Numărul 2 / 2016

ARTICOLE

 

 

CONTRIBUŢII LA STUDIUL EVOLUŢIEI  LEGISLAŢIEI DE PROTECŢIE A FAUNEI SĂLBATICE ÎN ROMÂNIA

 

Mihai-Bogdan IONESCU-LUPEANU *

 

 

 

Abstract. Contributions to the study of the evolution of wildlife protection legislation in Romania. The main goal of this study is to reveal an error which occured almost four decays ago and it's perpetuated till ours days. Many romanians authors in the field of Environmental Law considere  the Hunting Act of 1872 as the first hunting law of modern Romania; in fact, this law it's a hungarian one and it was applied in Transylvania till the end of the first world war.

                In the second part of the study, the author analyses, for the first time in the history of Environmental Law, the wildlife protection provisions of the Instructions for hunting operations in the forests and estates of the State from the 6-th of May 1893.

 

Keywords: wildlife protection, The Hunting Act of 1872; Instructions for hunting operations in the forests and estates of the State from the 6-th of May 1893; legal history;

 

 

 

 

            Introducere. Se apreciază că în 99% din istoria rasei umane, în calitatea lor de vânători-culegători, oamenii au exercitat o influenţă directă asupra faunei sălbatice.[1]

            Supraexploatarea, ca ameninţare majoră la adresa biodiversităţii, vizează speciile şi ecosistemele; însă obiect al studiilor o constituie preponderent supraexploatarea speciilor de animale manifestată prin reducerea efectivelor acestora sau extincţia lor.[2].

            La scara timpului istoric supraexploatarea faunei sălbatice s-a manifestat   prin vânătoare şi pescuit intensiv, iar perioada contemporană a adăugat comerţul internaţional cu specii de faună sălbatică.

            În ultimele trei secole au dispărut 300 de specii de vertebrate, 82% ca urmare a vânătorii[3]; tot vânătoarea este responsabilă pentru  39 % dintre speciile de fauna sălbatică periclitate, după cum urmează: 21% în urma vânătorii comerciale, 12% a celei recreativ-sportive şi 6% a celei de subzistenţă.[4]

            Paradoxal, interesul stârnit vânătorilor de către speciile de faună sălbatică încadrate în categoria „vânatului mare” a constituit, pentru multe dintre ele, salvarea; acestea sunt speciile care au suscitat primele interesul protejării lor şi care fac obiectul celor mai întinse baze de date[5].

            De-a lungul istoriei, primele măsuri de protecţie a faunei sălbatice au vizat speciile de interes cinegetic şi s-au realizat prin reglementarea vânătorii într-o manieră care se dorea sustenabilă, fireşte raportat la cunoştinţele ştiinţifice ale epocii. 

 

            Prima reglementare modernă de protecţie a faunei sălbatice de interes cinegetic din România este cea dată de prevederile art.102 din Legea pentru poliţia rurală [6]din 25 decembrie 1868. Măsurile de protecţie prevăzute în legislaţia autohtonă se circumscriu celor adoptate în epocă şi de unele ţări mai dezvoltate, în care ameninţările la adresa biodiversităţii erau o realitate mult mai pregnantă decât în spaţiul carpato-danubiano-pontic, iar efectele lor mai vizibile. În acest sens, în Anglia, prima lege de protecţie a avifaunei,  Legea de Protecţie a Păsărilor de Mare din 1869, instituia o perioadă de prohibiţie a vânării anumitor specii de păsări de mare şi interdicţia recoltării ouălor, abia ulterior aceste măsuri extinzându-se asupra tuturor speciilor din avifaună sălbatică[7].

            Anunţul, în aliniatul final al art.102, a unei viitoare legi a vânătorii menite să-i dezvolte principiile de protecţie a faunei sălbatice nu a trecut neobservat de doctrină.

 

            Legea despre venatu din anulu 1872. În prezent, paradoxal, istoricii înregistreză existenţa articolului 102 din Legea pentru poliţia rurală din 25 decembrie 1868[8] şi lipsa unei legi speciale a vânătorii până în 1891[9], în vreme ce multe dintre tratatele şi manualele de dreptul mediului[10] consemnează anul 1872 ca an al promulgării primei legi de vânătoare.

