Articole

DESPRE UTILITATEA FOLOSIRII PRINCIPIULUI PROPORȚIONALITĂȚII ÎN ANALIZA DEPĂȘIRII LIMITELOR PUTERII DISCREȚIONARE A ADMINISTRAȚIEI

ON THE IMPORTANCE OF USING THE PROPORTIONALITY PRINCIPLE IN THE ANALYSIS OF THE LIMITS' EXCEEDANCE OF THE ADMINISTRATION’S DISCRETIONARY POWER

PublishedOnline:2018-12-17

Georgeta-Bianca Spîrchez, Oana Șaramet*

Abstract:

The principle of proportionality is a fundamental principle of law. Created and developed especially by means of the German case-law, doctrine and legislation, it was further undertaken by other systems of law, not only from Europe or at national level but also at the level of the international and regional organizations. Within this context, the hereby study implies an advocacy for this principle’s usability importance within the area of the administrative decisions, and also for the significant part that it should have within the judicial control of these decisions, being a genuine censorship manner of the discretionary power and, therefore, an assurance of the rule of law. Our research endeavour is grounded, at the national level, by the fact that our specialized literature isn’t as ample as the one developed in other European states and also because we consider the need to model a unitary practice of our courts, under the influence exercised by the case-law of the European Court of Human Rights, respectively of the European Union Court of Justice. For this, the methodology of judicial research assumes the reference to issues of comparative law connected within the matter studied by us but, especially, by providing examples from the practice of the two European jurisdictions, that should be brought together as references of good practices regarding the analysis elements which fall into the proportionality standard.

Key words: public interest, proportionality principle, limits of the discretionary power, principle of lawfulness, public administration

Rezumat:

Principiul proporționalității este un principiu fundamental în drept. Creat și dezvoltat mai ales prin intermediul jurisprudenței, doctrinei și legislației germane, a fost ulterior preluat de alte sisteme de drept, nu doar din Europa, și nu doar la nivel statal, ci și al organizațiilor internaționale de la nivel mondial și regional. În acest context, prezentul studiu se constituie într-o pledoarie ce subliniază importanța aplicabilității acestui principiu în sfera deciziilor administrative dar și rolul semnificativ pe care ar trebui să îl joace în controlul judecătoresc al acestor decizii, fiind un veritabil mijloc de cenzură al puterii discreționare și, deci, o garanție a statului de drept. Demersul de cercetare întreprins de noi se justifică, în context național, prin aceea că nu există o doctrină internă la fel de bogată precum cea dezvoltată în alte state europene, iar mai apoi, pentru că, apreciem, se impune și în țara noastră „modelarea” unei practici unitare a instanțelor, sub influența exercitată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Pentru aceasta, metodologia cercetării juridice presupune referirea la aspectele de drept comparat cu incidență în problematica supusă analizei noastre, dar mai cu seamă oferirea de exemplificări din practica celor două jurisdicții europene, care să se constituie într-un exemplu de bune practici în privința elementelor de analiză ce se subsumează standardului proporționalității.

Cuvinte cheie: interes public, principiul proporționalității, limitele puterii discreționare, principiul legalității, administrația publică

1       Aspecte preliminare

Apreciat a fi unul dintre conceptele juridice nedeterminate[1], interesul public[2] reprezintă „acel interes care implică garantarea și respectarea de către instituțiile și autoritățile publice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de Constituție, legislația internă și tratatelei nternaționale la care România este parte”[3]. Relativitatea determinării acestui concept se explică prin faptul că reprezintă necesitățile materiale și spirituale ale cetățenilor la un moment dat[4], permițând, astfel, celui care aplică norma, să manifeste libertate îni nterpretare.

Însă, între acest interes public, despre care se face vorbire și în Legeanr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare[5], și al cărui conținut concret poate varia în timp și de la un stat la altul, pe de o parte, și interesul privat[6], pe de altă parte, pot să apară divergențe, de și ni s-ar părea firesc ca între acestea să existe un echilibru. Acesta din urmă ar fi justificat de modul în care, în concret, este individualizat interesul public[7], anume prin valorizarea politică, respectiv prin consacrarea juridică a necesităților sociale ale cetățenilor. Interesul public este „determinat de voința politică dominantă”[8]. În consecinţă, în opinia noastră, ar trebui ca necesitățile sociale[9] care determină conţinutul interesului public, să fie dorite, susținute în realizarea lor, de majoritatea cetățenilor care a desemnat și majoritatea celor care guvernează.

