Studii
Laesio enormis, Codul civil austriac şi o afacere
de familie
DOI: 10.24193/SUBBiur.64(2019).4.2
Published
Online: 2019-12-31
Mircea Dan Bob*
Rezumat:
O căutare prin arhiva
familiei mi-a revelat o serie de contracte de vânzare perfectate de străbunicii
mei acum aproape un secol. Clauzele acestora se referă în mod constant la art.
934 Cod civil austriac, privind leziunea enormă. Analiza de față își propune să
urmărească aplicarea textului în Transilvania, pornind de la rădăcinile
romanistice: cum a pătruns soluția romană în dreptul austriac? Care a fost
aplicabilitatea practică a acesteia? Sensul ei roman a fost fidel păstrat?
Scopul final va fi acela de a prezenta o evoluție de ordinul istoriei dreptului
asupra leziunii, pentru a veni în ajutorul dezbaterilor actuale privindu-i statutul
în codul civil român actual.
Cuvinte
cheie: leziune, laesio enormis, drept roman, contracte, vânzare,
preț, viciu de consimțământ.
Laesio enormis, the Austrian civil code and a family bussiness
Abstract: While searching through family papers,
I discovered some sale contracts concluded a hundred years ago by one of my ancestors.
Their clauses were constantly referring to the §934 ABGB’s provisions on laesio
enormis. It is the object of my paper to give an account on the application
of this text in Romanian historical province of Transylvania, by comparing it to
its Roman origins: how was the Roman law solution received in the ABGB? What was
the extent of its application into practice? Did it succeed to stay true to its
original sense? The ultimate purpose of the whole analysis will be to give a brief
legal history account on the lesion, to help nowadays debates on its status in the
recently revised Romanian civil code.
Keywords: lesion, laesio enormis, Roman law, contracts, sale, price, vice of consent.
Căutând prin arhiva familiei, am dat peste o serie de contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în perioada interbelică de străbunicii mei. Achiziționaseră imobile sub imperiul codului civil austriac – în vigoare în părțile ardelene ale țării până la extinderea din 1947 a legislației civile a Vechiului Regat. Una din clauzele pe care am observat-o a reveni în fiecare contract era aceea de la nr. 6: renunțarea la beneficiul art. 934 ABGB, privind leziunea enormă.
Am redat mai
sus partea finală a două dintre contractele pe care le-am identificat. Romanistul
din mine a sesizat imediat legătura cu noțiunea apărută în dreptul postclasic și
transmisă nouă prin dispozițiile din Codex. Civilistul din mine și-a formulat
imediat două ipoteze:
a) ținând cont
de repetarea standardizată a respectivei clauze în fiecare contract, oare nu cumva
aceasta devenise una standardizată?
b) din eventualul
răspuns afirmativ, ar decurge cea de-a doua ipoteză: cum și cât din regula romană
se transmisese în Codul civil austriac?
Răspunsurile
pe care voi încerca să le identific au și un scop mediat, pentru că vor fi urmate
de studierea unui terț și ultim aspect: mai există leziunea enormă în dreptul civil
român și comparat? Textele actualului Cod civil român au generat în literatura de
specialitate critici legate de fundamentarea leziunii, plasată de legiuitorul nostru
în categoria viciilor de consimțământ[1]. Analiza pe care o propun nu va da un răspuns
direct îndoielilor civiliste exprimate. Aceasta are doar scopul de a pune la dispoziția
civilistului de azi experiența istoriei dreptului, în sensul de a răspunde la întrebarea
următoare: se pretează leziunea la o fundamentare unică și coerentă logic?