            Prin consultarea bibliografiei indicate în notele de subsol, acolo unde ele există[11], opinăm că  sursa primară a informaţiei este, cel mai probabil, un studiu[12] potrivit căruia:

            „După abrogarea Regulamentului organic s-a revenit practic la vechiul regim de libertate a dreptului de vînătoare, care s-a menţinut pînă la apariţia primei legi a vînătorii (1872). (...)Prin articolul 102 al Legii pentru poliţia rurală, se introduce pentru prima dată în România măsura de oprire a vînătorii timp de patru luni pe an ( între 1 aprilie şi 1 august ), precum şi interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes cinegetic. Articolul anunţa şi viitoarea apariţie a unei legi a vînătorii.

            În anul 1872 apare Legea despre venatu, care încearcă să reglementeze dreptul de vînătoare, introducând perioade de oprire a vînătorii şi, prevede importanţa, chiar prohibiţia totală a vînătorii pentru unele specii, cum este cazul femelei de Tetrao urogalus. (...) Nu ştim dacă şi cît s-au respectat prevederile acestor acte normative. Gh.Nedici îşi exprimă părerea că ele au fost ignorate chiar şi de cei avizaţi, de vreme ce Al.Odobescu, în 1874, nu ştia nimic despre existenţa acestor legi atunci când scria în Pseudokinegeticos următoarele: «La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţă de a se amesteca  în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice...». Dealtfel Gh.Nedici în Istoria vînătoarei, nu face nici o menţiune despre legea din 1872, indiferent dacă ea s-a respectat  ori nu.”

 

            Importanţa acestui studiu pentru istoria dreptului protecţiei mediului nu este una neglijabilă în condiţiile în care, chiar şi autorii care nu prezintă în lucrările lor evoluţia reglementărilor juridice privind mediul în România, îl recomandă ca lectură de referinţă în materie[13]; prima trimitere bibliografică la acest  studiu, identificată de către noi,  într-o lucrare de specialitate, a fost făcută la nivelul  anului 1990[14].

            Din punctul nostru de vedere, informaţiile conţinute de acest studiu, sub aspectul acurateţii lor, comportă discuţii.    

            Opinăm că Legea despre venatu din anulu 1872 nu este o lege românească, ci una maghiară care s-a aplicat atât în Ungaria cât şi în Transilvania.

            Autorii studiului au fost induşi în eroare, cel mai probabil, de broşura consultată, cu  textul legii în limba română, şi cu a cărei copertă, reprodusă în facsimil, îşi ilustrează materialul:Legea despre venatu din anulu 1872, Ediţiune oficială, Pest'a, 1872, Editur'a lui Mauritiu Ráth. Potrivit unei menţiunii aflată pe ultima pagină, broşura a ieşit din teascurile tipografiei lui Ottone Hügel din Oradea-Mare.

            Primul şi cel mai evident indiciu asupra statului emitent al normei juridice se găseşte pe coperta broşurii, sub menţiunea ediţiune oficială, unde, ocupând centrul paginii, este reprodusă stema Ungariei.

            O serie de alte elemente din cuprinsul legii ne conduc la aceeaşi concluzie:

  1. a) În capitolul I ( Despre dreptulu de venatu ), dreptul de vânătoare este legat de dreptul real de proprietate, însă proprietarul dispune de acesta condiţionat de suprafaţa fondului funciar exprimată în iugăre, “veche unitate de măsură pentru suprafeţele agrare, folosită în Transilvania, egală cu 0,5775 ha. [ var:júgăr, s.n.] - din lat.jugerum”[15].
  2. b) În cazul unor disensiuni privitoare la teritoriile de vânătoare, era institută o procedură prealabilă, cu două grade de jurisdicţie: judele cercului administrativ [bănuim că inexistenţa unui termen adecvat în limba româna a determinat traducătorul să adauge, în paranteză, termenul original, a cărui grafie şi rezonanţă este vădit maghiară:szolgabiró], apelul împotriva hotărârii acestuia fiind de competenţa vicecomitelui comitatului respectiv, or comitatul, ca unitate administrativ-teritorială, este specific Angliei şi fostului imperiu Austro-Ungar, teritoriile româneşti din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş fiind organizate anterior Unirii din 1918 în această formă[16].
  3. c) Sancţiunile pecuniare stabite în capitolul IV ( Despre transgressiunile de venatu şi pedepsirea loru ) sunt stabilite în florini ( Fl. ) or, de la promulgarea la 22 aprilie/4 mai 1867 a primei legi monetare a României, unitatea monetară era leul, cu subdiviziunea sa, banii[17].

