ARTICOLE

CONTRIBUŢII LA STUDIUL EVOLUŢIEI LEGISLAŢIEI DE PROTECŢIE A FAUNEI SĂLBATICE ACVATICE ÎN ROMÂNIA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA PÂNĂ LA APARIŢIA LEGII ASUPRA PESCUITULUI DE LA 1896

Mihai-Bogdan IONESCU-LUPEANU*

[ABSTRACT] Contribution to the study of the evolution of aquatic wildlife protection legislation in Romania in the second part of the 19^-thcentury until the Fishing act of 1896. The main goal of this article is to reveal an unexplored period in the history of Romanian Environmental Law. By comparison with legislation for the protection of terrestrial wildlife, the legislation for aquatic wildlife protection was not a subject of study. Most of the Romanian authors in the field of Environmental Law just remember the existence of two articles in the Romanian Criminal Code of 1865 and the first Fishing Act of 1896, but nothing between these two specific moments. That is why the author considers necessary writing about this unmapped period. His intention is to inform the public about the existence of the aquatic wildlife protection provisions in the Romanian Civil Code of 1864, in The general terms for the leasing of the Public Estates, The general terms for the leasing of the left side of the Danube channel together with its aits (1888), The general terms for the leasing of the fishing rights in Dobruja (1889) and The police of hunting Act of 1891.

[KEYWORDS] aquatic wildlife protection; The general terms for the leasing of the left side of the Danube channel together with its islands ( 1888 ); The general terms for the leasing of the fishing rights in Dobruja ( 1889 ); The police of hunting Act of 1891; legal history;

[CUVINTE CHEIE] protecţia faunei sălbatice acvatice; Condiţiunile generale pentru arendarea şanalului Dunăreĭ de pe partea stângă împreună cu ostróvele aflate pe dênsul (1888); Condiţiuni generale pentru arendarea pescuituluĭ în Dobrogea (1889); Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891; istoria dreptului;

Introducere. Doctrina în materia dreptului mediului nu acordă atenţie perioadei de pionierat a protecţiei faunei sălbatice acvatice. Majoritatea doctrinarilor consultaţi[1] în materia dreptului mediului menţionează sancţionarea, prin Codul penal de la 1865, a otrăvirii peştilor din bălţi, heleştee ori havuzuri şi/sau apariţia Legii asupra pescuitului în 1896, între aceste două jaloane găsindu-ne în faţa unui teritoriu necartografiat. În mod excepţional[2], găsim unele trimiteri lapidare la istoricul recent al reglementărilor activităţii de pescuit.

O lectură atentă a Codului Civil de la 1864 şi a Codului Penal de la 1865 relevă atenţia legiuitorului nu atât spre fauna sălbatică acvatică şi protecţia ei, cât spre piscicultură. În acest sens, art.468 C.civ.[3] stabileşte calitatea de bun imobil prin destinaţie al exemplarelor faunei salmonicole aflate în amenajările piscicole, protecţia penală a acestor bunuri fiind asigurată prin normele imperative ale Codului penal de la 1865 care sancţiona, prin art.309[4] şi 368[5] C.pen. cumulativ, cu pedepsele închisorii şi amenzii, furtul, respectiv distrugerea prin otrăvire a exemplarelor din speciile de faună acvatică aflate în proprietate privată.

Necesitatea reglementării exploatării faunei sălbatice terestre şi acvatice se face simţită. Ca dovadă, art. 648 C.civ al Codului civil de la 1864 prevedea că «facultatea de a vâna sau a pescui este regulată prin legi speciale». Aceste legi speciale s-au lăsat îndelung aşteptate. Dacă în ceea ce priveşte facultatea de a vâna, comentariile lui Dimitrie Alexandresco, probabil cel mai de seamă civilist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aprofundează chestiunea, ce-i drept din perspectiva acestei ramuri de drept, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre pescuit; ca dovadă, lucrarea sa de căpătâi, îi acordă trei aliniate, dintre care unul istoric[6].

La două decenii de la intrarea în vigoare a celor două coduri, organele de stat simt nevoia întocmirii şi administrării unui chestionar agricol care cuprinde un capitol distinct, format din trei întrebări, privitor la vânătoare şi pescuit. Răspunsurile denotă stringenţa reglementării domeniului sau măcar a aplicării normelor juridice existente[7].

Până la edictarea unei legislaţii în materia protecţiei faunei sălbatice acvatice ce făcea obiectul obiectul activităţii de pescuit, această lipsă a fost suplinită după cum vom arăta în cele ce urmează prin normele admistrative emise de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor.

Condiţiunile generale pentru arendarea şanalului Dunăreĭ de pe partea stângă împreună cu ostróvele aflate pe dênsul (1888)[8] consacră dreptul arendaşului de a pescui în apele Dunării pe parcursul întregii distanţe arendate, precum şi în bălţile de pe ostrovurile aflate pe acest teritoriu. În patrimoniul cetăţenilor din localităţile riverane se naşte dreptul de a pescui „cu undiţa sau cu cartage pentru trebuinţele lor casnice, fie din Dunăre fie din bălţi”[9], corelativ fiind prohibit pescuitul de către aceştia, în scop comercial, cu năvoade, cârlige sau alte unelte.