1. Noțiunea de preț echitabil (iustum pretium) nu era cunoscută în dreptul clasic roman[2].
Este probabil
si motivul pentru care citim la jurisconsulții clasici:
„Este normal
ca fiecare să încerce, pe diverse căi, să tragă cel mai mare folos.”[3]
„Este normal
la o vânzare să cumperi la cel mai mic preț lucrul cel mai valoros și să vinzi pentru
mai mult ceea ce este de mai mică valoare, în funcție de jocul târguielilor.”[4]
Lucrurile se
nuanțează însă în dreptul postclasic, astfel că ajungem să citim în Codexul lui
Iustinian următoarele texte:
Imperatores Diocletianus, Maximianus. Rem maioris pretii
si tu vel pater tuus minoris pretii, distraxit, humanum est, ut vel pretium te restituente
emptoribus fundum venditum recipias auctoritate intercedente iudicis, vel, si emptor
elegerit, quod deest iusto pretio recipies. Minus autem pretium esse videtur, si
nec dimidia pars veri pretii soluta sit. [a.285] (C. 4.44.2)
Imperatores Diocletianus, Maximianus. Si voluntate tua
fundum tuum filius tuus venumdedit, dolus ex calliditate atque insidiis emptoris
argui debet vel metus mortis vel cruciatus corporis imminens detegi, ne habeatur
rata venditio. Hoc enim solum, quod paulo minori pretio fundum venumdatum significas,
ad rescindendam emptionem invalidum est. Quod videlicet si contractus emptionis
atque venditionis cogitasses substantiam et quod emptor viliori comparandi, venditor
cariori distrahendi votum gerentes ad hunc contractum accedant vixque post multas
contentiones, paulatim venditore de eo quod petierat detrahente, emptore autem huic
quod obtulerat addente, ad certum consentiant pretium, profecto perspiceres neque
bonam fidem, quae emptionis atque v enditionis conventionem tuetur, pati neque ullam
rationem concedere rescindi propter hoc consensu finitum contractum vel statim vel
post pretii quantitatis disceptationem: nisi minus dimidia iusti pretii, quod fuerat
tempore venditionis, datum est, electione iam emptori praestita servanda. [a. 293] (C. 4.44.8)
Textele sunt
prezentate în Codex a fi provenind din perioada domniei lui Dioclețian. Datarea
este însă controversată. Unii romaniști identifică indicii în însuși conținutul
acestora, pentru a concluziona că ar fi fost interpolate de comisia lui Iustinian
– care a redactat ediția din anul 534 a codului. În plus, analizând soluția pe fond,
cercetătorii în cauză susțin că localizarea temporală de mai sus devine discutabilă.
Conform textelor
de mai sus, cel care a vândut un teren agricol pentru un preț inferior jumătății
valorii sale juste, va putea invoca faptul că a suferit o leziune enormă. Admiterea
pretenției sale poate avea ca rezultat fie desființarea retroactivă a vânzării fie
complinirea prețului.
În susținerea
originii dioclețiene a textelor, se arată că Dioclețian a dat edictul de pretiis
rerum venalium, din care se crede azi că ar face parte și laesio enormis.
Dar – s-a replicat – edictul în cauză era o măsura de drept public (nu privat),
menită să protejeze de inflație cumpărătorii (nu vânzătorii) făcând parte din unele
categorii defavorizate, prin instituirea unor tarife minimale pentru bunuri și servicii.
Pe de altă
parte, Dioclețian a rămas în istorie drept un împărat conservator, un promotor al
soluțiilor dreptului clasic roman. Or, soluția în discuție contrazice flagrant autonomia
decizională a părților dintr-o relație contractuală, condensată în expresia ius
vigilantibus scriptum: dreptul privat roman clasic nu-și propusese să edicteze
reguli menite a ocroti părțile, ci a fost un set de reguli-cadru minimale pentru
voința atotputernică a contractanților. Odată această voință angajată, partea este
ținută fără doar și poate la executarea întocmai a prestațiilor asumate.
Ținând seama
că nici Codul Theodosian (a. 439) nu menționează deloc laesio enormis, contestatarii
paternității dioclețiene a soluției consideră că aceasta ar aparține absolutismului
statului-providență instaurat de Iustinian. Umanismul promovat de filosofia morală
stoică și de creștinism ar fi considerat că se poate trece peste claritatea și scopul
educativ al regulilor stricte și severe, preferându-se în cazuri excepționale soluții
echitabile; se poate da astfel dovadă de înțelegere și se poate evita producerea
unor consecințe prea dure. Replica dată acestor considerații este că argumentul
interpolării nu ar fi decisiv și că absența referirii în Codex Theodosianus
la cele două rescripte ale lui Dioclețian poate însemna doar că nu ar fi primit
consacrare legislativă generică decât sub Iustinian (dar au fost aplicate practic,
pe fondul inflației galopante)[5].