 

            Aserţiunile potrivit cărora Gheorghe Nedici nu face nici o menţiune cu privire la dispoziţiile legii vânătorii din 1872 sunt, deasemenea, inexacte. Întru adevăr, la pagina indicată – 555  – a opului său, al cărui titlu complet este „Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare”, aflată  în partea a II-a [ Timpurile istorice până la Unire ( 1918 ) ], Titlul I [ Vechiul Regat ( Muntenia şi Moldova )] cap.III, subcapitolul 6 intitulat „După Unirea din 1859” nu face vreo referire la legea despre venatu din anulu 1872, întrucât subiectul este tratat la locul cuvenit, în Titlul II ( Ardealul ), cap.III ( Dreptul de vânătoare ) subcapitolul d) [ După reanexarea la Ungaria până la Unire ( 1848 – 1918 )], unde aflăm că este o formă incipientă a legii XX din 1883 care, la momentul redactării de către Gheorghe Nedici a volumului său, era încă în vigoare[18].

 

            Existenţa unei omisiuni de o asemenea anvergură în „Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare” era improbabilă în condiţiile în care autorului ei i s-a reproşat că multitudinea informaţiilor au făcut ca aproape două treimi din cuprinsul lucrării să trateze sfera cinegeticului în zona Ardealului[19], situaţie potenţată de calitatea autorului de doctor în drept al Universităţii din Budapesta şi de debutul profesional, în anul 1903, în cadrul Directoratului afacerilor juridice al tezaurului din Budapesta[20]. Dealtfel, cu referire strict la prevederile art.102 din Legea pentru poliţia rurală din 25 decembrie 1868, Gh. Nedici consemnează: „aceste dispoziţiuni se pare însă că multă vreme nu au fost deloc aplicate, iar publicul le ignora cu desăvârşire, şi nu numai mulţimea de rând, ci chiar şi cei ce aveau raporturi mai strânse cu vânătoarea. Despre această ignorare cea mai bună dovadă este faptul că în 1874, deci după şase ani dela promulgarea legii pentru poliţia rurală, Alexandru Odobescu,  –  care totuş era relativ bine informat despre situaţia vânătoarei la noi şi aiurea, –  nu ştia nimic despre existenţa art.102 din legea poliţiei rurale (...)”[21].

            Gheorghe Nedici atestă Legea pentru poliţia vânatului din 1891 ca primă lege specială în materie în România, anunţată prin prevederile art.102 din Legea pentru poliţia rurală din 25 decembrie 1868[22].

            Găsim criticabilă doar una dintre susţinerile lui Gheorghe Nedici, din următoarele considerente: mai întâi, Alexandru Odobescu nu era vânător în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un participant la acţiuni de vânătoare  în virtutea statutului său social, în al doilea rând, chiar dacă a îndeplinit funcţia de procuror la Curtea de Apel din Bucureşti, pe de-o parte, nu avea la baza formării sale studii juridice, iar pe de alta, desfăşurase această activitate pentru o scurtă perioadă, undeva în intervalul 1855 – 1863[23], prin urmare anterior adoptării Legii pentru poliţia rurală, motive pentru care nu-l putem considera un indicator vrednic de luat în seamă al  ignoranţei în materia legislaţiei cinegetice.