Acesta ar trebui să fie, din punctul nostru de vedere, cadrul în care administrația publică își poate manifesta acea „marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale”[10], anume puterea discreționară[11].

Periclitarea, deteriorarea acestui „echilibru rezonabil între interesul public și drepturile subiective sau interesele legitime ce pot fi lezate prin actele administrative” [12]sau chiar distrugerea acestuia ne va duce în prezența excesului de putere[13] atunci când emiterea unui act administrativ se face cu „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”[14].

Este adevărat că în timp ce cele mai detaliate prevederi legale pot permite decidenților din administrație a da verdicte cu privire la aspecte cruciale politice, această libertate de apreciere trebuie să fie încadrată și justificată prin lege[15], pe de o parte, iar, pe de altă parte, actele administrative, indiferent de forma lor, trebuie să fie expresia autorității, însă a unei autorități care este limitată în acțiunile ei deobligația acesteia de a avea în vedere interesul public în limitele legalității[16].

Pentru a identifica, într-un conținut concret și real, interesul public[17], pentru a-și dimensiona puterea discreționară cât mai adecvat și cu respectarea limitelor de legalitate, decidenții din administrația publică vor trebui să constate cu acuratețe circumstanțele pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când, prin norma juridică abstract construită, a definit acest interes[18].

Înțelegând astfel scopul normei sunt șanse ca administrației să-i fie mai ușor să identifice interesul public[19] sau acele interese publice care îi vor determina acțiunea, ceea ce ar părea mai mult a fi ficțiune legală[20], încurajată la nivelul Uniunii Europene care recomandă înțelegerea puterii discreționare ca fiind acea obligație de acționare a administrației determinată de atingerea unor scopuri predeterminate[21].

Este cert că administrația publică, în toate demersurile sale, cât privește acțiunile, dar și inacțiunile sale, „trebuie să respecte stare de legalitate, dar în același timp ea are nevoie și de o anumită libertate de acțiune”[22] pentru că „unele măsuri nu pot fi apreciate pe cale generală, ci doar în contact direct cu realitatea administrativă”[23].

Aşadar, administrației i se recunoaște, uneori, o anumită „libertate de mișcare”[24], o anumită marjă de apreciere, dar „în interiorul limitelor stabilite de lege”[25]. Aceeaşi libertate de apreciere[26] este recunoscută, circumstanţial, şi instanțelor de contencios administrativ atunci când realizează un control de proporţionalitate (sau un control maxim de oportunitate)[27] între măsura concretă dispusă de administraţie şi scopul urmărit de lege.

Se apreciază, astfel, că „un mijloc de contrapondere al puterii discreționare, tot mai des folosit, atât în legislațiile statelor occidentale, cât și în sfera dreptului internațional, îl constituie principiul proporționalității”[28].

2       Principiul proporționalității și limitele puterii discreționare

Apreciat[29]a fi un principiu relevant în domeniul protecției drepturilor fundamentale ale omului și specific acestei protecţii, proporționalitatea a împrumutat fondul său tradițional dreptului administrativ, iar, ulterior, dreptului constituțional din Europa continentală. Din aceste ramuri de drept, principiul proporţionalităţii s-a răspândit în dreptul european şi în dreptul public internaţional, de unde a revenit în dreptul naţional, dar cu noi elemente, aspecte juridice[30].

De sorginte germană[31], principiul proporționalității și-a câștigat locul binemeritat printre principiile fundamentale ale oricărui stat ce se dorește a fi un stat de drept, principiu recunoscut ca atare și la nivelul unor organizații internaționale la nivel mondial sau regional[32].