În ce mă privește,
mi se pare mai probabil ca textul să aparțină redactorilor Codexului. Aceasta
se susține și contextual: dacă inflația aducea consecințe practice injuste evidente,
cum este posibil ca rescriptele lui Dioclețian să fi fost „uitate” de către comisia
lui Teodosiu al II-lea? Pe de altă parte, apariția lor abia sub Iustinian se justifică
ținând cont de consecințele inechitabile ale fiscalității severe instaurate de acesta:
țăranii fermieri nu mai puteau rezista și ajungeau să-și vândă pământurile la prețuri
derizorii. Cumpărătorii erau deținătorii de capital din mediul urban, interesați
să investească în valori stabile, cum sunt terenurile agricole. Este vorba de așa-numiții
potentes: senatori, înalți funcționari, particulari bogați și bisericile
creștine.
2. Soluția din C. 4.44.2 a fost una de aplicare excepțională, la cazul individual al unui anume Aurelius Lupus[6].
Vânzătorul
a primit posibilitatea de a cere desființarea (resciziunea) vânzării pe care o consimțise
la un preț mai mic decât jumătatea valorii reale a pământului său. Cumpărătorului
i s-a acordat posibilitatea concomitentă de a salva contractul, achitând restul
de preț. O rezolvarea echitabilă, dar – pe fond – o simplă rezolvare de speță, nicidecum
o regulă generalizabilă. Extinderea la alte ipoteze a survenit abia în jurisprudența
medievală. Glosatorii și postglosatorii (comentatorii Corpusului iustinianeu, sec.
XII-XIV) au aplicat-o și la alte categorii decât țăranii, la alte bunuri decât terenurile
agricole și chiar pentru alte contracte decât vânzarea!
Analogia a
fost posibilă, deoarece comentatorii întemeiau
resciziunea pe ideea de dol. Așa a ajuns să fie catalogată în dreptul civil
francez modern între viciile de consimțământ. Or, juriștii romani (și, pe urmele lor, canoniștii medievali) avuseseră o viziune
obiectivă, pur economică a leziunii, considerând că orice bun are o valoare în sine,
independentă de ce vor părțile să facă cu acesta; în atare concepție, leziunea era
un simplu corectiv, exterior cadrului contractual.
Dar analogia
prezentată a fost acceptată în grade diferențiate de diverșii juriști ai perioadei,
în funcție de cât de departe au mers în interpretarea izvoarelor romane și de măsura
în care au cedat ideii de echivalență a prestațiilor în contracte.
3. Laesio enormis a ajuns în timp să aibă un destin comparabil cu cel al cauzei actului juridic – o altă soluție romană de speță, ridicată la rang de regulă generală de juriștii europeni.
Nu s-a putut
niciodată răspunde în mod unitar la întrebări precum:
- cum aplicăm
principiul pentru cumpărătorul constrâns de circumstanțe să achiziționeze la mai
mult de dublul valorii reale?
- de ce să
luăm reperul arbitrar al jumătății valorice? de ce să nu se stabilească alte limite,
așa cum s-a procedat în landul Würtemberg (sec. XVI și XVII, o treime) și în Franța
(1804, Codul Napoléon, cu proporția de 5/12)?
- cumpărătorul
trebuie să complinească prețul real integral sau numai diferența până la jumătatea
acestuia?
Dincolo de
aceste aspecte tehnice, criticile aduse laesio
enormis au fost ocazionate de o problemă de fond: ce înseamnă prețul just/real?
În ochii liberalismului
economic occidental (începând din sec. XVII), nu există un preț just sau unul real:
prețul este cel pe care indivizii, care sunt părți într-un contract concret, îl
stabilesc în funcție de circumstanțele particulare în care se găsesc. Pe această
linie umanistă (și utilitaristă), se înscria celebrul pasaj extras din Leviatanul
lui Hobbes:
„The
value of all things contracted for, is measured by the appetite of the contractors:
and therefore the just value, is that which they be contended to give”[7].