Arendaşului şi prepuşilor săi le era interzis pescuitul prin ridicarea de «gardurĭ saŭ gărdurele în Dunăre, carĭ să aducă împiedecare navigaţiuneĭ» (de unde deducem că interdicţia era una relativă, circumstanţiată de împiedecarea navigaţiei; opinie întărită de formularea aliniatului în integritatea sa[10]), precum şi folosirea substanţelor otrăvitoare.

Condiţiuni generale pentru arendarea pescuituluĭ în Dobrogea (1889)[11] reglementează arendarea dreptului de pescuit pe Dunăre, în partea dobrogeană a acesteia, inclusiv în ghiolurile, lacurile, gârlele şi jepcele lor, precum şi în apele Mării Negre, pe o perioadă de cinci ani, cu începere de la data de 1 martie 1890 şi până la 1 martie 1895.

Prevederile Condiţiunilor... vin într-un context istoric şi legislativ mai larg; potrivit art.16 lit.d) din Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea din 3 aprilie 1882 (modificată la 10 martie 1884, 17 februarie 1885, 11 iunie 1889 şi 25 mai 1893), toate lacurile, bălţile, canalele şi pescăriile aflate pe teritoriul dobrogean constituiau proprietate a Statului Român.

Situaţia efectivelor speciilor din fauna sălbatică acvatică existente în regiune nu ne este cunoscută însă, prin raportare la prevederile dreptului otoman potrivit cărora pescuitul în apele din Dobrogea era permis tuturor persoanelor, „fără nicĭ o deosebire, el fiind considerat ca o manisfestare a dreptului de uzagiŭ comun, recunoscut în principiŭ de toate doctrinele şi de toţĭ jurisconsulţiĭ”[12], putem presupune în mod rezonabil că nu era una strălucită.

În anul apariţiei Condiţiunilor..., situaţia faunei sălbatice acvatice la nivel naţional era deplânsă. Se reclama necesitatea votării unei legi a pescuitului, iar până la acel moment reglementarea acestuia prin măsuri administrative era văzută ca o posibilitatea eficientă de stopare a depopulării apelor[13].

Cauzele depopulării rezidau în lipsa oricărei măsuri de protecţie luate de proprietarii de către bălţi şi eleştee, regimul liber al bazinelor naturale, otrăvirea peştilor şi folosirea dinamitei, răstocirea apelor, inexistenţa unor perioade de prohibiţie, poluarea în special în jurul aglomerărilor urbane unde deşeurile industriale şi menajere erau deversate în bazinele naturale, proliferarea anumitor specii de faună sălbatică acvatică (răpitori) dar şi a avifaunei care se hrănea cu peşte. Potrivit aceluiaşi autor, o problemă majoră o ridicau prevederile contractelor de arendare a moşiilor Statului, „prin carĭ obligă pe arendaşĭ a lăsa bălţile curăţite de erburĭ, papură, şi nomol, în scop de a facilita umblarea nevódelor prin apă. Aplicaţia acesteĭ are de resultat: I. Facilitatea vĕnătóreĭ tutulor peştilor ce se află în apă; II. Suprimarea hrănireĭ peştilor şi III.desfiinţarea locurilor unde să se depună icrele spre a se fecunda.”[14]

Prin raportare la situaţia faunei salmonicole din apele de munte, exemplificată punctual prin trimitere la situaţia râului Teleajăn din judeţul Prahova precum şi la contractele de arendare a moşiilor pe întinderea cărora se găseau bălţi deducem că situaţia prezentată era limitată la teritoriul iniţial al Principatelor Unite (Muntenia şi Moldova) întrucât la momentul dat, pe tot cuprinsul ţării, cu excepţia teritoriului dobrogean, „celelalte pescării mari – între cari Brateşul, Domeniul Brăilei, Ezerul Călăraşi, Greaca, Nedeia, Potelu etc. - erau considerate ca anexe ale moşiilor şi se arendau împreună cu ele tot pe câte 5 ani.”[15]

Totuşi, arendarea moşiilor Statului, cel puţin la nivel formal, aducea, o dată cu drepturile subiective şi obligaţii corelative, unele dintre ele având ca obiect protejarea faunei sălbatice acvatice.

Primele reglementări, în materie, identificate de noi se găsesc în Condiţiunile pentru arendarea moşiilor Statuluĭ pe periodul 1871 – 1876, emise în anul 1870. În mare, arendaşului i se interzicea topirea teiului sau a cânepei în heleşteele sau bălţile cu peşte, pescuitul în timpul inundaţiilor, împiedicarea circulaţiei peştilor între bălţile care comunicau. Iminenţa edictării unei legislaţii în materia pescuitului îi determină pe funcţionarii Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, să impună arendaşului prin Condiţiuni... conformarea de îndată la „nouile mĕsuri ce se vor lua pentru pescuit”[16].

Deşi legea pescuitului întârzia să apară, periodic (în 1875, 1879, 1883, 1885, 1887 şi 1891[17]) au fost emise noi Condiţiuni pentru arendarea moşiilor Statului. Acestea au preluat şi îmbunătăţit textul iniţial atât din punct de vedere al conţinutului cât şi al structurii.