            Opinăm că emblematică este lipsa menţiunilor privitoare la existenţa legislaţiei de protecţie a faunei de interes cinegetic în lucrarea “Manualul Venatorului”, apărută la Bucureşti, în 1874, semnată de reputatul vânător Costache C. Cornescu ( 1830 – 1900 ), magistrat vreme de 14 ani[24], lucrare pentru care îi solicitase prietenului său, Alexandru Odobescu, scrierea unei prefeţe, întreprindere soldată cu publicarea de către ultimul, în volum de sine stătător, a probabil celei mai cunoscute scrieri ale sale: Pseudo-kinegheticos.

            Ipoteza potrivit căreia doctrina a tratat „la comun” legislaţia  în vigoare pe teritoriului actual al României, indiferent de emitent, nu poate fi primită. Un astfel de raţionament este infirmat pe de-o parte de existenţa altor acte normative, mult mai vechi, care ar fi avut întâietate (spre exemplu, pentru Transilvania, Legea de vânătoare din 1504[25], Ordonanţa referitoare la timpul de ocrotire a vânatului şi interzicerea vânătoarei, dată de Guberniu în 1751[26] sau Ordonanţa despre vânătoare a lui Iosef al II-lea din anul 1786[27], pentru Bucovina, Ordonanţa din 1786, considerată „primul act oficial care încearcă să aducă unele reglementări” asupra activităţilor cinegetice în regiune[28], iar pentru Basarabia, după anexarea acesteia la Imperiul Ţarist, Edictul din 1763 al Ecaterinei a II-a care interzicea vânarea animalelor utile şi comercializarea lor  între 1 martie şi 1 iulie[29]), iar pe de alta, fie de plasarea de către doctrină a legii din 1872 într-o succesiune de acte normative care, fără alte excepţii,  aparţin legislaţiei Statului Român de atunci, fie de indicarea în succesiunea de acte normative a celor  aplicabile doar în regiunile aflate sub dominaţie străină şi, prin urmare, edictate de acel stat, situaţie în care nu se regăseşte şi Legea despre venatu din anulu 1872.

            În concluzie,  Legea despre venatu din anulu 1872 nu este o lege românească, ci o lege maghiară care s-a aplicat şi în Transilvania. Importanţa acestei legi pentru protecţia faunei sălbatice de interes cinegetic de pe teritoriul actual al României nu poate fi minimalizată, însă se impune tratarea ei de către doctrină separat de legislaţia naţională, alături de actele normative emise de alte state şi aplicate de autorităţile acestora în diverse zone ale României de ieri sau de azi şi pe care cele mai multe dintre manualele şi tratatele de dreptul mediului nici măcar nu le menţionează.

            Dintre autorii consultaţi de către noi, singurii care nu tratează “Legea despre venatu din anulu 1872” în cadrul legislaţiei naţionale sunt cei care fie nu alocă spaţiu istoricului legislaţiei de protecţie a mediului în România[30], fie doar  punctează câteva momente [31].

 

            Instrucţiunile pentru exploatarea vênătórei din pădurile şi domeniile Statului din 6 mai 1893[32]. După apariţia Legii asupra poliţiei vânatului din 1891 şi a Regulamentului de aplicare, doctrina[33] menţionează că o serie de  măsuri de protecţie a speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic împotriva braconierilor au făcut obiectul Regulamentului privitor la arendarea pe proprietăţi ale Statului a dreptului de vânătoare prin „permise ” deosebit de arendarea licitativă din 22 decembrie 1899. Cu excepţia instituirii interdicţiei vânării bâtlanului alb, măsurile de protecţie a speciilor de faună de interes cinegetic constau în reglementarea regimului juridic al permiselor de vânătoare pe proprietăţile Statului. Printre altele, deţinătorul legal  al permisului de vânătoare, document nominal, eliberat de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, pe o durată de 3 sau 6 luni, pe o proprietate a statului determinată, împrumutat sau cedat unei terţe persoane, se sancţiona cu anularea actului, pierderea contravalorii lui şi interdicţia temporară, pe o durată de doi ani, de a cere eliberarea altui permis[34], iar eliberarea permiselor de vânătoare se refuza: minorilor, braconierilor recunoscuţi, delicvenţilor de vânătoare şi persoanelor care au suferit pedepse infamante[35].