Laesio enormis a ajuns totuși până în unele coduri civile moderne.
Dar a reușit numai pentru că scolasticii medievali și apoi partizanii dreptului
natural au ridicat echivalența prestațiilor în materie contractuală la nivel de
principiu. Ei s-au pronunțat astfel pe filieră aristotelică. Stagiritul scrisese
Etica Nicomahică faptul că niciuna din părțile unui contract nu se poate îmbogăți
pe seama celeilalte. Ideea a fost preluată de Sf. Toma de Aquino în sec. XIII, de
la care a intrat în dreptul canonic prin influența Sf. Ambrozie, ajungându-se să
fie considerată păcat orice abatere de la prețul just. Trebuie precizat că justețea
prețului, ca aplicare a egalității enunțate, nu se raporta la vreo valoare intrinsecă
și permanentă a obiectului vânzării sau la costurile sale de producție. Juriștii
medievali și ius naturaliștii considerau că este just/real prețul stabilit
de piață, pe baze concurențiale. Așa s-a ajuns, de exemplu, ca în Vechiul drept
cutumiar francez să se admită leziunea în materie de vânzare mobiliară: soluția
s-a născut din necesitatea practică de a proteja micii producători de cupiditatea
comercianților. Începând din sec. XIV, parlamentele încep însă să refuze să acorde
resciziunea în materie mobiliară cumpărătorilor, apoi și vânzătorilor. Domeniul
leziunii revine treptat la cazul singular de laesio enormis din Dreptul Roman.
4. Până și credința în capacitatea cuiva de a atinge echivalența prestaților s-a diminuat în timp și în plan teoretic.
Sub influența
umanismului la modă în școala Dreptului natural a sec. XVII, noțiunea de autonomie
de voință a început să câștige teren în fața noțiunii metafizice/ius naturaliste
de justiție contractuală. Autonomia de voință s-a impus sub influența ideilor lui
Kant și Fichte, receptați de juriștii germani de început de sec. XIX (Eichorn, Savigny)
și apoi și de cei elvețieni (Brocher) și francezi (Foelix, Weiss). Astfel de circumstanțe
au dus la abandonarea totală a laesio enormis,
începând cu sec. XIX. Singurele coduri moderne care au reținut-o au fost cel francez
din 1804[8] și cel austriac din 1811. Tribunalele din
Africa de Sud s-au opus reținerii sale în corpusul de reguli Romano-Olandeze; legiuitorul
sud african a procedat apoi (1952) la abrogarea expresă pentru viitor a laesio enormis din practica instanțelor.
5. Codul civil austriac este cel care ne interesează în acest punct.
Art. 934 prevede
că, în contractele sinalagmatice, partea care a primit mai puțin de jumătate din
ceea ce ea a dat celeilalte părți după valoarea ordinară, are dreptul de a cere
desființarea contratului și repunerea în situația anterioară. Cocontractantul are
însă dreptul de a salva convenția, declarându-se gata să complinească prestația
până la valoarea obișnuită, disproporția fiind evaluată raportat la data contractării[9]. Atacarea vânzării pentru leziune enormă se
prescria extinctiv în termen de trei ani, conform art. 1487 ABGB.
Textul s-a
văzut însă din start redus la tăcere în practică, unde renunțarea expresă la beneficiul
său – permisă de art. 935 – a devenit clauză standard. Contractanții români din
Transilvania nu au făcut aici decât să imite pe cei austrieci. Privind lucrurile
din perspectiva istoriei comparate a dreptului, nu găsim ceva absolut nou. În Vechiul
Drept cutumiar francez, încă din sec. XIII, notarii inserează fie declarații de
renunțare la invocarea leziunii în actele de vânzare pe care le întocmesc, fie donația
de către vânzător a diferenței valorice către cumpărător. Notarii francezi procedau
astfel numai și numai din prudență; receptarea științifică încă din sec. XII a Dreptului
Roman nu apucase încă să impregneze practica, pentru a se referi la laesio enormis.
