STUDII

Citarea
în elaborarea textului-despre-drept

Citare, citat, referință. Elemente de bază

Dorin JOREA^*

Abstract: Indicarea surselor consultate, în lucrările academice, e actualmente o îndatorire care excedează sfera unui fair-play intelectual fiind impusă atât deontologic cât și juridic. Cum se realizează această indicare a surselor? și, rămânând în domeniul probității academice, ce folos aduce indicarea lor? Iată o preocupare care frământă nu doar termenii frecvent invocați: sursă, citare, citat, referință, dar își propune să identifice standardele internaționale și principiile aplicabile citării – recunoscute internațional - pentru a le extinde domeniului scrierii textului-despre-drept, confruntat astăzi cu informații și date provenite din surse neomogene și preponderent digitale. Iată - o preocupare pentru  o citare corect construită!

Cuvinte cheie: citare, citat, referință, bibliografie, sursă, resursă de informații.

 

Citing when writing about law

Citations, quotes, references. The basics.

Abstract: Citing your sources exceeds the mere intellectual fair-play assumed in academia, being today both an ethical and legal duty. How do we cite all our sources, and, remaining in the fair-play field, why should we? We don’t intend to analyze only the differences in dealing with different terms: citing, quoting, and referencing. We intend to search for the principles and international standardized rules for referencing information resources. Our goal Is to extend their use in Romania, in the field of legal writing. This work must be done due to the heterogeny in using sources in the digital age.

Keywords: citation, quote, bibliographic reference, source, information resource.

Cuprins

I.          Introducere 70

a)         Stadiul standardizării în domeniu.. 72

b)         Cercetarea românească la ora actuală.. 74

II.         Ce este o citare? 75

a)         Citarea în context procesual 76

b)         Citarea în activitatea de elaborare a textului-despre-drept. 80

1. Semnele citării 85

III.        Ce anume cităm? 87

a)         Despre „sursa” care trebuie indicată. 87

1. Citarea, referința și resursa informațională în contextul ISO 690:2021. 93

IV.        De ce cităm?. 97

a)         Scopul citării 97

b)         Principiile citării informațiilor. 98

1. Importanța sursei sau al statutului datelor și al citării acestora. 101

2. Creditarea și recunoașterea drepturilor autorului asupra operei sale 102

3. Evidențierea sursei 103

4. Utilizarea de Identificatori unici 103

5. Acces 104

6. Persistență 104

7. Specificitate și posibilitate de verificare. 105

8. Interoperativitate și flexibilitate. 106

V.         Cum anume cităm? 106

a)         Structura unei citări bibliografice. 106

c)         Despre autor și operă în contextul citării 109

VI.        Concluzii 111

Anexa I: Reflecții 114

Anexa II: Aspecte etimologice 116

Anexa III: Dispozitivul de citare/conceptul de citare/citativul 117

VII.       Bibliografie. 119

 

I.               Introducere

Ce este o citare?, de ce cităm?, ce anume cităm? și cum anume cităm? sunt întrebări distincte. Nevoia navigării cititorilor prin labirintul publicațiilor juridice furnizează imboldul practic pentru a cita. Normele legale[1] ori deontologice[2] ne indică un răspuns pentru întrebarea „de ce”, iar standardele de citare și regulile editurilor juridice furnizează versiuni despre „ce anume/cât” și „cum”. Aceste versiuni trebuie însă să funcționeze ca instrumente guvernate de forțe deontice întrucât prin „ce anume” și „cum cităm” împlinim, de fapt, dezideratul de a cita corespunzător și de a atinge obiectivele urmărite prin acțiunea de a cita [bibliografic] corect.

Prin acest studiu vom încerca să oferim răspunsuri la următoarele problematici: [I] „ce este o citare”, [II] „ce anume cităm” [III] „de ce cităm” și [IV] „cum anume cităm”. În raport cu cea din urmă, vom aborda doar unele probleme inedite – [Error! Bookmark not defined.a)] despre structura unei referințe bibliografice și [b)] despre autor și operă în contextul citării.

Analiza sensurilor tehnico‑juridice și ale celor tehnico‑documentaristice ale noțiunii de „citare” ne va permite să diferențiem activitatea de citare – văzută ca un act procedural – de actul de citare ca activitate specifică de creare a textului-despre-drept[3]. Raportat la ultima conotație a acțiunii de „a cita”, identificarea valorilor de sens ale noțiunii: creare de referințe ori redarea unor citate e de esența prezentei cercetări. Citare, referință, citat – noțiuni ce necesită și vor primi explicații. Vom analiza apoi scopurile academice ale citării pentru a face cunoscută utilitatea muncii de elaborare [corectă] a citărilor. Într-o ultimă parte, vom analiza anatomia unei citări și vom explica tehnica compunerii acesteia din grupuri de elemente de date pentru ca, în final, să adresăm problemele generate de indicarea autorului și a operei din cadrul unor documente care nu sunt protejate de legea drepturilor de autor.

Dicționarele, legislația și standardele în vigoare în România și nu numai vor sta la bazele explicării diferențelor semantice și a justificării normative a activității de citare. Explicațiile utilității citării bibliografice precum și tehnica compunerii citărilor bibliografice vor fi explicate în raport cu principalul standard în vigoare ISO 690:2021 privind formarea citărilor și referințelor bibliografice.

a)     

a)    Stadiul standardizării în domeniu

În România, standarde de citare putem identifica încă din 1970[4]. La nivel internațional, Organizația Internațională de Standardizare[5] a elaborat și apoi publicat, în 1987, un standard cuprinzând un set de principii și reguli practice pentru citări și referințe bibliografice[6] și, în 1997, primul standard aferent aplicării acestor reguli și documentelor electronice sau părților acestora[7]. Cele două au fost sistematizate, în 2010, într-unul singur[8]. Aceste standarde au fost preluate și de Asociația de Standardizare din România[9] care a renunțat la standardele de stat[10] anterioare[11], fie pentru că le-au scos din uz propriu-zis[12], fie pentru că au fost înlocuite de standardele românești care preiau standardele ISO. Variantele standardelor ISO 690:1987 și 690-2:1997, traduse și aprobate în România, se regăsesc sub numerele SR ISO 690:1996[13] respectiv SR ISO 690-2:2001[14]. Aceste ediții vechi sunt singurele disponibile în puținele biblioteci din România care le-au oferit spre consultare[15]. Actualmente, toate standardele amintite au ieșit din vigoare fiind înlocuite de actuala ediție: SR ISO 690:2021[16] care extinde regulile privind citarea resurselor informaționale în format electronic, instituie reguli privind identificatorii persistenți, linkurile permanente și arhivele web. Alături de ISO, NISO a creat pentru SUA un standard similar[17].

b)    Cercetarea românească la ora actuală

La momentul inițierii acestui demers de cercetare, interesul pentru tematica abordată și anvergura publicațiilor din România dedicate citării în textele juridice erau relativ restrânse[18].

Datorită similitudinii regulilor de citare din ISO 690 cu formele referințelor bibliografice din lucrările academice românești, s-ar putea crede că ar fi existat o tradiție a utilizării și consultării standardului ISO amintit în România. Dacă e să luăm însă în considerare penuria exemplarelor din țara noastră și invocarea, cu precădere, a standardului STAS 6158-70[19] sau STAS 6158-90 drept standard de referință, la mulți ani de la ieșirea acestora din vigoare[20], descoperim, de fapt, o ignorare a problematicii abordate. Iată de ce, cercetarea propusă de noi nu e doar una elementară, ci și una necesară.

II.             Ce este o citare?

Pentru juriști, acțiunea de „a cita” e relevantă din perspectiva a trei semnificații[21]: Prima e acțiunea de a soma pe cineva să apară în fața unei instanțe judecătorești[22] sau a unei alte autorități[23].