             În ceea ce ne priveşte considerăm mai relevante pentru protecţia faunei sălbatice de interes vânătoresc prevederile incluse în “Instrucţiunile pentru exploatarea vênătórei din pădurile şi domeniile Statului din 6 mai 1893”, act normativ  totalmente ignorat de doctrină.

            Instrucţiunile instituiau, ca regulă, exploatarea vânătorii pe proprietăţile Statului în regie proprie. Şefului ocolului îi incumba obligaţia de gestionare  a efectivelor speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic în scopul conservării şi a înmulţirii  în limitele a ceea ce astăzi cunoaştem sub denumirea de  „efective optime”. Deşi supusă principiilor utilitariste, ca întreaga legislaţie de până atunci, motiv pentru care solicită şefului de ocol „o energică şi deosebită stăruinţă pentru exterminarea vênatului vătămător atât celui folositor, cât şi culturei”[36], Instrucţiunile... reglementează, anterior Regulamentului privitor la arendarea pe proprietăţi ale Statului a dreptului de vânătoare prin „permise ” deosebit de arendarea licitativă din 22 decembrie 1899, eliberarea permiselor de vânătoare în pădurile statului unde vânătoarea se exploatează în regie, dar mai ales combaterea braconajului prin instituirea unui premiu de 5 – 20 de lei pentru descoperirea unui braconier, care predat justiţiei va fi condamnat, a controlului asupra exercitării vânătorii pe fondurile de vânătoare arendate de Stat  unor persoane fizice sau juridice şi a posibilităţii arendării de către stat, la propunerea şefului de ocol adresată Ministerului Domeniilor, a zonelor de vânătoare limitrofe propriilor teritorii în vederea gestionării eficiente a efectivelor de faună sălbatică.

 

*Avocat, Baroul Bucureşti, doctorand, Universitatea din Bucureşti, e-mail: contact@avocatlupeanu.ro;

[1]SMITH, ROBERT LEO, ed.1976, The ecology of man:An ecosystem Approach, NewYork: Harper &Row. Holistic discussion of wildlife and cultural evolution  Apud GARY A.KLEE, Conservation of natural resources, New Jersey: Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p.207, col.2;

[2]LEE JAY HANNAH, Climate change biology, London: Academic Press – Elsevier, 2011, p.274-275;

[3]BĂDESCU, VALENTIN-STELIAN, Dreptul mediului. Sisteme de management de mediu, Bucureşti: C.H.Beck, 2011, p.70;

[4]MILLER, G.TYLER, JR., 1982, Living in the Environment. 3D, ed.Belmont, Calif.:Wadsworth, apud GARY A.KLEE, Conservation of natural resources, New Jersey: Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1991, p.207;

[5]JACK WARD THOMAS, Wildlife in Natural resources for the 21st century, R.Neil Sampson & Dwight Hair, American Forestry Association, Washington D.C.:Island Press, 1990, p.176;

[6]   „Vânătoarea va fi deschisă în timp de opt luni ale anului, iar de la 1 aprilie până la 1 august, ea va fi oprită pentru tot felul de vânat, afară de păsările trecătoare şi animalele stricătoare, precum: urşi, lupi, mistreţi şi altele, căci în orice timp se vor putea omorî.

Este interzisă luarea sau sfărâmarea de pe şi care proprietate a cuiburilor şi ouălelor de păsări oprite a se vâna.

O lege şi regulamente speciale se vor dezvolta principiile cuprinse în capitolul de mai sus.”

[7]   GARETH B. SPARK, Protecting wild animals from unnecessary suffering, Journal of Environmental Law, vol.26, №3, november 2014, p.475;

[8]CONSTANTIN C.GIURESCU, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Bucureşti: editura Ceres, 1976, p.273;

[9]Idem.