Astfel, în 1875, prohibiţia privitoare la topirea teiului şi a cânepii în bălţi şi eleştee se extinde asupra inului şi a altor „asemenea plante vătămătóre”. Începând cu acelaşi an, „arendaşul nu poate ridica nici o pretenţie de dezpăgubire pentru măsurile ce s-ar lua în privinţa pescuitului (...), prin legi speciale”. În 1879, se arată că astfel de legi speciale ar fi de interes public. În 1883, în sarcina arendaşului sau a prepuşilor săi se naşte interdicţia de a pescui „prin mijloace otrăvitoare şi distrugătoare pescelui”[18].

Condiţiunile speciale ale contractului de arendare al domeniului Giurgiu, pe periodul 1873 – 1878[19] impun drepturi şi obligaţii speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, limitate la o anumită arie geografică. Apariţia lor prefigurează Condiţiunile generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea.

Condiţiunile generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea reglementează, pentru prima oară în istoria dreptului românesc, într-o manieră complexă, conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii. Prin cuprinsul lor exced tuturor prevederilor de până atunci.

Activitatea de pescuit în apele arendate putea fi exercitată de orice pescar dintr-o localitate, sub condiţia prezentării sale la arendaş, în vederea stabilirii locului de desfăşurare a activităţii, a instrumentelor de pescuit, a modalităţii de plată a taxei (în bani sau în natură), a cherhanalei de prezentare a capturii şi a asumării respectării tuturor prevederilor Condiţiunilor generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea[20]. Prin grija arendaşului exemplare ale Condiţiunilor... urmau să fie aduse la cunoştinţa publicului prin distribuirea şi afişarea publică, „lipite pe păreţĭ”, în fiecare comună şi în toate localităţile în care se găseau cherhanale[21].

Este reglementată instituţia permisului de pescuit. Sarcina emiterii incumba arendaşului. În termeni contemporani, reglementarea priveşte permisul de pescuit comercial. Eliberarea permiselor de pescuit se efectua atât personal de către arendaş, la domiciliul său, cât şi prin reprezentanţi, la toate punctele de lucru (cherhanale)[22].

Indubitabil, legiuitorul urmărea nu atât conservarea resurselor acvatice vii, cât interese de natură financiar-fiscală şi socială, motiv pentru care refuzul emiterii permisului de pescuit deschidea solicitantului posibilitatea declanşării unei proceduri administrative în faţa autorităţii comunale competente teritorial. Autorităţile comunale constatau refuzul printr-un proces-verbal şi procedau la autorizarea pescuitului în apele declarate de solicitant, cu stabilirea cherhanalei unde acesta urma să prezinte capturile spre taxare[23]. Un exemplar al procesului-verbal ţinea loc de permis de pescuit[24].

Activităţile de pescuit comercial în apele Dobrogei de către pescarii de naţionionalitate străină se exercitau în baza permisului de pescuit eliberat de către antreprenor[25], cu respectarea tuturor regulilor[26] şi fără posibilitatea stabilirii în sarcina acestora a unor obligaţii patrimoniale mai reduse decât ale autohtonilor[27]. Celor veniţi „a pescui provisoriŭ pe comptul lor, iar nu ca angajaţi la alţĭ pescari indigenĭ, autoritatea comunală nu le póte permite pescuirea fără autorisarea antreprenoruluĭ”[28], de unde deducem că prepuşilor pescarilor autohtoni, autoritatea comunală avea competenţa de a le dresa procesul-verbal ce ţinea loc de permis de pescuit.

Pe cale de excepţie[29], era reglementat pescuitul de subzistenţă. Locuitorii unităţilor administrativ-teritoriale riverane li se permitea „pescuitul pentru trebuinţele lor casnice”, în limita unei capturi de 5 kilograme zilnic, cu utilizarea ca mijloace numai a undiţei şi cârlionţului[30], iar în mare şi a unor mici cârlige, precum şi aproprierea altor vietăţi acvatice comestibile[31].

În cazul în care antreprenorul solicita sprijinul statului pentru prevenirea şi combaterea fenomenului contrabandei cu produse pescăreşti în zona de frontieră, autorităţile militare puteau dispune înfiinţarea de pichete de grăniceri, construirea lor fiind în sarcina sa[32].

După standardele contemporane, putem spune că în cuprinsul Condiţiunilor generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea, identificăm mare parte dintre măsurile care realizează şi astăzi politica naţională privind pescuitul în apele maritime şi continentale, şi anume: „măsuri de conservare a resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de pescuit sau a oricăror alte măsuri care să fie determinate de starea resurselor; măsuri de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii prin stabilirea (...) perioadelor de prohibiţie, a zonelor protejate şi a zonelor de cruţare, precum şi a măsurilor preventive; măsuri de administrare a pescuitului, astfel încât să se obţină o mai bună raţionalizare a efortului de pescuit; stabilirea sistemelor de control şi de inspecţie a activităţilor de pescuit”[33], la care se adaugă „măsurile pentru menţinerea calităţii apelor de suprafaţă în scopul susţinerii vieţii piscicole.” [34]

Măsuri de protejare şi regenerare a resurselor acvatice vii.