A doua, acțiunea de a „numi, a menționa, a indica pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut, pentru a întări ceva)[24]”.

A treia: „a reproduce «textual, prin viu grai sau în scris[25]», întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva[26]” cu indicarea sursei originale[27].

În ciuda utilizării aceluiași verb – „a cita” – acțiunile și rezultatele descrise sunt diferite.

a)    Citarea în context procesual

În context procesual, citarea și citația sunt acte procedurale[28]; dacă citarea presupune acțiunea de a încunoștința părțile despre locul și data la  care se vor efectua anumite acte de urmărire penală[29] sau se va ține judecata[30], aceasta poate fi făcută prin citație[31]. Încunoștințarea amintită – anume citarea - poate fi comunicată însă și oral, prin alte mecanisme decât citația[32]. Citarea se realizează, ca regulă, în temeiul unui dispoziții a organului de urmărire penală sau a judecătorului. În cazul acestuia din urmă, ea se concretizează într-o  rezoluție, iar procedura de citare se materializează, în acest caz, într-un înscris de înștiințare[33] denumit citație.

Citația este compusă din încunoștințarea de prezentare propriu-zisă care trebuie să cuprindă anumite mențiuni prevăzute expres de legea de procedură civilă[34] sau penală[35]. Citația, dovada de înmânare, procesul verbal întocmit în caz de refuz de primire sau refuz/imposibilitate de semnare[36] sunt acte procedurale (înscrisuri) distincte, chiar dacă, concret, citația e compusă din două părți[37]: citația propriu-zisă și dovada de înmânare/primire[38]. Procesual, după ce judecătorul fixează primul termen de judecată, dispune, printr-un înscris, denumit rezoluție, citarea[39]. Procedura de citare e realizată, de regulă, de grefierul de ședință[40]. Acesta întocmește liste/dosar ce poartă - eretic -  denumirea de „concepte de citare” cu toate persoanele care trebuie citate[41]. Același grefier întocmește, ulterior, citațiile – pentru cei pentru care trebuie emise[42], sau realizează procedura de citare prin telefon și întocmește nota telefonică sau telegrafică în acest sens[43]. Citațiile se trimit prin agenți procedurali[44]. O persoană care are termen în cunoștință nu se mai citează, dar la cererea lor, instanța penală le poate înmâna citații pentru a-și dovedi prezența în fața acesteia și absența de la locul de muncă[45].

 Dovezile de comunicare se întorc la registratura instanței, iar un alt grefier, arhivar, le atașează în dosarul cauzei, menționând acest lucru pe „conceptul de citare”[46]. La instanțele cu un volum mare de activitate, se poate înființa un compartiment de expediere a corespondenței care va prelua funcțiile grefierului de preluare a citațiilor și mențiune a lor în borderoul de expedieri precum și de completare a centralizatorului proceselor-verbale de recepție[47]. Grefierul de ședință verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare[48] și îl informează pe președintele completului „despre deficiențele constatate”. Președintele de complet[49], are și o îndatorire specifică de a verifica, el însuși, legalitatea citării efectuate de grefierul de ședință[50].

b)    Citarea în activitatea de elaborare a textului-despre-drept

În contextul activității de redactare a unui text-despre-drept, acțiunea de „a cita” se concretizează într-„o citare” sau într-„un citat”. Diferența dintre substantivul feminin articulat „o citare” și cel masculin articulat „un citat” reprezintă concretizarea ultimelor două denotații, menționate deja, ale verbului „a cita”: (1) o trimitere, respectiv (2) reproducerea unui citat, cu sau fără indicarea sursei.

„O citare” se întruchipează într-o trimitere, o menționare, o indicare a unei persoane ori a unui lucru relevant, în timp ce „un citat” reprezintă un „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai[51]” însoțit de indicarea „… izvorului, cu scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare[52].”

Se observă cum citarea, cu cât se apropie mai mult de activitatea de creație a unui text, devine tehnică – bibliografică[53] – și dicționarele marchează drept caracteristică – devenită esențială – pentru rezultatul acțiunii de a cita, indicarea sursei[54] –cu precădere când citarea se referă la crearea și inserarea unui citat[55]. Citarea și citatul devin, așadar, produsul acțiunii de a cita. În contextul textual, citarea devine bibliografică.

Citării nu i se impunea, tradițional, vreo menționare, într-un anume fel, a sursei citate: simpla indicare a unui nume ori a unui fapt semnificativ  fiind suficientă pentru atingerea obiectivului urmărit[56]. Că orice citare sau citat trebuie să conțină suficiente elemente care să permită atribuirea unui fragment de text, ori a unei idei[57] unui autor este, în sine, un produs al gândirii contemporane[58]. Astăzi, citarea reprezintă o mențiune care poate fi mai mult sau mai puțin extinsă. Când e suficient de precisă, aceasta poartă, așa cum vom descoperi, denumirea de referință, iar referința cuprinsă într-o listă bibliografică, pe aceea de referință bibliografică.

Dar prin ce se deosebește un citat de o citare? O citare e o simplă trimitere, invocare, menționare, a sursei informațiilor citate pe când citatul ar presupune preluarea verbatim a unui text dublată de citarea bibliografică a sursei sale. Regulile sunt astăzi că citările bibliografice ar putea apărea direct în text (dar și în notele de subsol sau de final – în funcție de stilul de citare urmat) fără ca în discuție să fie prezent un citat însă, dacă se inserează în text un citat, acesta ar trebui să fie însoțit de indicarea sursei – printr-o citare bibliografică. În mod excepțional, în textul academic, putem întâlni un citat fără să fie citată și sursa sa, dacă discutăm despre un text standard ori despre informații atât de notorii încât se încadrează în categoria „cunoașterii comune[59]”.

Diferențele dintre noțiunile analizate (citare și citat) pot fi identificate și în exemplele de utilizare ale acestora în text pe care le-am întâlnit în activitatea editorială.

1) citare fără citat – când textul fie trimite la o operă, în integralitatea sa, fie autorul parafrazează sau rezumă conținutul operei citate, ori menționează doar numele creatorului său;

2) citat fără citare, cu sau fără semnele citării – când, malonest, se reproduc, în text, ideile altui autor fără să se marcheze acest aspect și fără să existe o indicare conformă a sursei ori când, onest, se reproduc pasaje specifice cunoașterii comune sau formulări standard;

3) citare greșită prin utilizarea doar a unui link – adică URI[60]–  care trimite nicăieri (chiar în lipsa unui citat) precum în cazul în care autorul dorește să ne trimită la resursa informațională consultată, însă ne indică doar adresa URL a site-ului de internet unde, la momentul consultării de către cititor, nu mai e de găsit informația citată sau e prezentă o alta;

4) citarea, concomitentă, a mai multor resurse informaționale care sprijină o idee, (e.g. toate citările introduse prin apelul la o singură notă de subsol), cu sau fără prezența unui citat propriu-zis.

Mai e de precizat că, din perspectiva legislației privind drepturile de autor, citarea e relevantă doar în contextul în care ea e înțeleasă ca generând un citat [exemplul de la pct. 2) de mai sus][61]. Preluarea și utilizarea conformă (ori nu) a citatului face ca acea acțiune să formeze obiectul analizei încălcării limitelor dreptului de autor. Legislația amintită nu e preocupată de apariția în alte opere a unei simple menționări (o citare) care nu face decât să sporească interesul ori curiozitatea pentru opera ocrotită de lege.

În lipsa citatului, a genera o citare devine apanajul altor norme, deontologice, care nu cunosc un efect juridic propriu-zis, ci indirect, prin reglementarea legală a plagiatului – noțiune ce se extinde și în cazurile încălcării îndatoririi de a avea o conduită onestă în utilizarea fie și numai a ideilor[62] ori chiar a operelor celor demult trecuți la cele veșnice[63].