6. Iată deci că ipoteza de la punctul a) se verifică:
Laesio
enormis, o rezolvare în echitate inventată în dreptul roman
postclasic, a ajuns pe bazele teoretice ale justiției contractuale egalitare până
în codul modern austriac; dar aplicarea sa practică a ajuns să fie anulată printr-o
clauză devenită standard –
așa cum sunt și cele din contractele străbunicilor autorului acestor rânduri.
Concluzia noastră
se verifică și în extrem de săraca jurisprudență apărută în publicațiile de specialitate
De exemplu, Curtea noastră de casație a respins pretenția vânzătorilor de a se aplica
dispozițiile art. 934 ABGB referitoare la leziunea enormă, câtă vreme renunțaseră
expres, la data contractării, la acest beneficiu (art. 935 ABGB)[10]. Un comentator al codului austriac[11] arăta
în deceniul al treilea al secolului trecut că art. 934 ABGB este o normă dispozitivă,
astfel că poate fi înlăturat de părți fără a altera prin aceasta substanța contractului:
excluderea în cauză este un element natural al contractului (naturalia negotii), admis de altfel de art.
935 ABGB.
7. Să urmărim acum destinul ulterior al laesio enormis.
Codul civil
austriac a fost aplicat în zona Clujului până la extinderea în 1947 a legislației
civile a Vechiului Regat. Or, leziunea între majori nu fusese acceptată în nicio
ipoteză de comisia lui Cuza în 1864[12], iar Decretul nr. 31/1954, referitor la persoanele
fizice și juridice, nu a deviat de la această direcție. Codul a suferit însă o revigorare
legislativă în 1979, când s-a interzis expres renunțarea la beneficiul articolului
său 934! Este aceasta o revigorare a regulii romane? Fără îndoială, dar pe alte
baze teoretice decât cele iustiniene. Pentru a le elucida și a da răspuns ipotezei
de la punctul b), o mică incursiune în codurile civile europene este necesară.
Art. 138 BGB
declară nul, la alin. (1), orice act juridic care aduce atingere bunelor moravuri.
La alineatul secund, declară nul cu precădere orice act juridic în care prestațiile
sunt disproporționate datorită stării de necesitate în care se găsește o parte,
a lipsei sale de experiență, a lipsei capacității sale de a judeca sau a stării
de slăbiciune în care se află. Altfel spus, conform textului german, este contrar
bunelor moravuri (și nul, ca urmare) orice contract în care o parte profită de slăbiciunea
economică a celuilalt sau ignoră în mod nepermis faptul că ultimul a contractat
numai datorită situației precare (de judecată, de sănătate) în care se afla.
O dispoziției
asemănătoare se găsește în art. 21 alin. (1) din Codul elvețian al obligațiilor[13]. De asemenea, art. 388 C.civ. polonez reglementează
așa-numita „exploatare”, pentru ceea ce tradiția desemna prin leziune: prestațiile
din orice contract bilateral având ca obiect bunuri pot fi redimensionate de instanță
sau, după caz, se poate ajunge la desființarea retroactivă a contractului, când
se constată o disproporție semnificativă între beneficiile părților, datorată stării
de nevoie în care se găsea păgubitul (stare cunoscută de cel care a profitat).[14]
8. Care este situația în dreptul civil român postmodern?
Într-un raport
la un congres internațional, un avocat român interbelic[15] întreprindea o analiză istorică a problemei,
apoi sesiza faptul că existaseră în jurisprudența română spețe care ar fi reclamat
existența în Codul civil de la 1864 a leziunii între majori. Oferă exemplul de vânzare
a imobilului de către o orfană a doua zi după majorat: convinsă că face un târg
bun, în fapt și-a ruinat jumătate din avere.