Perioada de prohibiţie. S-a introdus o perioadă de prohibiţie în apele dulci cuprinsă între 1 iulie şi 15 august[35], ulterior perioada a fost redusă la intervalul 1 iulie - 1 august[36] şi, pe cale de excepţie, s-a permis ridicarea peştelui căzut la gard inclusiv în perioada de prohibiţie.

Desfăşurarea activităţii de pescuit în timpul perioadei de prohibiţie constituia contravenţie[37]. Contravenienţilor urmau să li se confişte uneltele de pescuit, cu dresare de proces-verbal. Valorificarea uneltelelor de pescuit, în folosul Statului, se efectua cu autorizarea prealabilă a ministerului.

Desfăşurarea activităţii de pescuit în perioada de prohibiţie de către prepuşi, în numele şi pe seama antreprenorului, atrăgea sancţionarea acestuia cu amenda de la 100 la 1000 de lei, cu aprobarea prealabilă a ministerului, organul constatator procedând şi la confiscarea capturii.

Dimensiunile minime ale capturilor. Pentru a putea face în mod legal produs al activităţii de pescuit se stabilea, pe de-o parte, că peştele trebuia să fie atins vârsta de reproducere, iar pe de alta că, măsurat de la vârful capului la vârful cozii, dimensiunile minime trebuiau să fie de 100 cm. pentru morun şi nisetru, 50 cm. - păstruga şi somnul, 28 cm. - cega, crapul şi ştiuca, 20 cm. - linul, şalăul, plătica, babuşca[38]. Opinăm că pentru speciile de apă dulce neincluse în enumerarea limitativă, singura condiţie era cea a atingerii vârstei de reproducere.

Pescuitul speciilor marine precum chefali, scrumbii, barbuni, guvizi, calcani, nu cunoştea nici o restricţie[39].

Comercializarea peştelui sub dimensiunile legale constituia contravenţie sancţionată cu amenda între 50 şi 200 de lei şi confiscarea acestuia[40].

Zonele interzise. Erau enumerate limitativ locurile unde desfăşurarea activităţii de pescuit era prohibit[41].

Unelte şi mijloace interzise. Se interzicea pescuitul prin utilizarea explozibililor şi a substanţelor otrăvitoare, precum şi a instrumentelor tăietor-înţepătoare precum: armele de foc, suliţele, sondolele, ţepoaiele de fier sau lemn[42].

Pescuitul cu vintile şi setci era oprit în toate apele dulci sau marine, în perioada 1 martie – 1 mai.

Era prohibit pescuitul la daraban[43].

Între carmacele cu cârlige utilizate pentru pescuirea morunilor se păstra o distanţă de cel puţin 200 de metri, iar aşezarea lor în Dunăre se făcea astfel încât să nu cuprindă Dunărea de la un mal la altul, lăsându-se totdeauna talvegul liber.[44]

Măsurile pentru menţinerea calităţii apelor de suprafaţă în scopul susţinerii vieţii piscicole. Se interzicea topirea inului şi a cânepei în apele arendate[45].

Pentru diminiuarea presiunii factorului antropic, antreprenorului îi era interzis să permită pescuitul, în bălţi, cu năvoade, de către pescarii din ţările limitrofe, cu excepţia cazurilor în care fie pescarii autohtoni ar fi declinat efectuarea acestei operaţiuni, fie situaţia de fapt permitea aceasta.[46]

Iniţial, sistemul de arendare a dreptului de pescuit s-a dovedit unul eficient, nu numai în teorie dar şi în practică, pentru conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii[47], ulterior însă, ca urmare a supraexploatării, s-a ajuns la scăderea cantitativă şi calitativă a efectivelor speciilor acvatice[48]. Sistemul arendării dreptului de pescuit a resurselor acvatice vii a fost aspru criticat şi considerat cauza principală a împuţinării faunei sălbatice acvatice[49], cu atât mai mult cu cât „în ultimul an de arendare, cruţarea pentru eĭ nu maĭ prezintă nicĭ un interes şi dacă ar putea să pescuiască tot peştele, lăsând în baltă numaĭ nisipul, de sigur că nu arendaşiĭ ar avea vre-o pagubă din aceasta”[50]; potrivit aceluiaşi autor, „(...) bălţile la 1895 erau într'o aşà stare încât au trebuit vre-o câţivà ani de cruţare serioasă şi de exploatare raţională pentru a le readuce la puterea lor de producţiune normală”[51].

Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891, publicată în Monitorul Oficial № 170 din 2 noiembrie 1891 sancţiona, prin coroborarea prevederilor art.6 alin.2[52]cu cele ale art.14[53], cu amenda penală de la 10 la 100 de lei, pescuitul prin folosirea dinamitei[54], prin utilizarea substanţelor otrăvitoare[55]sau prin secarea apelor[56]. Potrivit art.15, cuantumul amenzii se dubla în cazurile comiterii faptei de către un recidivist[57], de ameninţări sau violenţe împotriva agenţilor constatatori indiferent că aceştia erau publici sau privaţi. Însă era lăsată la aprecierea instanţei posibilitate de înlocuire a sancţiunii amenzii penale în cuantum dublu cu pedeapsa închisorii, independent de angrenarea răspunderii penale sau civile potrivit prevederilor Codului Penal de la 1865.