Acest principiu al proporționalității este deseori asociat, în doctrina germană și în jurisprudența instanței constituționale germane, cu termenul deUbermaßverbot, într-o traducere aproximativă, „interdicția depășirii”, noțiune care este strâns legată de o obligație de protejare. Această obligație de protejare a fost recunoscută, încă din anii 1970, ca fiind o dimensiune obiectivă a drepturilor fundamentale, autoritățile publice trebuind să garanteze, cel puțin, un standard minim de protecție față de aceste drepturi ale cetățenilor[33]. Însă, unii autori[34] remarcă faptul că sunt foarte rare cazurile în care o instanță de judecată va putea să oblige administrația sau chiar pe legiuitor a lua măsuri specifice și concrete pentru a-și îndeplini această obligație de protejare a drepturilor și libertăților fundamentale, pentru că, de cele mai multe ori, pot fi identificate mai multe posibilități de aducere la îndeplinire a acestei obligații[35], ceea ce se înscrie în limitele impuse de principiului statului de drept.

Instanțele germane de contencios administrativ recunosc că principiul proporționalității este un instrument indispensabil de control[36] al limitelor de acțiune ale administrației publice, iar aplicarea sa de către aceste instanțe, dar am aprecia noi chiar și de administrație însăși, este o activitate de rutină[37]. În sistemul german, instanțele de judecată au dezvoltat o structură uniformă de control al principiului proporționalității, aplicarea acesteia fiind, de asemenea, una uniformă[38], prin care se răspunde la următoarele cerințe[39], care atestă sau nu respectarea principiului menționat:

- scopul legitim[40]-identificarea acestuia în dreptul administrativ este mai mult decât un demers didactic pentru că administrația, în aplicarea legii, trebuie să urmărească scopul pe care legiuitorul a dorit a-l obține prin adoptarea acelei legi[41], pentru că, astfel precum am mai afirmat, puterea discreționară a administrației publice nu trebuie să depășească limitele legalității;

- adecvarea (potrivirea, compatibilitatea) măsurii[42]–evaluarea acestei cerințe a principiului proporționalității nu ar trebui să răspundă la cât de optimă este măsura respectivă luată de administrație, ci, mai curând, trebuie să identifice dacă există probabilitatea ca scopul măsurii să fie atins sau, cel puțin, că atingerea acestuia este încurajată, favorizată[43];

- necesitatea măsurii[44]-presupune luarea acelei măsuri legale de către administrație, dintre cele care ar putea genera aceleași efecte, care să împovăreze cât mai puțin administrația[45]. Această cerință a necesității măsurii căreia trebuie să i se răspundă clar și corect de către administrație în vederea aplicării principiului proporționalității a reprezentat nucleul istoric[46] al acestui principiu, dar a și rămas centrul gravitației sale[47];

-justa proporție (caracterul adecvat sau proporționalitatea privită stricto sensu)[48]– presupune că, privind într-un echilibru general toți factorii relevanți pentru verificarea proporționalității, între atingerile aduse drepturilor și intereselor destinatarilor măsurii luate, pe de o parte, și avantajele, beneficiile aduse acelorași prin aceiași măsură, pe de altă parte, se remarcă o proporționalitate adecvată[49].

În ce privește doctrina noastră, într-o opinie exprimată într-o lucrare de specialitate [50]controlul judecătoresc în oportunitate este, prin excelență, un control al proporționalității, subliniindu-se faptul că “acest control prezintă o deosebită importanță și utilitate atunci când actul administrativ individual, deși este legal, nu este totuși „adecvat”, „potrivit” în circumstanțele concrete și în raport cu interesele urmărite”.

Pe această linie de gândire, s-a înscris și un alt autor român[51], care a susținut că principiile proporționalității și al nediscriminării reprezintă „obligatoriu condiții specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate, și pe care judecătorul în mod obligatoriu trebuie să le aibă în vedere ca metode de apreciere a exercițiului puterii discreționare a administrației”. Autorul citat arată că oportunitatea trebuie raportată și la dispozițiile art.53 din legea noastră fundamentală[52], articol ce reglementează restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, astfel:„alin. (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Alin. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cusituația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”

De altfel, ori de câte ori se pune problema restrângerii unui drept sau a unei libertăți fundamentale, principiul proporționalității reprezintă o garanție ce are în vedere „realizarea unui just echilibru între interesele individuale și interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate și garantate constituțional”[53].

De reținut este faptul că testul proporționalității poate reclama, în unele cazuri, punerea în balanță a interesului public, respectiv a intereselor private potențial afectate prin adoptarea actului ce urmărește realizarea interesului public, iar în alte cazuri poate însemna o analiză costuri-beneficii[54]. Cert este că, în ambele situații, raportarea la principiul proporționalității înseamnă susținerea unei temeinice fundamentări a adoptării actului[55].