1.             Semnele citării

Echivoc cu privire la diferența dintre citare și citat pot genera și „semnele citării”, anume ghilimelele, ce marchează începutul și finalul unei „reproduceri textuale” adică a unui citat reprezentând, la o primă vedere, „semnele citatului”. Cu toate acestea, ele sunt semnele acțiunii ce are ca efect generarea citatului, iar nu rezultatul acesteia, iar această acțiune poartă denumirea de acțiune de a cita.

Neclar e, poate, și apelul notei de subsol/de final anume cifra trecută cu caractere exponent în text și care indică numărul notei de subsol sau de final. Aceasta nu e nici citare propriu-zisă, nici semn al citării, ci doar un semn al unei note care poate să conțină sau să nu conțină vreo citare sau vreun citat[64].

În concluzie, deontic și funcțional, „a cita” presupune, în primul rând, acțiunea de a indica sursa informației invocate. Această menționare se poate realiza în mai multe moduri – mai extinse sau mai restrânse din perspectiva conținutului – după cum citarea se realizează pentru prima sau a n-a oară în cadrul textului ori e prezentă în lista bibliografică ca o referință bibliografică. Dacă se decide și reproducerea textuală și întocmai a unei idei scrisă sau spusă altcândva, atunci „a cita” își extinde sensul la demarcarea acelui pasaj prin utilizarea, ca regulă, a semnelor citării[65], lângă acțiunea de a indica, conform, resursa informațională.

III.           Ce anume cităm?

a)    Despre „sursa” care trebuie indicată

„Copierea informațiilor prezentate se poate realiza doar cu citarea sursei” suntem avertizați de creatorii site-ului ReJust[66].

Dicționarele, ghidurile de etică ori integritate[67], dar și actele normative[68] vorbesc, generic, de îndatorirea etică și/legală de „indicare a sursei[69]” ori de a „face referință (sic!) la” autor[70].

Se citează „o sursă” sau „o resursă”, se citează „opera” însăși ori autorul? Tehnic nimic din toate acestea, ci informații. Se citează informații, însă aceste informații provin dintr-o sursă, cu sensul de izvor al informației și care se concretizează într-un anumit obiect - res. Dacă dorim citarea unei informații, trimitem, în fapt, la lucrul care o cuprinde și din care am consultat-o, pe care îl valorificăm ca o resursă. Prin noțiunea de „informație”, înțelegem „date organizate, procesate și interpretate pentru a produce semnificații[71]”.

 Găselnița dintre sursă și resursă pare, la o primă vedere, lingvistică, comună limbii engleze („source” și „resource”). Și în română, „sursă” și „resursă” au sensuri diferite asupra cărora nu insistăm întrucât termenul resursă are – în ce ne privește - un sens tehnic și e oricum influențat semantic de terminologia străină. Dacă până în prezent am vorbit de citarea unei surse, în activitatea de citare, sursa se concretizează și ia forma unui suport al informației, iar datele de identificare necesare citării nu sunt generice, ele sunt concrete, specifice suportului respectiv. Dacă prin „sursă” înțelegem izvorul unui citat sau a unei idei, deci a unei informații, cu nimic nu e greșit să menționăm că „trebuie indicată sursa”, dar raportat la rezultatul acțiunii de a cita, ceea ce se citează e izvorul informației ce se concretizează într-o entitate anume. La această concretizare facem trimitere prin citarea bibliografică pentru a permite re-consultarea acelei informații. Dacă oprim analiza activității de citare doar la indicarea generică a izvorului, nu vom trece niciodată la o etapă subsecventă de analiză: poate fi refolosit, reaccesat respectivul izvor? E veridică indicarea sursei? Îndeplinește citarea principiile de citare ce o fac utilă cititorului, anume e corect construită?

Dacă vorbim de sursă – am fi tentați să spunem –, sursa e un document sau o publicație, se citează informații din documente sau publicații anume. Documentele sunt însă doar o specie din genul obiectelor care pot fi citate[72]. Termenul standardizat pentru aceste obiecte, ce acționează ca suport pentru informațiile citate, este cel de resursă informațională (t.n.) sau resursă de informații.

Discuția nu aparține domeniului juridic ori lingvistic ci științei bibliografice și a fost deja tranșată întrucât toate standardele internaționale actuale, aferente catalogării și descrierilor bibliografice, au căzut de acord asupra unei scheme de referință și asupra utilizării termenului de resursă cu aproximativ aceeași semnificație ca cea din domeniul citării. E firesc, așadar, să căutăm o consecvență în terminologia utilizată pentru catalogarea obiectelor (res) și invocarea respectivelor obiecte ca resurse a informației citate: ceea ce constituie obiect al unei înscrieri de catalog să fie și obiectul unei referințe bibliografice întrucât prin citarea nu se indică decât același lucru: resursa de informații pe care cititorul-autor o reia pentru proprii săi cititori.

În activitatea de catalogare a publicațiilor din biblioteci, standardul internațional denumit „Descrierea Bibliografică Internațională Standardizată” cunoscut sub sigla ISBD[73], descrie forma și conținutul descrierilor bibliografice. Creatorul: „Federația Internațională a Asociațiilor și Instituțiilor de Bibliotecă” (IFLA[74]). Acesta a fost acompaniat de trei studii diferite ce sunt cunoscute după siglele lor: FRBR[75], FRAD[76] și FRSAD[77]. FRBR, tradus prin: „Cerințele Funcționale pentru Înregistrările Bibliografice”, regrupa cerințele funcționale minimale pe care o înscriere bibliografică ar trebui să le îndeplinească raportat la nevoile concrete ale utilizatorilor. Cele trei modele amintite (FRBR, FRAD și FRSAD) au fost, în ultimul deceniu, reunite într-un singur model sub sigla „LRM”, tradus prin „Model de referințe pentru biblioteci: Un model conceptual pentru informațiile bibliografice”[78], În acest timp, un alt standard internațional, dar specific lumii anglo-saxone, RDA[79], reprezintă o implementare a modelului LRM și e invocat alături de ISBD.

Toate aceste informații au fost furnizate pentru a pune în context modelul FRBR întrucât, din dorința de a corela terminologia din standardul ISBD cu cea din studiul FRBR, grupul de lucru al IFLA a renunțat, începând cu actuala ediție a standardului ISBD, din 2011, la termenii de publicație și exemplar (item) în favoarea celui de resursă[80].

Ce este o resursă [bibliografică]? „o entitate […] ce e produsă sau emisă ca o unitate și care formează baza unei singure descrieri bibliografice[81].” Așa se explică de ce citarea unui document– ca sursă a unei informații – a devenit citarea unei resurse întrucât, așa cum vom vedea, se pot cita chiar resurse nepublicate încă ori resurse care nu sunt documente. Întrucât resursa e de informații, resursa citată e denumită o r. de informație/ii.

Citarea indică, așadar, o sursă de informații pe care o valorifică ca o resursă de informații. Izvorul poate fi, în concret particularizat: se poate cita opera, o expresie anume a operei[82], o manifestare a acelei expresii sau un exemplar anume dintr-o manifestare[83] fără a pierde din vedere că opera, expresia, manifestarea și exemplarul rămân res autonome, oricare din ele putând fi catalogat și, implicit, consultat și mai ales citat.

1.             Citarea, referința și resursa informațională în contextul ISO 690:2021

Având aceste cunoștințe, putem aborda acum terminologia din ISO 690:2021(en): Aflăm un prim scop al citării: „citarea are ca scop identificarea și localizarea resurselor de informații[84](t.n.)” și este utilizată pentru crearea legăturii dintre „informațiile noi și derivate cu sursele de informație preexistente.[85](t.n.)” Ceea ce se citează nu este [doar/însăși] opera de creație artistică/științifică. Citarea nu se reduce nici la o manifestare materială a operei precum în cazul unei publicații/document text ce oferă un suport material unei opere, ci ea se extinde și la alte obiecte ce alcătuiesc, în concret, categoria de resurse de informații[86].

