, eos de medietatibus advocatiae memmoratae pro Nobis, Mensa, Fisco, COquina, Stabulo, Cellaris, vel alia quavis nostra et rei publicae necessitate non redimemus nec cuiquam consensum ad excimendum dabimus serenissimique successores Nostri in facturi sunt…”[57], precum şi privilegiile satelor Korosno şi Ustrzyki.

 


[1] Cercetare finanţată prin proiectul „MINERVA – Cooperare pentru cariera de elită în cercetarea doctorală şi post-doctorală”, cod contract: POSDRU/159/1.5/S/137832, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

* Doctorand al Universității Babeș-Bolyai, Romania. Mihaisaftas.259@gmail.com.

[2] Denumirile sistemului de vechi drept românesc diferă şi în funcţie de teritoriul în care el s-a aplicat. Acest sistem n-a avut peste tot parte de o dezvoltare organică, neîntreruptă (este vorba de teritoriile unor state feudale străine, care l-au receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populaţii româneşti-valahe, băştinaşă sau durabil stabilită pe un teritoriu întins). Sigur, sistemului de drept vechi românesc i s-au adăugat, în cursul receptării obişnuielnice sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcţionare feudală.  În condiţii normale, adică unde stăpânirea feudală a fost una românească, sistemul normativ vicinal a constituit o treaptă de trecere spre dreptul feudal al fiecăruia dintre cele două state româneşti (Ţara Românească şi Moldova).

[3] Etnologie juridică, București, 1970.

[4] A se vedea Continuitate elenistico-romană şi inovaţie în doctrina bizantinăa filantropiei şi indulgenţei imperiale, în „Studii clasice”, XI, 1969, pp.187-219; Le droit romain de Justinien dans les Principautés danubiennes au XVIIIesiècle, Les roles de Basiliques, în „Studii clasice”, XII, 1970, pp. 221-233; Bizanţul și instituţiile româneşti pânăla mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980.

[5] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc” Bucureşti, 1916, pp. 12-14.

[6] Ibid. p. 15.

[7] A se vedea: Crestomație pentru studiul istoriei statului si dreptului românesc, Ștefan Pascu și Vladimir Hanga, 3 volume; Vl.Hanga, Istoria generală a statului și dreptului, Litografia și tipografia invățământului București 1958.

[8] Vl. Hanga, arăta că terminologia juridică latină ("drept" - "dreptate", "jude"-"judecie" - "judecător"-"judeţ", "domn" - "domnie", "lege"), dovedeşte puternica şi indestructibila pecete românească care, prin intermediul formei cu un conţinut în continuă dezvoltare, a asigurat, asemenea limbii, un cadru adecvat procesului instituţional, intim legat de cel al formării poporului român. A se vedea Dicționar juridic latin - român, Vladimir Hanga, Ioan Trifa, Editura Cordial Lex, 2009; Dictionar juridic A - Z, Hanga Vladmir și Diana Calciu, Editura Lumina Lex București 2007.

[9] În ea sunt incluse legea pământului (ogoarelor, plaiurilor, păşunilor, drumurilor de acces, a satului, a părţilor de moşie liberă moşneancă, răzeşească şi nemeşească de sorginte română.

[10] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc” Bucureşti, 1916, p.17-18.

[11] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc” Bucureşti, 1916, p.18.

[12] Ibid. p.23.

[13] Ibid.

[14] E de menţionat că numai pe teritoriul, Valahiei şi Moldovei, legea ţării este neduplicată nominal ca obiceiul pământului, o expresie hibridă lingvistic însă intrată prin cancelariile (domneşti, boiereşti sau mănăstireşti) în limbajul curent. În statele vecine slave, cu mici enclave române, nu se spune obiceiul pământului pentru sistemul de obiceiuri juridice, ci numai ius valachicum, conceput ca un drept al celor toleraţi într-o comunitate etnică străină.

[15] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc” Bucureşti, 1916, op.cit.

[16] Satele româneşti fundate pe proprietatea particulară , în aşezările private ,erau supuse la aceleaşi condiţii cu cele regeşti.

[17] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc” Bucureşti, 1916, p.32, nota 2.

[18] Ibid. p.127.

[19] Ibid.

[20] Satul Korosna aduce dovezi în acest sens,din documentele de judecată, prin formula :”ita quod eadem advocatiam more antiqou jureque et consvetudine Valachorum”.

[21] Cauzele principale care au contribuit la distrugerea şi înlocuirea abuzivă am putea spune a lui „jus valachicum” în Polonia sunt: generalizarea dreptului polon recunoscut ca drept de stat şi care a înlocuit pe cel german, valah, precum şi extinderea jurisdicţiei  starostiilor.

[22] Ibid. p.107.

[23]Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916. p.52

[24] Ibid. p. 65.