Despre un just echilibru vorbește și profesorul I. Deleanu[56] atunci când se referă la proporționalitate, arătând că justul echilibru trebuie asigurat, în principal, între mijloacele folosite și scopul vizat. Astfel, în opinia autorului amintit, proporționalitatea nu este o chestiune de matematică, de raport cantitativ, ci mai degrabă o problemă de ordin calitativ, „exprimând exigența unei «adecvări» între un obiectiv legitim-care rezultă din textul ori sub textul uneia sau mai multor norme juridice, constituite ca norme de referință, ca premisă majorăîn silogismul sau polisilogismul având ca scop formularea unei judecăți de valoare cu privire la «măsura» sau «limitele» aplicării acelor norme-, mijloacele întrebuințate pentru atingerea acelui obiectiv și rezultatul sau «efectul» produs prin punerea în operă a acelor mijloace.”[57]

În acord cu cele relevate mai sus se exprimă și un alt doctrinar român[58], concluzionând că „principiul proporționalității este un criteriu esențial care permite delimitarea puterii discreționare de excesul de putere în activitatea autorităților statului”. În opinia acestui din urmă autor[59], prin preluarea și adaptarea cerințelor necesar a fi avute în vedere pentru respectarea principiului proporționalității, din doctrina străină, măsurile dispuse de autoritățile statului pot fi calificate ca reprezentând un exces de putere ori de câte ori se poate vorbi de situații precum cele în care:

-        măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

-        deciziile autorităților nu sunt adecvate scopului legitim urmărit, în sensul că depășesc ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

-        nu există o justificare rațională a măsurilor dispuse;

-        prin deciziile lor, autoritățile statului limitează exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale fără a motiva corespunzător raportul adecvat între măsura dispusă și scopul legitim urmărit.

Dincolo de toate considerentele doctrinare românești, relevate mai sus, importanța acestui principiu, și aplicabilitatea sa în domeniul administrației publice, rezidă și din prevederea sa expresă în Codul administrativ român[60], anume la art.9 unde se dispune: „Formele de activitate ale autorităților administrației publice trebuie să fie corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum și echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra persoanelor. Reglementările sau măsurile autorităților și instituțiilor administrației publice sunt inițiate, adoptate, emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor și a impactului soluțiilor propuse”.

Totodată, la art.313 din Codul administrativ român, care privește principii pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, se prevede, la lit.c), faptul că „orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară și corespunzătoare naturii contractului”.

De menționat este și art.574 din același Cod, care se referă la principiile răspunderii administrative, dispunând, la alin. (2), în sensul că principiul justeței sau proporționalității răspunderii înseamnă „corelarea sancțiunii aplicate cu gradul de pericol social al faptei ilicite săvârșite și cu întinderea pagubei, în cazul producerii unei pagube, cu forma de vinovăție constatată, printr-o corectă individualizare.”

De altfel, și într-o opinie din literatura de specialitate străină[61] este recunoscut faptul că, în dreptul administrativ, proporționalitatea a dobândit o semnificație anume legată de faptul că se așteaptă ca autoritățile publice să evalueze potențialul beneficiu public pe care urmăresc să-l satisfacă, în raport cu daunele cauzate/prejudiciu produs, în cazul adoptării unei anume conduite decizionale. În aceste condiții, este indicată adoptarea actului doar dacă prevalează beneficiul public.

Demn de relevat, în acest context de analiză, este faptul că principiul proporționalității este astăzi un mijloc de control al puterii discreționare chiar și atunci când nu sunt în discuție drepturi constituționale[62].

Astfel, având în vedere că folosirea principiului proporționalității joacă un rol central în controlul judiciar al deciziilor administrative în majoritatea jurisdicțiilor europene, urmărind să limiteze exercitarea puterii discreționare a administrației publice, se poate afirma că acest principiu reprezintă una din garanțiile statului de drept[63].

Întrucât acest principiu a fost modelat, în mare parte, urmare a influenței exercitate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene este necesar a evidenția câteva aspecte referitoare la principiul proporționalității dezvoltate în cazuistica celor două jurisdicții internaționale.