Prin citare se înțelege „Referința dintr-o resursă de informații către o altă resursă de informații sau către o parte din aceasta[87]. (t.n.)”

Resursă de informații desemnează: „o operă, manifestare [a operei] sau un exemplar (item), în format fizic sau digital sau orice alt activ care contribuie la cunoaștere[88].(t.n.)” Așadar, se pot cita (în scopul identificării și localizării) activele, seturile de date, documentele și exemplarele unice din anumite manifestări ale creației artistice[89] sau părți din acestea[90].

Reținem că tehnic, prin citare vom înțelege atât activitatea cât și rezultatul menționării unei resurse de informații, în cadrul unei alte resurse de informații. Mențiunea poate îmbrăca orice formă – mai extinsă sau mai restrânsă în conținut. Acele forme ale citării, care conțin suficiente elemente încât să permită identificarea și, ulterior, obținerea resursei de informații citate, reprezintă o referință bibliografică[91]. Referințele ne sunt furnizate sub diverse forme dictate de diferite „stiluri de citare”. Toate referințele sunt citări, însă nu toate citările îndeplinesc cerințele tehnice de construcție pentru a fi considerate referințe. Curent spunem: „cităm o carte într-o notă de subsol” ori „citarea o regăsim în lista de referințe bibliografice ale lucrării”. Niciuna din aceste formulări nu este în sine greșită, doar incompletă sau inexactă din punct de vedere tehnic.

În lucrările juridice românești, prin tradiție, fie că vorbim de monografii, teze, articole, prima citare reprezintă o referință. Această primă referință poartă denumirea de „citare completă[92]” spre a o diferenția de o „citare prescurtată” care se poate utiliza în citarea subsecventă, a aceleiași resurse de informații, în cadrul aceleiași lucrări. Această citare bibliografică, ce apare, în lucrările tradițional-imprimate[93] ca o referință către o altă resursă informațională, se plasează, în scrierile juridice românești, cu precădere, în notele de subsol[94]. Citarea se poate repeta în cadrul unei singure opere, iar referința bibliografică completă se regăsește și la finalul textului, într-o anexă intitulată: „bibliografie”[95].

În alte state sau domenii de cercetare, citările bibliografice sunt plasate direct în text sub forma unei trimiteri parentetice de forma (autor,

dată, pagină)[96] sau sub forma unor cifre unice fiecărei resurse de informații[97] citate precum „[3]”, cifre care se regăsesc, în ordine alfabetică sau a citării și în bibliografia finală a lucrării.

Ca o ultimă precizare: o citare are și un rol bibliometric: numărul de citări fiind un criteriu de evaluare a renumelui unui autor. Din această perspectivă, o referință bibliografică a lucrării noastre, în lucrarea voastră, constituie pentru noi o citare. Rolul apare, în context bibliometric, inversat: referințele se creează, prin acțiunea de citare, în timp ce citările – ca număr de referințe create – se primesc[98].

IV.           De ce cităm?

a)    Scopul citării

Citarea bibliografică reprezintă așadar o acțiune care are ca rezultat direct și imediat generarea unei citări ori a unei referințe[99]. Scopul acțiunii nu se rezumă însă la generarea referinței propriu-zise. Nu e vorba de o finalitate estetică ci de una funcțională. Această finalitate urmărește și probitatea autorului (respectarea eticii universitare) dar și ajutorarea cititorului. În lumea anglo-saxonă se pornește întâi de la ideea că citarea asigură creditarea meritelor autorului citat, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu ideile acestuia[100].

Se citează pentru „a se permite identificarea modului în care opera autorului se interconectează cu celelalte opere[101]” apoi se citează pentru „a se permite verificarea veracității informațiilor furnizate și a concluziilor formulate[102]”. Totodată, văzută din  perspectiva cititorului, acțiunea de a cita permite identificarea și depistarea resursei informaționale citate astfel încât acesta să poată fi regăsită prin raportare la setul unic de elementele de identificare furnizate[103]. Astfel, cititorului i se permite, indirect: să regăsească[104], să identifice[105], să selecteze[106] și să obțină acces[107] la resursele de informații de care are nevoie pentru a-și lărgi sfera de cunoștințe și a descoperi chiar, noi resurse de informație[108].

b)    Principiile citării informațiilor

Reamintim că acțiunea de a cita poate genera atât un citat, însoțit de o citare, dar și o citare bibliografică ca o simplă referință ori mențiune solitară.

Întrucât preluarea de fragmente ori de citate e în strânsă legătură juridică cu protecția drepturilor de autor, anumite norme juridice cenzurează activitatea preluării unui citat și urmăresc să asigure, prin aceasta, protecția drepturilor autorului operei din care se preia citatul. Pentru corecta preluare a unui citat, alte lucrări au analizat deja problema prin raport la legislația română în materia protecției drepturilor de autor[109].

Principiile citării, pe care le vom reține, se referă la citarea bibliografică și se prezintă ca surse de reguli deontologice și tehnice pentru crearea unei corecte citări bibliografice. Aceste reguli urmăresc anumite scopuri.

Atât standardul ISO 690:2021 cât și standardul american ANSI/NISO Z39.29-2005 (R2010) identifică două scopuri ale citării: a) creditarea autorului și b) posibilitatea cititorilor de a verifica resursele de informații citate pentru a se convinge de veracitatea afirmațiilor și de a descoperi chiar noi informații[110]. În urmărirea acestor scopuri, standardul ISO construiește un set propriu de 4 principii în activitatea de citare:

1. Asigurarea acurateței metadatelor[111];

2. Prioritizarea identificării și obținerii resursei de informație citată[112];

3. Prezentarea unitară a referințelor[113];

4. Utilizarea unui mod adecvat de specificitate în crearea referinței[114].

Pe baza acestor principii, standardul ISO menționează o serie de reguli generale ce au stat la baza creării sistemului referențial pe care îl propune[115].

Există actualmente și o declarație a principiilor ce ar trebui să coordoneze activitatea de citare a datelor. La adoptarea acestora a participat activ și CODATA[116] și, în cadrul acesteia, grupul de lucru intitulat: „Task Group on Data Citation Standards and Practices” ce a elaborat două rapoarte[117]. Acestea  au contribuit la adoptarea „Joint Declaration of Data Citation Principles” redată de comunitatea FORCE11[118]. Aceste principii se aplică citării datelor – indiferent de sursa lor, dar se extind și la citările publicațiilor tradițional imprimate alături de care citarea datelor încearcă să fie adusă pe picior de egalitate. De aceea, o parte din ele se regăsesc și în ISO 690:2021. Le vom prezenta mai jos:

1.             Importanța sursei sau al statutului datelor și al citării acestora

Citarea datelor ar trebui să se bucure de aceeași importanță ca citarea unui document tradițional imprimat. Prin date, în acest context, se înțelege „orice înregistrare care urmărește să sprijine un argument într-un discurs academic: manifestări digitale ale operelor, imagini, text, sunet, modele grafice, jocuri, simulări de date, date și seturi de date ce nu pot fi, de regulă, interpretate decât prin intermediul puterii computaționale: diferite date de laborator, date reieșite din observații etc[119].” Citarea datelor trebuie, așadar, să ocupe aceeași importanță ca citarea operelor tradițional-imprimate, să facă parte din listele bibliografice și să i se impună nici mai mult dar nici mai puțin decât cerințele de bază impuse operelor tradițional-imprimate.[120]

2.             Creditarea și recunoașterea drepturilor autorului asupra operei sale

Acțiunea de citare ar trebui să permită recunoașterea meritelor tuturor celor care au contribuit la producția datelor, aceasta conducând la o mai mare transparență a datelor precum și o recunoaștere comunitară a efortului de cercetare[121]. Totodată, citarea ar trebui să asigure că sunt respectate normele legale în menționarea persoanelor care au contribuit la crearea datelor, chiar dacă stilul sau mecanismul de identificare al coautorilor s-ar aplica diferit în funcție de necesități[122]. Spre exemplu, abrevierea uzuală, prin utilizarea „et. al.[123] în operele cu mai mult de cinci creatori, propusă de standardul ISO 690:2021[124] ca alternativă la situația în care ar fi convenabilă menționarea tuturor, utilizarea regulii acordării unei preferințe în menționarea creatorului cu rolul cel mai important în operă la începutul referinței[125], urmată de indicarea celorlalți la finalul referinței bibliografice etc.