                ION NANIA, Istoria vînătorii în România, Bucureşti: editura Ceres, 1977, p.4;

[10]Printre acestea:

                DANIELA MARINESCU, MARIA-CRISTINA PETRE, Tratat de Dreptul mediului, ediţia a V-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti: editura Universitară, 2014, p.33 – 34:„După abrogarea Regulamentului Organic se revine la vechiul regim de libertate a dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872. Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, cuprindea două articole [309  şi 368 alin.(1)şi (2)], care prevedeau unele restricţii privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee ori havuzuri şi două articole (358 şi 360) care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor. Aceste măsuri au fost completate de unele precederi ale Legii pentru poliţie rurală din decembrie 1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.

                                În anul 1872 apare Legea despre vânat, prin care se reglementează dreptul de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face bnumai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.

                                Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în 1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că  „La noi pînă acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţă de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice.” În  „Istoria vînătoarei”, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea din 1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.”

 

                MIRCEA DUŢU, ANDREI DUŢU, Dreptul mediului, ediţia 4, Bucureşti: C.H.Beck, 2014, p.47: „Încetarea aplicării Regulamentelor organice determină revenirea la vechiul regim de libertate a dreptului de vânătoare, care avea să se menţină până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872”

 

                FLORIN FĂINIŞI, Dreptul mediului, Bucureşti:Pinguin Book, 2005, p.23: „În anul 1872 apare prima lege a vânătorii, în 1874 este adoptată Legea servicului sanitar, în 1896  Legea asupra pescuitului ş.a. (...) Regimul legal al animalelor s-a îmbogăţit printr-o serie de reglementări. Astfel, Legea asupra vânatului şi regulamentul său de aplicare, din 2 noiembrie 1891 a introdus elemente noi în privinţa dreptului de vânătorii, referitoare la perioadele de prohibiţie. O serie de măsuri pentru protejarea vânatului împotriva braconierilor au fost consacrate prin Regulamentul din 22 decembrie 1899, privitor la arendarea pe proprietăţi ale statului a dreptului de vânătoare prin „permis”, deosebit de arendarea licitativă.”

 

                RĂDUCAN OPREA, Dreptul mediului înconjurător, Galaţi: Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, 2006, p.25: „După abrogarea regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872. dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, cuprindea două articole ) art.309 şi 368 alin.1 şi 2 ), care prevedeau unele restricţii privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleşteee ori havuzuri şi două articole ( 358 şi 360 ) care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor. Aceste măsuri au fost completate de unele prevederi ale legii pentru poliţia rurală din decembrie 1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de inters cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.

                În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.

                Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în 1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că  „La noi până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice”. În Istoria vânătoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea din 1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.”

 

                FLORIN SANDU, GHEORGHE-IULIAN IONIŢĂ, Dreptul mediului, Bucureşti:Editura Sylvi, 2003, p.22: „· 1872, este adoptată  „Legea despre vânatu”, prin care se reglementa dreptul la vânătoare, stabilindu-se interzicerea temporară sau chiar totală a acestuia pentru unele specii precum şi modul  în care se realiza aceasta ( cu puşca sau călare); ”.

[11]DANIELA MARINESCU, MARIA-CRISTINA PETRE, Op.cit., p.33 – 34;

                RĂDUCAN OPREA, Op.cit., p.25;

[12]RADU STANCU, GH.DEACONU, A. RICHIŢEANU, SALTIŢA STANCU, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în România, revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t.21, nr.2, 1977, p.97 – 98;

[13]ANCA ILEANA DUŞCĂ, Dreptul mediului, Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p.5;

[14]DANIELA MARINESCU, Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului înconjurător în România, Analele Universităţii Bucureşti – Drept, anul XXIX, 1990, p.11 – 19;

[15]ACADEMIA ROMÂNĂ (Bucureşti). INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ “IORGU IORDAN-AL.ROSETTI”, DEX-Dicţionarul explicativ al limbii române, ed.a 2-a, rev. - Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.527, col.1;

[16]LAZĂR  ŞĂINEANU, Dicţionar universal al limbei române, a şasea ediţiune, revăzută şi adaogită, Editura “Scrisul Românesc S.A.” fost Samitca, p.151;