[25] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916. p.54.

[26] „Ex. rămăşiţele hrisoavelor de la Korosno sunt cât se poate de complete şi bogate. Evoluţia acestui cnezat a fost: cnezatul s-a împărţit între doi fraţi, apoi urmând succesorii direcţi din aceştia, s-a fracţionat în cincimi şi cincisprezecimi dintr-o jumătate , pentru a-l  întregi din nou, prin covânzările tutulor unui străin.”

Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916. p.57.

 

[27] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.58. nota 3.

[28] Ibid. p.59, nota 1.

[29] Ibid. p.69.

[30] Ibid. p.70.

[31] Ibid., p.71.

[32] În porţiunea de pământ numită villagium.

[33] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.76.

[34] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.76.

[35] Dările anuale se plăteau în două rate, în zilele sărbătorilor   Sf. Petru şi Sf. Martin.

[36] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916,  p.77,  nota 1.

[37] Ibid. p.77.

[38] Ibid.

[39]Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.78, nota 1.

[40] Ibid. p. 78.

[41] Preotul primea o donaţie de pământ în câmp. Măsura de pământ hărăzită preoţilor se ridica la maximul de un lan şi minimul de jumătate de lan.

[42] Privilegiile îl numesc pe preot „pro Popone” sau „pro Baitkone” sau numirea sa tehnică poponatum.Ca şi exemplu avem documentul:„Stadnicki, o.c. pag.60 Koroseienka Wola…..Assignado illis quator Janeos agri quorum unus debet esse pro poponatum villae illius….; idem, pag. 36. Dwernik şi Polonia….item sub synagogom in Polana unam aream valachicam et in Dwernik similiter sub synagogam unam aream…”, Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.80, nota 1.

[43] Ibid. p.82.

[44] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.83.

[45] Pentru acest loc erau toţi membrii grămezii obligaţi, să achite o dare anuală numită chiria locului.

[46] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.84.

[47] Ibid. p.84, nota 3.

[48] La începutul secolului al XVI-lea situaţia economică din Polonia începe să se schimbe, nobilii nu se mai mulţumeau cu arenzile plătite de coloniştii lor, şi au început şi ei să cultive domeniile particulare. Dezvoltarea oraşelor a sporit producţia cerealelor, apoi cerinţele externe au atras dezvoltarea exportului de cereale polone, comerţul îşi luă avânt sub regele Sigismund August. Aceşti factori au determinat nobilimea polonă să nimicească cnezatele şi proprietăţile libere române. Astfel nobilimea încalcă privilegiile acordate cnezilor, măresc dările cnezilor şi sătenilor şi încep o luptă  de reîntregire a patrimoniului lor.

Până la începutul secolului XVI-lea coloniile române au fost ferite de aceste tulburări, de toate modificările aduse proprietăţilor locuitorilor poloni. Odată cu acest secol încep să dispară cnezatele şi coloniştii români din Polonia. De acum înainte soarta lor merge mână în mână cu soarta locuitorilor germani şi poloni. Un factor major ce a sporit aceasta schimbare a fost trecerea puterii judecătoreşti din mâna cnezilor în mâna proprietarilor.

[49] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.89.

[50] Ibid. p.91.

[51] Aceste constituţii sunt în direcţie opusă cu principiul introducerii întemeierii cnezatelor şi cu constituţia din 1510, dar cu toate acestea, au în miezul lor un sâmbure de libertate, ele pun pe aceaşi treaptă cu nobilii pe militarii merituoşi, chiar dacă nu sunt din clasa nobilă. Cnezii ridicaţi prin vitejii deveneau astfel nobili.

[52] Cu asumarea cnezatului, vechii proprietari erau deposedaţi şi soarta lor se schimbă în rău, ajungând in proprietari, simpli arendaşi ai propriilor lor terenuri, obligaţi să lucreze, câte un număr nelimitat de zile proprietarilor. Împuţinarea cnezatelor regale şi particulare au avut ca şi consecinţă micşorarea veniturilor casei regale.

[53] Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureşti, 1916, p.99.

[54] Termenii formulei erau : „Neque eos et filios eorum de eadem advocatia cuiquam  homini,cujuscumque status et conditionis existat, potestatem faciemus, sed neque nos ipsi cum Serenissimis successoribus nostris de manibus eorum hanc ipsam advocatiam pro nobis fiscoque sive coquina vel mensa nostra regia ac quivis alia necessitate nostra vel Reipublicae exigente exememus, quamdiu moderni advocati et successores eorum praedicti vixerint”.

[55] Aceste permisiuni purtau numele de „consensus cedenti”.

[56]Dumitru D. Mototolescu, „Jus valachichum în Polonia”, în „Studii din istoria dreptului vechiu românesc”Bucureştip.101.

[57]Ibid. p.101, nota 1.


« Back