3.             Evidențierea sursei

Se insistă asupra faptului că în lucrările academice, de fiecare dată când o afirmație se sprijină pe anumite date, acestea trebuie citate, indiferent când sau unde în cadrul operei apare acea afirmație[126].

4.             Utilizarea de Identificatori unici

Principiul solicită ca citarea datelor să utilizeze un identificator care să întrunească, simultan, mai multe cerințe: să poată fi citit și de mașinile de calcul, unic la nivel global și folosit uzual în cadrul unei comunități[127]. Acești identificatori sunt cu precădere de actualitate și utili atât în urmărirea unei anumite opere/manifestări a sa pe internet, cât și în regăsirea facilă a unei cărți în vederea achiziționării acesteia. Identificatorii se împart în două categorii: cei tradiționali, standardizați[128], și cei ce acompaniază revoluția digitală, denumiți identificatori persistenți[129].

5.             Acces

Citările trebuie să permită cititorului accesul la datele însele și la orice metadate, documente, cod sau alte materiale necesare atât oamenilor cât și mașinilor de calcul pentru a putea utiliza de o manieră concretă datele citate[130]. Spre exemplu, citarea unei hotărâri judecătorești consultate într-o bază de date online, nu respectă acest principiu dacă se indică doar URL-ul generic al site-ului respectiv: e.g. „Disponibilă pe rolii.ro”. întrucât o asemenea mențiune, în nota de subsol, nu permite nici identificarea propriu-zisă a hotărârii, nici localizarea acesteia în paginile disponibile în acea bază de date. Reamintim că standardul ISO 690:2021 include, printre principiile sale, prioritizarea identificării și accesării resursei de informație[131].

6.             Persistență

Atât metadatele care descriu conținutul datelor citate și permit localizarea acestora, cât și identificatorii persistenți utilizați în identificarea lor, trebuie să aibă aptitudinea de a persista dincolo chiar de momentul dispariției datelor însăși[132]. E cazul arhivării paginilor web sau a documentelor PDF prin intermediul platformei perma.cc[133] sau a serviciului wayback machine[134] care generează URI-uri menite să identifice arhivele datelor originale, chiar dacă datele inițiale dispar până la data consultării de către cititor, e cazul identificatorului DOI ce e configurat de așa natură încât să poată retrimite la o nouă pagină de internet dacă resursa de informații nu mai e furnizată la vechea adresă URL, dar e disponibilă la cea nouă[135]. Nu e cazul simplelor URL-uri adesea utilizate în indicarea surselor informațiilor consultate.

7.             Specificitate și posibilitate de verificare

Citarea datelor trebuie să deservească scopului de a identifica și verifica însăși datele menționate în susținerea unei afirmații. De aceea, citarea și metadatele utilizate în citare trebuie să includă informații despre proveniența datelor, precum și despre modificările sau fixitatea acestora, suficient de precise încât să permită compararea, din perspectivă temporală, a versiunii stadiului în care se află cu cele consultate de creatorul resursei de informații care le citează[136]. Această nevoie se referă și la granularitatea citării datelor ori informațiilor în general – cu nimic nefiind de folos indicarea unei opere in genere, ce are 1200 de pagini pentru o idee pe care o putem regăsi în nota de subsol 2 de pe pagina 789.

8.             Interoperativitate și flexibilitate

Modalitățile de citare a datelor trebuie să fie suficient de flexibile pentru a permite utilizarea acestora în funcție de diferitele practici ale comunităților care le utilizează, dar să nu fie atât de diferite încât să compromită interoperativitatea citării datelor între colectivități[137]. Spre exemplu, modalitatea de citare din domeniul juridic românesc nu trebuie să compromită posibilitatea unui cititor străin de a regăsi sursele de informații citate (e.g. hotărâri judecătorești, acte normative) la care autorul face trimitere după cum utilizarea unui sistem de citare străin, neîmpărtășit de potențialii cititori și care creează dificultăți pentru aceștia în reperarea resurselor informaționale citate se abate de asemenea principiului interoperativității și flexibilității.

V.            Cum anume cităm?

a)    Structura unei citări bibliografice

Principalul standard internațional elaborat de Organizația Internațională de Standardizare aferent regulilor de citare (ISO 690:2021) se referă la citarea resurselor de informații. În domeniul citării juridice din România, aceste resurse de informații se rezumă, cel mai adesea, la documente[138], cunoscute juriștilor, curent, ca publicații anume[139]. Documente, publicații, documente nepublicate încă, hotărâri judecătorești consultate la mapa instanței, ciorne de articole ce vor fi publicate sau nu, toate se regăsesc generic sub denumirea de resursă de informație.

Sistemul de citare a resursei de informații este format dintr-un set de elemente de date (data elements) și reguli aplicabile acestora[140]. Un element de date este o descriere care regrupează anumite informații[141] dintre cele necesare citării: date care descriu resursa de informații, date care descriu relația acestea cu alte resurse de informații și date despre citarea în sine.

Elementele de date ale unei citări se clasifică în generice (regăsite în cadrul oricărei citări) și specifice (aplicabile doar unor anumite citări) e.g. aplicabile doar citării resurselor de informați consultate din surse online. Regulile de citare pot fi și ele generale[142] sau specifice.

La nivel elementar, orice citare e compusă, macroscopic, din trei seturi de elemente de date care reunesc informații despre[143]: a) atributele resursei de informații citate (e.g. creator, titlul, data publicației, manifestarea operei în format tipărit sau Epub etc.), b) relațiile dintre resursa de informații citată și alte resurse informaționale (e.g. publicarea pe o altă platformă sau format a aceleiași opere etc.); c) atribute ale citării însăși (precum data citării[144]).

Revenind la elementele de date, acestea se grupează în clase și, în cadrul unei clase, se pot grupa în subclase (denumite tipuri de elemente de date)[145]. Clasele sau subclasele pot fi evidențiate prin intermediul unei etichete[146]. De o manieră similară, standardul ANSI/NISO Z39.29-2005 (R2010) arată că referințele sunt concepute din elemente de date bibliografice și sub-elementele lor[147] și că aceste elemente de date sunt grupate în funcție de relațiile dintre ele în grupuri de elemente, iar standardul e menit să arate ordinea grupurilor în cadrul unei referințe[148].