Astfel, deși principiul proporționalității[64] este unul din standardele definitorii ce concură la protecția drepturilor fundamentale, garantând justul echilibru dintre drepturile individuale și interesul public, în textul[65] Convenției Europene a Drepturilor Omului[66] se regăsesc puține specificații referitoare la testul de proporționalitate, nefiind folosiți termeni precum: „proporțional”, „just echilibru”, „disproporționat”. Însă, o asemenea „deficiență” a Convenției nu ne permite[67] să înțelegem că ideea de proporționalitate nu ar fi fost avută în vedere când Convenția a fost redactată, ci, din contră, putem observa că unele articole au fost redactate de asemenea manieră încât ideea de proporționalitate este evidentă.

Un exemplu în sensul celor afirmate mai sus este cazul dispozițiilor care stabilesc principiul ocrotirii unui drept sau unei libertăți, introducând apoi posibilele derogări de la regulă, precum este cazul art.10 din Convenția europeană a drepturilor omului care protejează dreptul la libertatea de exprimare și prevede, în alin.2,restricțiile ce pot fi aplicate atunci când este necesar[68].

Astfel, doctrina[69], în baza valorificării jurisprudenței Curții de la Strasbourg, a reținut posibilitatea ca funcționarii publici să se prevaleze de libertatea garantată de art.10 al Convenției, având în vedere că este legitim ca un stat să supună aceste categorii de persoane, datorită statutului lor,unei obligații de rezervă[70],.

Referitor la acest aspect, Curtea a statuat[71] că funcționarii publici au dreptul la libertate de exprimare, subliniind totodată că, apare legitim pentru un stat să supună membrii funcției publice, datorită statutului lor, unei obligații de rezervă, însă aceștia rămân indivizi care, în calitatea lor de membri ai societății, beneficiază de protecția dreptului la libertatea de exprimare, instituită de art. 10.

În analiza pe care a realizat-o în speța citată, Curtea a reținut că „un funcționar public, în timpul serviciului său, ar putea afla informații de ordin intern, inclusiv informații secrete, divulgarea sau publicarea cărora corespunde unui interes public important. Astfel, Curtea consideră că semnalarea de către un funcționar public sau angajat din sectorul public a unui comportament ilegal sau a unei infracțiuni la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanțe, să se bucure de protecție. Acest lucru ar putea fi cerut atunci când angajatul (sau funcționarul public în cauză) este singura persoană sau face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane care cunoaște ceea ce se întâmplă la serviciu și este, astfel, cea mai bine poziţionată să acționeze în interesul public prin alertarea angajatorului sau a publicului larg”. În optica Curții, în virtutea obligației de rezervă, dezvăluirea unor atari fapte ar trebui făcută, în primul rând, superiorului sau unei autorități competente în a cerceta cele semnalate și trebuie avut în vedere dacă sunt la îndemână și alte mijloace efective pentru remedierea ilegalității.

În planul proporționalității ingerinței în libertatea de exprimare a unui funcționar public, Curtea ia în considerare factori precum:

-         interesul public pe care-l implică informația dezvăluită, reiterând faptul că în ceea ce privește restrângerea dezbaterilor cu privire la chestiunile de interes public, marja prevăzută de art.10 alin.2 este restrânsă[72]. Astfel, „într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unei analize profunde nu doar din partea autorităților legislative și judiciare, dar și din partea media și a opiniei publice. Interesul pe care-l poate avea publicul față de o anumită informație poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depășească chiar și o obligație impusă, în mod legal, de a păstra confidențialitatea”[73];

-         autenticitatea informației dezvăluite, orice persoană care decide să dezvăluie informații trebuind să verifice atent, în măsura în care circumstanțele permit acest lucru, că aceasta este corectă și de încredere[74];

-         evaluarea prejudiciului, dacă acesta există, suferit de către autoritatea publică în urma dezvăluirii din cauză și aprecierea dacă un astfel de prejudiciu prevalează față de interesul publicului ca informația să fie dezvăluită[75];

-         motivul pentru care s-a realizat dezvăluirea, arătându-se că „o acțiune motivată de o acuzație personală sau de un antagonism personal, sau de așteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câștig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de înalt de protecție”[76];

-         analiza sancțiunii impuse funcționarului care a făcut dezvăluirea și a consecințelor acesteia[77].