Prin hotărârea de condamnare, instanţa de judecată, în virtutea prevederilor art.17 alin.1, avea obligaţia de a dispune confiscarea şi distrugerea instrumentelor şi mijloacelor nepermise.

Includerea unor măsuri de protecţie a faunei sălbatice acvatice într-o lege destinată vânatului nu este lucru de mirare întrucât pe de-o parte, pescuitul era perceput ca o formă de vânătoare, ca dovadă actele normative anterioare uzitând, nu o dată, sintagma de „a vâna peşte”[58], pe de alta necesitatea unor măsuri de protecţie era stringentă.

În 1896 a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.3904 din 7 octombrie 1896 şi publicată în Monitorul Oficial nr.153 din 10 octombrie 1896 Legea asupra Pescuitului. Actul normativ cuprindea 48 de articole structurate în 9 capitole. Regulamentul Legii asupra pescuitului, promulgat prin Înaltul Decret Regal nr.2668 din 14 iulie 1897, a fost publicat în Monitorul Oficial nr.109 din 15 august 1897. Unele rectificări au fost aduse în Monitorul Oficial nr.110 din 17 august 1897.

Concluzii. Dacă primele prevederi de protecţie a faunei sălbatice acvatice, formulate de o manieră incipientă, se găsesc în Condiţiunile pentru arendarea moşiilor Statuluĭ, Condiţiunile generale pentru arendarea pescuituluĭ în Dobrogea (1889) se demonstrează a fi cu mult înaintea epocii lor. Considerăm că în Condiţiunile generale pentru arendarea pescuituluĭ în Dobrogea (1889) sunt trasate principiile fundamentale, încă de actualitate, în materia conservării resurselor acvatice vii, principii ce se regăsesc şi în legislaţia actuală. Acestui act normativ i se poate reproşa doar sfera de competenţă redusă la apele dobrogene şi implementarea deficitară.

Prevederile privitoare la protecţia faunei sălbatice acvatice prevăzute în Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891 au meritul de a fi primele măsuri de conservare a resurselor acvatice vii aplicabile pe întreg teritoriul Regatului României.

* Avocat, Baroul Bucureşti, doctorand, Universitatea din Bucureşti, e-mail: contact@avocatlupeanu.ro;

[1] Spre exemplu, DANIELA MARINESCU, MARIA-CRISTINA PETRE, Tratat de Dreptul mediului, ediţia a V-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti: editura Universitară, 2014, p. 33 – 35; MIRCEA DUŢU, ANDREI DUŢU, Dreptul mediului, ediţia 4, Bucureşti: C.H.Beck, 2014, p. 48; FLORIN FĂINIŞI, Dreptul mediului, Bucureşti:Pinguin Book, 2005, p. 23; RĂDUCAN OPREA, Dreptul mediului înconjurător, Galaţi: Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, 2006, p. 25; ERNEST LUPAN, Dreptul mediului, Partea Generală, Tratat elementar I, Bucureşti, editura Lumina Lex, 1996, p. 115; DANIELA MARINESCU, Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului înconjurător în România, Analele Universităţii Bucureşti – Drept, anul XXIX, 1990, p. 13; RADU STANCU, GH.DEACONU, A. RICHIŢEANU, SALTIŢA STANCU, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în România, revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t.21, nr.2, 1977, p. 97;

[2] ŞTEFAN-ALEXANDRU TOMA, Câteva consideraţii referitoare la unele infracţiuni privitoare la regimul activităţii de pescuit reglementate în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.23/2008, revista Dreptul, №2/2015, p. 147 – 163;

[3] „Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie. Astfel sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul şi exploatarea fondului: (...)peştele din iaz (heleştee).” (art.468 C.civ.)

[4] „Se va pedepsi cu închisoarea dela trei luni până la doi ani şi cu amendă dela 100 până la 1000 lei: 1. Acela care va fi furat sau va fi cercat să fure (...)pesci din coteţe orĭ alte locuri închise (...).” Potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, furtul peştilor aflaţi în eleşteele deschise se sancţiona potrivit prevederilor art.308 C.pen care incrimina furtul simplu.(a se vedea C. HAMANGIU, N.M.SOTIR, Codul penal, codul justiţiei militare, codul justiţiei marine, Codul silvic adnotate cu jurisprudenţa motivată a Tribunalelor, Curţilor de apel şi a Casaţiei precedate de un index alfabetic şi urmate de: Convenţiunile de extrădare şi de disposiţiunile penale, din legile şi regulamentele uzuale, editura Librăriei Leon Alcalay, p. 258 col.1)

[5] „Cel ce va otrăvi cu voinţă, peşti în bălţi, heleştae ori havuzuri, se va pedepsi cu închisórea de la una lună până la douĭ ani, şi cu amenda dela 26 lei până la 200 lei.”