Fiecare element de date poate fi compus din zero sau mai multe valori cu funcție descriptivă sau de etichetare[149]. Valorile sunt fie o descriere, fie o etichetă. Ele pot fi de mai multe tipuri: text, dată, numere, o altă citare [o referință internă] etc. Fiecare valoare poate conține una sau mai multe atribute (de date)[150]. Fiecare atribut poate avea una sau mai multe valori[151]. Atributele sau elementele de date pot primi contextualizări pentru a facilita dezambiguizarea[152]. Atât standardele ISO și ANSI/NISO cât și manualele de citare, utilizate în alte contexte, creează reguli pentru modul de compunere a citărilor din aceste elemente de date. Ele indică care elemente sunt obligatorii și care sunt doar facultative, cum putem construi o referință pe care să o înțeleagă și oamenii, dar și mașinile de calcul. Structura indicată acum permite, în viitor, discuții punctuale aferente anumitor elemente de date precum data citării sau utilizarea adresei URL ca element al citării etc. Reținem însă că o referință nu poate fi compusă doar din desemnarea autorului sau a titlului, numele autorului fiind doar un element de date din cadrul clasei „creator” în timp ce titlu e doar un element de date din clasa „opera”. O referință trebuie să se extindă dincolo de identificarea creatorului sau a operei la elementele necesare identificării, în concret, a acesteia și a informațiilor citate din ea.

c)    Despre autor și operă în contextul citării

Ca oameni preocupați de cunoaștere, ne vom avânta în citirea unor texte regăsite pe internet, vom deschide și citi fișiere electronice, vom consulta Monitorul Oficial al României în format electronic și ne vom informa despre spusele instanțelor și normele legii. Cu toate acestea, nu toate documentele consultate conțin lucrări pe care să le putem cataloga ca opere de creație artistică sau științifică, nu toate au un autor sau autori persoane fizice, așa cum aceste noțiuni sunt normate de legea drepturilor de autor[153]. Cine este autorul unei hotărâri judecătorești? judecătorul care a redactat-o? președintele completului, toți participanții la procesul civil sau penal, statul? „instanța” chiar dacă e lipsită de personalitate juridică? (e.g. judecătoria[154]). Oricât de greu ar fi să găsim un răspuns coerent juridic, regulile de citare în general, dar și cele de citare în uz în cadrul instanțelor internaționale ne obligă să menționăm, în primul rând creatorul unei hotărâri. O problemă similară o regăsim și pentru datele de identificare ale operei. Nu orice document reprezintă date care materializează o operă de creație științifică sau artistică apărată de legea drepturilor de autor: documentele emanate de la autoritățile statului, hotărârile judecătorești, legile, nu se bucură de acest statut[155]. Altele, conțin opere ce nu mai sunt protejate din perspectiva drepturilor de autor. Mai mult, comportamentul malonest poate fi catalogat ca plagiat fără a se ține cont de existența sau nu a protecției intelectuale a operei prin legea drepturilor de autor. Orice discurs care instigă la menționarea datelor de identificare ale vreunei opere, în legătură cu citarea acesteia, va naște, pentru jurist, repulsia unui aparent paradox. Nici nu e de mirare că, în practică, s-a încetățenit citarea în notele de subsol a hotărârilor judecătorești prin indicarea tipului de hotărâre și a numărului acesteia (decizia nr. x/aaaa) însă cu omiterea[156], adesea, a organismului emitent (instanța și secția) ori a altor modalități de identificare a documentului citat. Același impas în citarea hotărârilor CEDO unde numele părților, care joacă rol de titlu, este indicat[157] ca fiind un element al citării. Este titlul – dat de numele părților - un element al unei citări ce permite identificarea unei hotărâri care nu reprezintă o veritabilă operă de creație intelectuală sau cel puțin nu e protejată juridic ca o operă de creație intelectuală? Se pare că da!

Structural și terminologic, tehnica de citare și aspectele stilistice ale acesteia se îndepărtează cu mult de noțiunile juridice de „autor” și „operă”. Ea generează, uneori, noțiuni proprii pentru care utilizează termenii cunoscuți și altor domenii, precum cel juridic, fără însă ca noțiunile juridice tradiționale să fie în joc.

VI.           Concluzii

Citarea e o îndeletnicire familiară juriștilor-practicanți dar și autorilor de texte-despre-drept. Pentru a spune tuturor acestora mai multe decât știu deja despre citare, am întreprins un proces amplu de desprindere și deprindere a sensurilor noțiunii [v.: Ce este o citare?]. Am văzut că pot exista mai multe acțiuni identificate prin același verb – a cita. Că procedural, citarea și citația sunt acte procedurale [v.: Citarea în context procesual] și că citarea în redactarea textelor-despre-drept e altceva [v.: Citarea în activitatea de elaborare a textului-despre-drept].

Am observat că activitatea de citare poate genera, în text, citate sau citări. Că ultimele citări pot fi mai detaliate sau mai puțin detaliate, iar cele suficient de precise poartă denumirea de referințe.

Autorii trebuie să fie suficient de pedanți când citează, în text,  pentru prima oară ceva, căci ei vor genera o referință. Nu vor indica doar fragmente de informații, insuficiente în ansamblul lor pentru a permite identificarea exactă a lucrului citat. Cu toate acestea, citările ce nu sunt referințe își găsesc utilitatea lor și sunt atât permise cât și normate, exemplele identificate de noi fiind dintre cele mai diverse (citările subsecvente fiind, poate, de reținut).

Dincolo de ordinele legale sau deontologice de a indica sursa – autorul sau titlul unei lucrări citate – citarea nu se reduce doar la aceste elemente. Ea comandă un comportament atent și orientat înspre cititor. Nu se citează propriu-zis autorii sau operele lor ci informațiile pe care acestea le conțin. Deși se citează informații, acestea sunt încapsulate într-o entitate anume, ce îi permite informației să se facă cunoscută, să circule. Lucrul citat – res – se denumește, tehnic, resursă de informații, iar prezentul studiu a încercat să prezinte evolutiv noțiunea dar și conținutul acesteia pentru a vedea cum obiectul activității de citare trebuie reprezentat, în referințe, prin metadate [v.: Ce anume cităm?]. Aceste metadate, identificate în elemente ale citării, sunt grupate în clase și subclase în corpul citării-referință. Modul de ordonare e supus unor reguli de citare, iar sursele de reglementare nu sunt neapărat juridice cât tehnice sau deontologice: standarde internaționale sau naționale, manuale, coduri de reguli de citare etc.

De ce trebuie respectate regulile de citare? Am aflat răspunsul în identificarea principiilor ce trebuie să coordoneze activitatea de citare în elaborarea textelor în general [v.: De ce cităm?]. Citarea, la fel ca textul, se adresează cititorului pe care îl încurajează, îl convinge, îl determină să cugete dincolo de text, în rondul unui ciclu de opere citite și citate [v.: Principiile citării informațiilor]. Citările i se adresează lui mai curând decât celor citați.

În structura unei citări bibliografice, am descoperit cum creatorul, titlul, URL-ul și data citării își ocupă propria poziție și semnificație în corpul unei referințe. Există reguli. Iar regulile ne vor ajuta, în viitor, să desprindem un uz corect în ordonarea și precizarea elementelor citării [v.:Structura unei citări bibliografice]. Autorul și titlul sunt doar părți ale unei citări, iar o citare completă – denumită referință – nu se poate limita doar la indicarea fragmentară a elementelor de identificare. Ce e suficient – poate – pentru ocrotirea drepturilor de autor, nu e obligatoriu sau suficient din perspectiva regulilor de citare. Mai mult, acestea nu țin cont de faptul că o resursă de informații e sau nu sub ocrotirea legislației drepturilor de autor, nu sunt interesate de natura personificată a creatorului și uneori folosesc noțiunea de operă și pe aceea de autor pentru a identifica clase de elemente structurale din cadrul unei citări. Niciun amalgam juridic. Creatorul și opera sa – noțiuni tehnice, străine conceptual de cele juridice omoloage [v.: Despre autor și operă în contextul citării].