Un pasaj din
rândurile scrise de un alt avocat român al epocii ne relevă preocuparea pentru revigorarea
laesio enormis:
„Trebuie să
avem în legislațiunea noastră civilă o teorie a leziunii enorme, care să opereze
atât în materie mobiliară cât și imobiliară, atât în beneficiul vânzătorului cât
și al cumpărătorului sau mai general în beneficiul celor două părți dintr-un contract
bilateral. Nu trebuie ca o limită aritmetică convențională să fie indicele de cetit
automat, când este cazul unei vătămări pentru caz de leziune, ci trebuie ca numai
aprecierea unor experți sau judecători s-o exprime, fără s-o lase aprecierii cu
totul arbitrare a părților. Și să nu pară că explicațiunea se restrânge la vânzare,
menționez că așa se întâmplă la orice act bilateral.”[16]
Răspunsul pozitiv
a fost dat de codul civil român din 2011:
Art. 1206 alin. (1): „[…] consimțământul este viciat în caz de leziune.”
Art. 1221 alin. (1): „Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații.”
Art. 1222 alin. (1): „Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.
(2) […] acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată (s.n., MDB). Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
(3) În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații (s.n., MDB) […].”
9. Prin prisma datelor de drept civil comparat redate, sunt semne clare că individualismul absolut nu a avut viață lungă și că doctrina egalității schimburilor a revenit.
De observat
însă că revenirea se bazează acum pe alte
temeiuri: cele ale mult mai recent inventatului drept al consumației. Dacă examinăm
variantele revizuite ale codurilor europene actuale, observăm fără dificultate cum
arhitectura clasică (de origine romană, în general) a materiei obligațiilor este
„infestată” de noțiunile dezvoltate in practica protecției consumatorului.
Cu alte cuvinte,
laesio enormis revine, principial, în
contextul necesităților de reglementare ale societății de consum. Este vorba de
un set de reguli încă în curs de construire, pentru că îmi pare a se pune întrebarea:
problema concretă se poate rezolva prin intruziunea
în contract sau prin edificarea unui corpus nou și coerent de drept al consumației?
O întrebare pentru al cărei răspuns, așa cum se vede din cele expuse până aici,
experiența Dreptului Roman este mai mult decât o afacere de familie …
BIBLIOGRAFIE
L. Anca,
Compendiu de drept civil, cuprinzând codul civil austriac în vigoare în Transilvania,
comparat cu dreptul civil al părților ungurene și dreptul civil al Vechiului Regat,
precum și modificările făcute prin legile de modificare, Cluj f.a. (192?) p.
145, 160 și 169;
E. B., Problema leziunii, în Pagini juridice (VI) 1938.6.112-117;
M. D. Bob, Manual de drept privat roman, București 2019, p. 200 și 247;
D. Chirică, Leziunea între reglementarea vechiului și noului Cod civil, în SUBB-Iurisprudentia 4/2013, pp. 25-44, disponibil la: http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/574;
D. Deroussin, Histoire du droit des obligations, Paris 2007, pp. 406-425
J-Ph. Dunand, B. Schmidlin,
B. Winiger, Droit privé romain.
II. Obligations, Geneva 2010, p. 85;
A. Guarino,
Diritto privato romano, Napoli 2001, pp. 887-888;
J-Ph. Lévy, A. Castaldo, Histoire du droit civil, Paris 2002, pp. 215-216, 334, 722-723, 793-796, 820-823;
Șt. Laday, Codul civil austriac în vigoare în Ardeal și completat cu legile și regulamentele modificatoare, cuprinzând și jurisprudență, vol. I, Cluj 1924, pp. 176-177;
L. de
Light, în P. du Plessis, C.
Ando, K. Tuori, The Oxford Handbook of Roman Law and Society, Oxford
2016, p. 667;
Gr. Pherekyde, Le problème de la lésion, în Pandectele Române 1932.IV.203-208;
P. Poruțiu, Problema prețurilor în procesele privitoare la proprietățile imobiliare din nordul Ardealului, în Analele Facultății de Drept din Cluj 1943, p. 262;
T. Szpila, Laesio enormis a instytucja wyzysku, publicat 23.IV.2014, (data ultimei
accesări: 01.09.2019), disponibil la: https://europeanlegalculture.wordpress.com/2014/04/23/laesio-enormis-a-instytucja-wyzysku/;
M. S. Teodoru, Laesio enormis, în Gazeta tribunalelor nr. 8-9/1937, p. 4;
R. Zimmermann,
The law of obligations. Roman foundations of the civilian tradition, Oxford
1996, pp. 259-270, 373-374.