[6] D. ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, T.III, partea II, art.644 – 799, Bucureşti: Atelierele Grafice Socec& Co., Societate Anonimă, 1912, p. 18: „Rămâne însă bine înţeles că pescuitul ca şi vânatul nu poate fi un mod de a dobândi proprietatea prin ocupaţie decât pentru peştele care se găseşte in laxitate naturali. Peştele din iazuri, bălţi, coteţe, etc., (...) ne mai fiind res nullius, ci o proprietate privată, acei cari ar prinde asemenea animale prin ascuns, s' ar face culpabili de delictul de furt.

[7] Raportul d-luĭ C.G.Pistreanu asupra respunsurilor primite la chestionarul agricol. Resumatul succint al respunsurilor primite la chestionarul agricol, Buletinul Ministerului Agriculturii, industriei, comerciului şi domeniilor (Acte oficiale. Statistică. Raporturi consulare. Dări de seamă de misiuni în ţéra şi în străinătate. - Studii. Diferite sciinţe. Climatologia), anul I, 1885, №7, Bucuresci, Tipo Litografia Ştefan Mihalescu, 1885, p. 832:

„S. Věnătoria şi pescuirea

75. Necesitatea unei legĭ speciale asupra věnătoriei şi a pescuituluĭ înaintea redactării coduluĭ rural?

Necesitatea uneĭ asemenea legĭ este fórte mult simţită séŭ maĭ bine dis aplicarea cu stricteţă a legiĭ de poliţie rurală, care prevede ce-va în acéstă afacere, este fórte mult reclamată. Astă-dĭ nu se věnéză, nu se pescuesce; se distruge pentru a nu maĭ rĕmâne nimic. Aviditatea gróselor câştigurĭ orbesce.

76. Oprirea pescuitului prin mijlóce de esplosiune séǔ otrăvitóre, precum şi oprirea otrăviriĭ apelor curgĕtóre prin in, cânepă, etc.?

De ne-apĕrată trebuinţă şi cât maĭ urgent posibil.

77. Urmărirea din oficiǔ a infracţielor contra legiĭ pentru věnătoriă şi pescuit, precum şi pentru otrăvirea apelor curgĕtóre şi din eleştaie?

Da, căcĭ este vorba de un interes general.”

[8] Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p. 641 – 649.

[9] Condiţiunile generale pentru arendarea şanalului Dunăreĭ de pe partea stângă împreună cu ostróvele aflate pe dênsul (1888): art.15 alin.1.

[10] Idem.:art.15 alin.2:„Arendaşul saŭ ómeniĭ sĕĭ vor fi liberĭ să vêneze pesce cu uneltele usitate, fără însă să le fie permis a înfiinţa gardurĭ saŭ gărdurele în Dunăre, carĭ să aducă împiedecare navigaţiuneĭ. Este de asemenea absolut interdis vênarea pesceluĭ de către arendaş saŭ ómeniĭ sĕĭ cu substanţe otravitóre de orĭ-ce fel.”

[11] Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p. 679 – 694.

[12] Ioan N. ROMAN, Studiu asupra proprietăţei rurale din Dobrogea urmat de Codul proprietăţei fonciare otomane din 1858 şi de Legile romîneşti referitoare la proprietatea imobiliară rurală din Dobrogea, Constanţa: Tipografia „Ovidiu” H.Vurlis, 1907, p. 75.

[13] G.V.CORDEA, Pescuitul. Conferinţă publică ţinută la Societatea „Progresul silvic” în ziua de 26 februarie 1889, Bucuresci: Tipografia C.C. Savoiu & Comp, 1889, p. 29.

[14] G.V.CORDEA, op.cit., p. 11.

[15] GR. ANTIPA, Politica de stat în chestiunea pescăriilor domeniale. Memoriu prezentat D-lui Ministru al Domeniilor, Bucureşti: Tipografia „Urbana”, 1922, p. 24.

[16] Art.33 alin.2 din Condiţiunile pentru arendarea moşiilor Statuluĭ pe periodul 1871 – 1876 in Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p. 461.

[17] Condiţiunile pentru arendarea moşiilor Statuluĭ pe periodul 1873 – 1876:

„Art.42 Arendaşul nu este liber să topéscă teiŭ, cânepă saŭ in în heleştaele saŭ bălţile cu pesce, fiind tot-d 'o-dată dator a se conforma cu nouile mĕsuri ce se vor lua pentru pescuit.

Art.43 In timpul vĕrsăreĭ apelor, când pescele intră în bălţi, orĭ-ce pescuire este oprită.

Art.44 Arendaşul este obligat a nu împiedeca în ori-ce chip intrarea pescilor în bălţile ce comunică una cu alta

art.45 Arendaşul este cu desăvârşire oprit ca la curăţirea privalurilor saŭ a rîuşoarelor ce pun în comunicaţiune bălţile cu apele curgĕtóre, a le săpa mai jos de cât nivelul bălţilor spre a nu se putea scurgea apele dintr'ênsele.

Art.47 Arendaşul este dator la expirarea contractului să lase bine curăţite canalurile de comunicaţie între bălţĭ cu apele curgĕtóre.”

[18] Art.36 alin.2 din Condiţiunile pentru arendarea moşiilor Statuluĭ pe periodul începètor de la 23 Aprilie 1883 in Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p. 563.