Reguli pentru citări? Există. Unele ne determină să marcăm citatele, altele să fim onești și să raportăm ce s-a mai zis. Pe acestea le cunoaștem, ce nu cunoaștem deplin, în general, – aspect ce le face mai greu de intuit – sunt regulile de construcție corectă a referințelor. Aici practica deservește practicienilor; imitația, delicaților la început de cale; standardele internaționale, manualele de citare și ghidurile editoriale – editorilor și redactorilor de publicații precum și celor cărora le-au rămas, demult, înfipți dinții de lapte în scrierile altora. Uniformitate. Dotați cu înțelegerea importanței activității de citare, elaborarea citărilor ar trebui să pornească uniform înspre a face inteligibil mașinilor de calcul și cititorilor resursele de informații utilizate. Dezideratul? Să ajungem să cunoaștem și să ne înțelegem mai bine!

Citarea și rezultatele sale rămân, pentru autori, urmele grijii ce-o poartă cititorilor lor. Ostenelii de a indica, pomeni, menționa, semnala, îi survine bucuria de a ști că ce se citește sau se zice, deși are un început, ar putea să nu aibă vreodată vreun sfârșit.

Anexa I: Reflecții

S-a susținut că preluarea, fie a unui fragment, ori doar a unei idei, dintr-o altă sursă reprezintă, o „citare propriu-zisă”[158], în timp ce „semnele grafice, prin care este marcat începutul și sfârșitul fragmentului citat […] descrierea sursei […] cheia citării”[159] ar forma „dispozitivul de citare”. Mai mult „descrierea sursei” e denumită de unii „referință bibliografică” ce ia forma unei note de subsol[160]. Nouă ni s-a părut că dacă cantonăm explicațiile doar în jurul a două concepte: cel de „citare” a citatelor și cel de „dispozitiv de citare”, rămânem într-un sistem conceptual sărac și poate străin limbii române precum și tipurilor de citări (menționări) pe care le putem întâlni în text[161]. Dincolo de text, citarea se impune și în emisii de tip podcast și audiobook, chit că nu în forma unor referințe bibliografice complete. Ce e de menționat, se menționează indiferent de cum are loc comunicarea. În propria lucrare am propus demarcarea clară a citării de citat arătând că putem întâlni citări fără citat și citate fără citări, citări simple și citări suficient de complexe pentru a fi referințe și că citările nu trebuie să se regăsească doar în notele de subsol sau doar în formatul unor note. Am mai arătat că referința bibliografică se regăsește doar în bibliografie, referințele fiind citările ce sunt construite din suficient de multe elemente care să permită identificarea lucrului citat. Din această perspectivă, credem că lucrarea noastră sporește eforturile depuse de autorii ce ne-au premers demersului de conceptualizare și explicare a activității de citare.

Anexa II: Aspecte etimologice

Sensurile verbului „a cita” sunt preluate din latină pe filieră franceză[162]. Verbele „a cita” și „a citi” nu sunt înrudite, verbul „a citi” provine în limba română din slavă[163]. Termenul latin citare a fost utilizat în limba de origine cu varii denotații. Sensurile latine evoluează din epoca republicană în cea imperială. „În epoca republicană, la Roma, „citare” e folosit cu sensul politico-juridic de «convocare», de «invocare a mărturiei cuiva». și cu cel de «a menționa mărturia cuiva».”„… În epoca imperială, «citare» dobândește sensul de «a pune în mișcare», «a excita, a provoca», iar în limbaj rustic «a împinge, a produce» […] Doar din secolul XIV, franceza juridică îl preia în locuțiunea «citer en justice» cu sensul de «a soma să apară în fața justiției». Abia în secolul XVII, termenul citer, preia în franceză sensul latinesc de «a menționa cuvintele, scrierile unui autor în susținerea [propriilor afirmații]»[164].” În română, precum în franceză, întâlnim în familia lexicală a termenului citare termeni precum: „a incita”, „a excita”, „a recita” sau „reciti”, „a resuscita” sau „a suscita”.

Anexa III: Dispozitivul de citare/conceptul de citare/citativul

Așa cum am observat, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești menționa și menționează și în 2022[165] pregătirea de către grefierul de ședință sau de cel anume desemnat în acest sens a „conceptelor de citare”. Ce sunt acestea? documente în care sunt identificați cei față de care trebuie verificată îndeplinirea procedurii de citare sau a dării termenului în cunoștință. În programul ECRIS al instanțelor, „conceptul de citare” a fost denumit „citativ”[166]. Termenul „citativ” e străin limbii române, așa cum denotă toate dicționarele consultate pentru această lucrare, nefiind receptat nici măcar de DOOM, ediția a 3-a. Cu toate acestea, prezența în ECRIS i-a asigurat menționarea în mai bine de 27700 de hotărâri, conform indexării din baza de date Sintact.ro. „Citativul” ar fi, de fapt, „dispozitivul de citare” de odinioară[167].

În aceeași notă critică, „dispozitivul de citare” e invocat de unii autori ca desemnând și ansamblul de inscripții prin care se marchează – cu semne specifice – fragmentul sau ideile preluate și descrierile, cu exactitate, a surselor de unde acestea provin[168]. Confuzie pentru juriști cu zisele „concepte de citare” din procedura de judecată – desemnate, în trecut, prin același termen de „dispozitiv de citare”. Ambele noțiuni par desuete. Astăzi, răspunsul la cum se construiește o citare și cum se marchează în text ne este dat de un set de reguli ce creează un sistem referențial, iar în România, acesta e actualmente descris de SR ISO 690:2021 ce nu are nevoie de asemenea denumiri pentru descrierea setului său de reguli.

VII.         Bibliografie

A.R.S.R., INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREȘTI; MACREA D. [dir.],  Dicționarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1958;

ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”,  Dicționarul limbii române, t. 2: C/19, Editura Academiei Române, București, 2010;

ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, (ed.), Univers Enciclopedic, București, 1995

ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”,  Mic dicționar academic, t. I, literele a-c, Univers Enciclopedic, București, 2010;

ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN - AL. ROSETTI”, AVRAM L., Z. CREȚA, C. GHEORGHE, A. GHERMAN, D. GRĂDINESCU, E. GUȚULESCU, I. KOCH, L. MAREȘ, G. MITRAN, E. POPA, S. SĂVULESCU, A. ȘTEFĂNESCU, R. TRIF, R. TULBURE (dir.), Dicționarul explicativ al limbii române: DEX, (ed.), Univers Enciclopedic, București, 2016;

ASOCIAȚIA DE STANDARDIZARE DIN ROMÂNIA, „Standarde anulate”, Buletinul Standardizării, - iulie 2018, online: https://www.asro.ro/wp-content/uploads/2018/08/BS-august-2018-web.pdf, arhivă: https://perma.cc/R39Y-7DST;

ASOCIAȚIA DE STANDARDIZARE DIN ROMÂNIA, „Standarde anulate”, Buletinul Standardizării, - august 2019, online: https://www.asro.ro/wp-content/uploads/2019/12/Pages-from-BS-08-2019-web.pdf. arhivă: https://perma.cc/52VN-YFMT;

BREBAN, V.,  Dicționar al limbii române contemporane de uz curent, Editura ștințifică și enciclopedică, București, 1980;

CHELCEA, S., Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific, în domeniul științelor socioumane, (ed.), comunicare.ro, București, 2010;

CIOLACU, F.N., G. VIOREL, Ghid practic în domeniul managementului activităţii grefierului în procesul civil, s.n.s., s.l., s.a., online: http://inm-lex.ro/fisiere/d_1821/Ghid%20Managementul%20activitatii%20grefierului%20in%20procesul%20civil.pdf, arhivă: https://perma.cc/H6BW-G2RA;

CODATA-ICSTI TASK GROUP ON DATA CITATION STANDARDS AND PRACTICES, M.Y. SOCHA, „Out of Cite, Out of Mind: The Current State of Practice, Policy, and Technology for the Citation of Data”, Data Science Journal, vol. 12, sept. 2013, online:  https://doi.org/10.2481/dsj.OSOM13-043, arhivă: https://perma.cc/82BY-E62G;