Realizând aplicarea acestui test de proporționalitate, în cauza amintită, dar și având în vedere „importanța dreptului la libertatea de exprimare a chestiunilor de interes general, a dreptului funcționarilor publici și a altor angajați de a raporta comportamentul ilegal și infracțiunile de la locul lor de muncă, obligațiile și responsabilitățile angajaților față de angajatorii lor și dreptul angajatorilor de a administra personalul lor și analizând alte interese diferite implicate în această cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special în dreptul său de a comunica informații, nu a fost „necesară într-o societate democratică””[78].

La nivelul Uniunii Europene[79], Curtea de la Luxemburg a fost în primul rând responsabilă pentru determinarea înțelesului proporționalității. Rezumând optica Curții, reținem că cercetarea proporționalității necesită: identificarea intereselor relevante, prin atribuirea unei valori acestora, ca o condiție necesară ce trebuie să preceadă orice astfel de operațiune care presupune realizarea unui echilibru; examinarea de către instanța de judecată a caracterului adecvat al măsurii sau era potrivită pentru a obține un astfel de caracter raportat la scopul ce se dorește a fi atins; precum și examinarea, tot de către instanța de judecată dacă a fost necesar a se atinge acel obiectiv sau dacă acesta ar fi putut fi obținut printr-o metodă mai puțin oneroasă[80].

Prin analizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-a remarcat faptul că acele cauze cu care aceasta a fost sesizată cu privire la posibila încălcare a principiului proporționalității, pot fi grupate în trei categorii[81], tocmai pentru că există diferențieri în aprecierea acestui principiu, după cum urmează: cauze care implică deciziile administrației bazate pe exercițiul puterii discreționare de care se bucură aceasta, cauze referitoare la drepturi, respectiv cauze referitoare la sancțiuni.

Dintre acestea, subliniem cauzele din prima categorie, cazuri în care organele judiciare sunt prudente[82] cât privește analiza lor. Una dintre principalele misiuni administrative/politice ale guvernării[83] constă în a alege, în virtutea puterii discreționare, acțiunile ce urmează a fi întreprinse, fiind general admis că instanțele de judecată nu trebuie să schimbe, prin deciziile lor, alegerile decidenților din administrație doar pentru că apreciază că ar fi fost posibilă abordare a unei alte modalități mai bune de a acționa. Așadar, acestea–instanțele de judecată[84]– prin deciziile lor, nu se pot substitui pur și simplu administrației, putând decide în acest sens doar atunci când alegerea administrației este clar sau vădit disproporționată[85], analiză ce este mai specială, mai complexă atunci când alegerea administrației a fost fundamentată pe un complex de variabile.

3       Concluzii

Așadar, prin scurta analiză a principiului proporționalității făcută în acest studiu, am încercat să răspundem la câteva întrebări, anume:

În ce constă acest „test al proporționalității” atunci când deciziile administrației sunt supuse controlului de către instanțele de judecată? Acesta trebuie să parcurgă patru pași, astfel precum au fost identificați în doctrina germană: scopul legitim, adecvarea (potrivirea, compatibilitatea) măsurii, necesitatea măsurii și justa proporție (caracterul adecvat sau proporționalitatea privită stricto sensu);

Care este locul principiului proporționalității în cadrul acestui sistem de control al deciziilor administrative de către instanțele de judecată? Am remarcat că acesta este unul dintre principiile fundamentale, situat la același nivel cu principiul legalității, dat fiind că orice decizie a administrației, inclusiv în exercitarea puterii discreționare, trebuie să se încadreze în limitele stabilite de principiul legalității, nefiind posibilă afectarea în vreun fel a interesului public.

Este acesta un principiu avut în vedere și de instanțele europene–Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene, remarcând că acesta este reflectat, în mod constant în jurisprudența acestora.

Principiul proporționalității joacă un rol vital[86] în cadrul controlului exercitat de instanțele de judecată față de deciziile administrației publice, având ca principal scop restrângerea puterii discreționare a acestei administrații, punând în balanță interesele publice relevante și protejarea drepturilor și intereselor particularilor ceea ce reflectă utilitatea acestui principiu în analiza depășirii limitelor discreționare ale acestei administrații.