[19] „Art.3 Antreprenorul are drept de pescuire în tóte bălţile de pe domen, precum şi în rîul Dunăreĭ, partea ţĕreĭ în tótă întinderea distanţeĭ de la gura Argeşuluĭ până la hotarul din sus al moşieĭ Năsturelu.

Locuitoriĭ de pe domen şi aĭ oraşului Giurgiu aŭ drept a pescui cu undiţe numaĭ în apa Dunăriĭ şi Bradu, iar în bălţi nu.” (Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893, p. 481).

[20] Condiţiunile generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea (1889): Art.2 alin.1;

[21] Idem.:Art.65 alin. 1 şi 2;

[22] Idem.:Art.3 alin.2;

[23] Idem.:Art.5 alin.1;

[24] Idem.:Art.5 alin.2;

[25] Idem.:Art.2 alin.3;

[26] Idem.;

[27] Idem.:Art.7 alin.1 pct.11;

[28] Idem.: Art.5 alin.3;

[29] Idem.:Art.8 alin.1;

[30] GR. ANTIPA, Pescăria şi pescuitul în România (cu 403 figuri în text şi 75 de tabele), Bucureşti: Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916, p. 377 – 378: „Acesta este instrumentul pe care-l întâlnim cel mai des pe tot cursul Dunărei româneşti. Cu el pescueşte mai cu seamă populaţiunea riverană săracă pentru hrana casei şi marinarii de pe la şlepurile şi ceamurile cari navigă pe Dunăre; mai pescuesc însă şi câţivà pescari de meserie de prin porturi – numiţi Chipcelari – cari prind obleţi pentru vânzare. (...) se compune dintr'o prăjină de brad, lungă ca de 2 – 2.5m, numită Coada cîrlionţului, de capătul căreia este legată în prelungirea ei o nueàîncovoiată în sus numită Celnicul cârlionţului; perpendicular pe coadă, puţin mai sus de locul unde e legat celnicul, este legată de ea, în formă de cruce, o altă prăjină lungă, ale cărei capete sunt de asemenea îndoite în sis ca şi capătul celnicului; acestea sunt coarnele celnicului. Celnicul este legat din aproprierea vârfului său cu o sfoară, numită Sfoara celnicului, al cărei capăt se prinde de locul unde se încrucişează coada cu coarnele. Această sfoară este bine întinsă şi ţine celnicul încârligat («încârlionţat»).Întregul instrument în fine este îmbrăcat pe din afară cu o plasă pătrată, întinsă foarte bine peste crucea chipcelului.(...) Instrumentul în totul are forma unei linguri foarte mari cu care se vântură mereu apa.”

Potrivit aceluiaşi autor (GR. ANTIPA, Op.cit, p. 378), instrumentul poartă şi denumirile de chipcel şi târboc. În mod eronat, în Oltenia, era cunoscut sub denumirile de cârstaş şi posfat, aceste două denumiri aparţinând în fapt unor instrumente de pescuit similare.

[31] Idem.:Art.8 alin.2: „asemenea se pot prinde racĭ, melcĭ, scoicĭ, tot pentru trebuinţele lor casnice.” Opinăm că, şi în acest caz, captura zilnică era limitată la cantitatea de cinci kilograme.

[32] Idem.:Art.25 alin.1;

[33] Daniela MARINESCU, Maria-Cristina PETRE, Op.cit., p. 342;

[34] Idem.

[35] Condiţiunile generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea (1889)::Art.29 alin.1;

[36] Modificarea unor articole din condiţiunile generale din 1889 pentru arendarea pescuituluĭ în Dobrogea (1890 Februarie), p. 694 in Anuarul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerciului şi Domeniilor (anul 1893) - Legile, decretele, regulamentele şi diferite acte ale acestui departament 1859 – 1893, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F.Göbl fii, 1893;

[37] Condiţiunile generale pentru arendarea pescuitului în Dobrogea (1889): Art.29 alin.2;

[38] Idem.:Art.30 alin.1;

[39] Idem.:Art.30 alin.2;

[40] Idem.:Art.30 alin.3;

[41] Idem.:„Art.31: Pescuirea este prohibită în tot decursul anuluĭ în următórele locuri:

1. la gurile Sulina şi Sf.Gheorghe (Kadrileţ) atât ân Dunăre, cât şi în mare; în Dunăre pe treĭ kilometri în susul fluviuluĭ, socotit de la linia malurilor Măreĭ şi în mare, pe 5 kilometri înainte de la acéstă linie şi un kilometru în drépta şi stânga pe malul Măreĭ, lăsându-se ast-fel tot-d'una gura Dunăreĭ liberă.

In cas de contravenţiune, cârmacele şi cârligele puse se vor confisca şi scóte, fie de antreprenor, fie de orĭ-ce autoritate.

2. La gurele fie-căruĭ canal orĭ prival care conduce din Dunăre în bălţi, pe o distanţă de 200 m., asemenea şi pe lungimea acestor canale de comunicare cu Dunărea.