[17]OCTAVIAN LUCHIAN, GEORGE BUZDUGAN, CONSTANTIN C.OPRESCU, Monede şi bancnote româneşti, Bucureşti: editura Sport-Turism, 1977, ,p.255;

[18]GHEORGHE NEDICI,  Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare, Bucureşti: Tipografia Ziarului „Universul”, 1940, p.685;

[19]ION NANIA, Op.cit., p.3;

[20]Agenda şi Anuarul Magistraturii şi Baroului 1936, ediţiune oficială publicată cu autorizaţia Ministerului Justiţiei, “Cartea Românească” S.A., Bucureşti, p.229, col.1;

[21]GHEORGHE NEDICI,  Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare, Bucureşti: Tipografia Ziarului „Universul”, 1940, p.685 – 686;

[22]GHEORGHE NEDICI,  Op.cit., p.556;

[23]GABRIEL CHEROIU, O istorie a literaturii cinegetice române, vol.I, Bucureşti: editura Cynegis, 2003, p.46 – 47;

[24]OCTAV-GEORGE LECCA, Familiile boiereşti române, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Fundaţia Culturală Libra,Bucureşti: editura Muzeul Literaturii Române,  2000, pg.236;

[25]OTTO WITTING, Istoria dreptului de vânătoare în Transilvania, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Depozitul General Cartea Românească, 1936, Academia Română, Studii şi Cercetări XXVII, p.68 – 69;

[26]OTTO WITTING, Op.cit., p.75 – 76;

[27]OTTO WITTING, Op.cit., p.82 – 90;

[28]ICHIM RADU, Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului în pădurile din zona montană, Bucureşti: editura Ceres, 1994, p.87;

[29]C.P. GEORGESCU, Vânătoarea din punct de vedere  sportiv, economic şi legislativ, Revista pădurilor unificată cu Economia forestieră, anul XXXVI, februarie 1924, №2, p.171 – 172;

[30]ERNEST LUPAN, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Bucureşti: C.H. Beck, 2009;

                Notă: Anterior, acelaşi autor, în lucrarea Dreptul mediului, Partea Generală, Tratat elementar I, Bucureşti, editura Lumina Lex, 1996, p.115, a inclus Legea vânătorii din 1872într-o enumerare care cuprinde în exclusivitate acte normative adoptate de Statul Român: „S-ar putea invoca multe alte reglementări din istoria ţării noastre atât din perioada respectivă, cât şi din epoca modernă ( Condica lui Calimach, în Moldova, Condica lui Caragea, în Ţara Românească, Legea vânătorii din 1872, Codul penal din 1864, Legea pentru poliţia rurală din 1868, regulamentul Zahanalelor (abatoarelor) din 1868, Legea asupra serviciului sanitar din 1874, Codul silvic din 1881, Legea sanitară din 1885, Regulamentul pentru consiliile de igienă şi de salubritate din 1893, Regulamentul pentru alinierea şi construirea locuinţelor ţărăneşti din 1894, regulamentul pentru apărarea sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol din 1899, Legea asupra pescuitului din 1896 (...). ”

[31]NECULAI BOBICĂ, Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător, Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994;

                SIMONA-MAYA TEODOROIU, Dreptul mediului şi dezvoltării durabile. Curs universitar, Bucureşti: Universul Juridic, 2009;

[32]Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor ( anul 1893 ) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p.1334 – 1341;

[33]DANIELA MARINESCU, MARIA-CRISTINA PETRE, Op.cit., p.35:

                 FLORIN FĂINIŞI, Op.cit., p.23;

[34]Art.7 alin. 1 şi 2 din  Regulamentului privitor la arendarea pe proprietăţi ale Statului a dreptului de vânătoare prin „permise ” deosebit de arendarea licitativă din 22 decembrie 1899;

[35]Art.9 din  Regulamentului privitor la arendarea pe proprietăţi ale Statului a dreptului de vânătoare prin „permise ” deosebit de arendarea licitativă din 22 decembrie 1899;

[36]Art.7 din  Instrucţiunile pentru exploatarea vênătórei din pădurile şi domeniile Statului din 6 mai 1893;


« Back