COUNCIL OF SCIENCE EDITORS, Scientific Style and Format: The CSE Manual for Authors, Editors, and Publishers, VIII [ed.], University of Chicago Pres, Chicago, 2014;

COUNCIL OF EUROPE, EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS, „Note explaining the mode of citation of the case-law of the Court and the Commission”, (2022) , online: https://www.echr.coe.int/documents/note_citation_eng.pdf, arhivă: https://perma.cc/X8GB-3VZR;

DATA CITATION SYNTHESIS GROUP, Joint Declaration of Data Citation Principles [HTML], online: https://doi.org/10.25490/a97f-egyk ;

DELEANU, I., V. MITEA, S. DELEANU, Tratat de procedură civilă Vol. 1-3 Noul Cod de procedură civilă, (ed.), I/III, Universul Juridic, 2013;

DOCEA, V., „Citarea: Problemă juridică sau academică”, Curierul Judiciar,  n. 9 2017, pp. 522-528;

FLOREA, S., „Plagiatul și încălcarea drepturilor de autor”, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale,  n. 4 2016, pp. 109-134;

GAFFIOT, F., Dictionnaire latin-français, (ed.), Hachette, Paris, 1934, online: https://gaffiot.org/61731;

IFLA STUDY GROUP ON THE FUNCTIONAL REQUIREMENTS FOR BIBLIOGRAPHIC RECORDS, Functional requirements for bibliographic records, as amended and corrected through February 2009 [ed.], IFLA, Haga, 1997, online: http://www.ifla.org/VII/s13/frbr/;

INTERNATIONAL FEDERATION OF LIBRARY ASSOCIATIONS AND INSTITUTIONS, IFLA Library Reference Model A conceptual Model for Bibliographic Information, December 2017 [ed.], IFLA, Haga, 2017, online: https://repository.ifla.org/bitstream/123456789/40/1/ifla-lrm-august-2017_rev201712.pdf, arhivă: https://perma.cc/QHV9-2VB7;

INTERNATIONAL FEDERATION OF LIBRARY ASSOCIATIONS AND INSTITUTIONS, International Standard Bibliographic Description, 2021 Update to the 2011 Consolidated Edition [ed.], IFLA, Haga, 2022, online: https://repository.ifla.org/handle/123456789/1939;

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION, ISO 690:1987 Documentation — Bibliographic references — Content, form and structure, ISO 690:1987(en), Switzerland, 1987, online: https://www.iso.org/standard/4888.html;

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION, ISO 690-2:1997 Information and documentation — Bibliographic references — Part 2: Electronic documents or parts thereof, ISO 690-2:1997(en), Switzerland, 1997, online: https://www.iso.org/standard/25921.html;

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION, ISO 690:2010 Information and documentation — Guidelines for bibliographic references and citations to information resources, ISO 690:2010(en), Switzerland, 2010, online: https://www.iso.org/standard/43320.html;

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION, ISO 5127:2017(en) Information and documentation — Foundation and vocabulary, ISO 5127:2017(en), Switzerland, 2017, online:https://www.iso.org/obp/ui/#iso:std:iso:5127:ed-2:v1:en;

INTERNATIONAL ORGANIZATION FOR STANDARDIZATION, International standard 690:2021: Information and documentation Guidelines for bibliographic references and citations to information resources, ISO 690:2021(en), Switzerland, 2021;

LIPSON, C., Cite right: a quick guide to citation styles -- MLA, APA, Chicago, the sciences, professions, and more, a 3-a [ed.], The University of Chicago Press, Chicago, London, 2018;

MINISTERUL CERCETĂRII ȘI INOVĂRII, CONSILIUL NAȚIONAL DE ETICĂ A CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE, DEZVOLTĂRII TEHNOLOGICE ȘI INOVĂRII, Ghid pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice, 2017, online: https://cnecsdti.research.gov.ro/wp-content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, arhivă: https://perma.cc/V6MH-PW7G;

MINISTERUL CERCETĂRII ȘI INOVĂRII, CONSILIUL NAȚIONAL DE ETICĂ A CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE, DEZVOLTĂRII TEHNOLOGICE ȘI INOVĂRII, Ghid de integritate în cercetarea științifică, București, 2020, online: https://www.research.gov.ro/uploads/sistemul-de-cercetare/organisme-consultative/cnecsdti/2020/ghid-integritate-in-cercetarea-stiintifica-cne-2021.pdf, arhivă: https://perma.cc/V2UQ-CYSH;

NATIONAL INFORMATION STANDARDS ORGANISATION, ANSI/NISO Z39.29-2005 (R2010) Bibliographic References, ANSI/NISO Z39.29-2005, Baltimore, 2005/2010, online: https://groups.niso.org/higherlogic/ws/public/download/12969/Z39_29_2005_R2010.pdf;

NATIONAL RESEARCH COUNCIL OF THE NATIONAL ACADEMIES, BOARD ON RESEARCH DATA AND INFORMATION POLICY AND GLOBAL AFFAIRS, For Attribution: Developing Data Attribution and Citation Practices and Standards: Summary of an International Workshop (2012), The National Academies Press, Washington, DC, 2012, online: https://doi.org/10.17226/13564;

OPREA, I., C.-G. PAMFIL, R. RADU, V. ZĂSTROIU; VIDRAȘCU A.Ș.F. [dir.],  Noul dicționar universal al limbii române, Litera Internațional, Italia, 2006;

PECORARI, D., Academic Writing and Plagiarism: A Linguistic Analysis, (ed.), Continuum, 2008;

PELICAN, G., „Plagiatul - o plagă academică endemică. Scurte considerații”, Revista Themis,  n. 1-2 2021, pp. 229-241;

POSNER, R.A., The little book of plagiarism, (ed.), Pantheon Books, New York, N.Y., 2007;

RAȚIU, S., „Râvnă fără pricepere?”, Actualități Arad, 2013, online: https://www.actualitati-arad.ro/ravna-fara-pricepere/, arhivă:  https://perma.cc/L7PT-ZPDS;

REPANOVICI, A., Managementul resurselor informaționale în cercetarea științifică, (ed.), Editura Universității  „Transilvania”, Brașov, 2008;

REY, A., M. TOMI, T. HORDÉ, C. TANET; REY A. [dir.],  Dictionnaire historique de la langue française : contenant les mots français en usage et quelques autres délaissés, avec leur origine proche et lointaine ... Nouvelle édition augmentée/2, Le Robert, Paris, 2016;

ROȘ, V., „Dreptul de citare”, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale,  n. 3 2009, pp. 15-34;

TURABIAN, K.L., A manual for writers of research papers, theses, and dissertations: Chicago Style for students and researchers, (ed.), (col.): „Chicago guides to writing, editing, and publishing”, 2018;

ULICI C.-O., Forma citatului juridic, Cluj-Napoca, 2014, online: https://www.ulici.ro/carte/FCJ.pdf, arhivă: https://perma.cc/EQF6-W2HJ/;

UNIVERSITY OF OXFORD FACULTY OF LAW, Oscola : the Oxford University standard for citation of legal authorities, GOUDKAMP J., E. WELLS, D. NOLAN (dir.), Hart Publishing, Oxford, 2012, online: https://www.law.ox.ac.uk/sites/files/oxlaw/oscola_4th_edn_hart_2012.pdf, arhivă: https://perma.cc/82BY-E62G;

VASILESCU, P., „Discursul juridic. 0 introducere. (I)”, Studia Universitatis Babeș-Bolyai Iurisprudentia, vol. 65 n. 3 2020, https://doi.org/10.24193/SUBBiur.65(2020).3.3, pp. 91-112;

VINEREANU, M.,  Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008;

WELSH, A.B.S., Practical cataloguing : AACR, RDA and MARC21, (ed.), Facet, London, 2009.