3. In porturi unde staŭ vasele.”

[42] Idem.:Art.32 alin. 1 şi 2;

[43] Idem.:Art.32 alin.4: „Modul de pescuire prin daraban, obicĭnuit în unele bălţĭ, este cu desĕvêrşire oprită.”. Gr. ANTIPA, Pescăria şi pescuitul în România (cu 403 figuri în text şi 75 de tabele), Bucureşti: Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916, p. 507: „ Obiceiul la Ave este de a se pescuì cu Darabana, bătând mereu cu un obiect oarecare – şi de obicei cu Ispolul – în lotcă sau în tinichele şi făcând tot felul de sgomote cari sperie peştele şi-l gonesc în Ave. Obiceiul acesta însă are şi mari inconveniente pentru pescuitul dela mare în general, căci prin aceste sgomote se alungă din marea teritorială tot peştele mare – Morunul şi Nisetrul – la adânc (...)”;

[44] Idem.:Art.33 alin.2;

[45] Idem.:Art.32 alin.5;

[46] Idem.:Art.33 alin.1: „Antreprenorul nu va putea învoi pescarilor streinĭ din ţêrile limitrofe a băga pe bălţi năvóde, de cât numaĭ atuncĭ când pescariĭ indigenĭ nu ar voi să bage eĭ, saŭ ar fi loc şi pentru dênşiĭ.”

[47] I.P.DAIA, Exploatarea pescăriilor statului, Bucureşti: Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Direcţia Generală a Îndrumărilor Agricole, Direcţiunea Statisticii şi Publicaţiilor, 1926, p. 6;

[48] M.D. IONESCU, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea (Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară), Bucureşti: Atelierele grafice I.V.Socecŭ, 1904, p. 806;

[49] AL. MARTHINEANU, Exploatarea peştelui pe Volga şi Rhin în raport cu exploatarea luĭ pe Dunăre, Bucuresci: Tipografia Speranţa, 1900, p. 108: „(...) causa dezastruluĭ nu poate fi de câtuna singură, şi aceasta residă în faptul că: Statul a nesocotit tot-d'auna această ramură de bogăţie, căutând a arenda cele 102 proprietăţĭ ale sale, pe carĭ se găsesc bălţĭ şi canalurĭ de pescuire, terenul împreună cu obiectul de pescuit.”

[50] GR. ANTIPA, Legea pescuitului şi rezultatele ce le-a dat. Un rěspuns atacurilor ce i s'au adus, Bucuresci: Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1899, p. 12;

[51] GR. ANTIPA, Pescăriile statului din Tulcea. Un respuns la atacurile aduse prin expunerea situaţiei judeţului Tulcea pe anul 1910 de D-nul Prefect I.C.Atanasiu. Raport prezintat d-lui Ministru al Agriculturei şi Domeniilor cu №15996 din 22 fevruarie 1911, Bucureşti: Imprimeriile „Independenţa”, 1911, p. 39;

[52] „Tot asemenea va fi oprit a se pescui prin dinamită, prin înveninarea saŭ secarea apelor, cu scopul de a se prinde pescele din ele.“

[53] „Se vor pedepsi cu amendă de la 10 până la 100 leĭ: 3. Acela care va vîna(...)prin mijlóce şi instrumente nepermise de presenta lege;”

[54] Introducerea dinamitei pentru pescuit, în România, este pusă în seama constructorilor italieni a unei şosele de pe Valea Bistriţei, obicei care ulterior a proliferat în toată ţara. (GR. ANTIPA, Op.cit, p. 90;)

[55] GR. ANTIPA, Op.cit, p. 125: „Ţăranii de pe văile diferitelor râuri din ţară, mai cu seamă de de partea lor mijlocie, cunosc o mulţime de substanţe toxice sau narcotice, pe cari aruncându-le în apă omoară sau ameţesc peştii, făcându-i să iasă la faţa apei cu burta în sus, de unde apoi îi culeg cu mâna, cu crâsnicele sau cu voloacele.”

[56] GR. ANTIPA, Op.cit, p. 122 – 123: „Se numeşte Răstoacă sau Răstocirea apelor, Abaterea apelor (Muntenia), Mutarea apei (Oltenia), etc. scurgerea apei sau secarea totală sau parţială a albiei unui râu sau părău, pentru a face să rămână peştele şi racii din ele pe uscat spre a-i puteà prinde cu uşurinţă; acest pescuit comod dar vătămător (...)e unul din mijloacele de pescuit cele mai răspândite atât în ţară cât şi chiar în Transilvania şi Banat.”

[57] Potrivit art.17 din Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891, sensul noţiunii de „recidivist” era unul derogator de la dreptul comun în materie, în speţă, Codul Penal de la 1865. Prin „recidivist” era desemnat individul care, în termen de 12 luni de la data condamnării pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891, suferea o nouă condamnare în virtutea prevederilor aceleaşi legi speciale. Prin urmare, Legea asupra Poliţiei Vânatului de la 1891 instituia o recidivă specială şi temporară.

[58] Spre exemplu, în Condiţiunile generale pentru arendarea şanalului Dunăreĭ de pe partea stângă împreună cu ostróvele aflate pe dênsul (1888): „art.15 alin.1:Arendaşul va avea dreptul a vêna pesce în partea Dunăreĭ (...).”