ARTICOLE

Neconstituționalitatea „pretențiilor părții civile” – art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

Oana BUGNAR-COLDEA^*

Rezumat: Recent, Curtea Constituțională a decis că sintagma „pretențiile părții civile” din cuprinsul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 55/2021 este neconstituțională întrucât încalcă principiul egalității armelor. În acest context, după o trecere în revistă a modificărilor aduse de-a lungul timpului dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și a argumentelor instanței constituționale, am analizat în ce măsură dispoziția declarată neconstituțională încălca dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau doar dispozițiile din Constituție prin raportare și la jurisprudența CCR.

Cuvinte cheie: evaziune fiscală, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pretențiile părții civile, neconstituționalitate, neconvenționalitate, egalitatea armelor

The unconstitutionality of the “claims of the civil party” – art. 10 para. (1) of Law no. 241/2005

Abstract: Recently, the Constitutional Court ruled that the phrase "claims of the civil party" in art. 10 para. (1) of Law no. 241/2005, in the form prior to the amendments brought by Law no. 55/2021 is unconstitutional as it violates the principle of equality of arms. In this context, after a review of the changes brought over time to the provisions of art. 10 para. (1) of Law no. 241/2005 and the arguments of the Constitutional Court, we analyzed to what extent the provision declared unconstitutional violated the provisions of art. 6 of the European Convention on Human Rights or only the provisions of the Constitution by reference to the jurisprudence of the RCC.

Key-words: tax evasion, art. 10 para. (1) of Law no. 241/2005, claims of the civil party, unconstitutionality, unconventionality, equality of arms

Cuprins

I.          Indecizia legiuitorului 128

II.         Viziunea Curții Constituționale 131

III.        Neconvenționalitate, neconstituționalitate, inechitate? 133

IV.        Lista bibliografică: 140

 

Într-o continuă încercare de prevenire și combatere a evaziunii fiscale, legiuitorul nu s-a limitat de-a lungul timpului la modificarea legislației fiscale[1], Legea nr. 241/2005[2] suferind la rândul său modificări. Articolul 10 din acest act normativ a suferit poate cele mai de impact modificări și a suscitat cele mai multe dezbateri, nefiind de mirare că recent Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei sintagme care între timp a fost modificată. Este vorba despre Decizia nr. 867/2021[3] prin care instanța constituțională a decis că „sintagma «pretențiile părții civile» din cuprinsul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 […] în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021[4] […] este neconstituțională.”

Prezentul material cuprinde așadar o trecere în revistă a modificărilor suferite de-a lungul timpului de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ce dovedesc indecizia legiuitorului cu privire la politica penală pe care dorește să o aplice în materia prevenirii, combaterii și sancționării evaziunii fiscale, după care vom prezenta pe scurt viziunea Curții Constituționale din cuprinsul deciziei amintite, finalmente analizând în ce măsură dispozițiile declarate neconstituționale încălcau dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau doar dispozițiile din Constituție.

I.              Indecizia legiuitorului

Urmărind modificările suferite de-a lungul timpului de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, credem că „indecizie” este cel mai potrivit termen care să caracterizeze conduita legiuitorului din ultimii 8 ani[5]. În varianta inițială, prin art. 10 alin. (1) din lege, erau reglementate anumite „beneficii” de care cei care comiteau infracțiuni de evaziune fiscală puteau să se bucure în măsura în care acopereau integral prejudiciul cauzat prin comiterea faptei”. Astfel, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul sau inculpatul acoperea prejudiciul cauzat, beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, i se putea aplica amenda în cazul în care prejudiciul nu depășea 100.000 € în echivalentul monedei naționale sau i se aplica o sancțiune administrativă dacă prejudiciul nu depășea 50.000 € , în echivalentul monedei naționale.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, „beneficiile” au fost mult reduse, inculpatul putându-se bucura doar de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă. Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 nu ne oferă nici o explicație cu privire la necesitatea unei astfel de modificări. Nu putem decât să deducem că această modificare s-a înscris în „obiceiul” legiuitorului de a „preveni și combate” fenomene infracționale prin instituirea unui regim sever de sancționare, uneori dincolo de limita bunului simț juridic[6]. O modificare importantă adusă odată cu intrarea în vigoare a acestei legi și care de altfel a și condus la sesizarea recentă a Curții Constituționale constă în înlocuirea sintagmei „prejudiciu cauzat și recuperat” cu sintagma „pretențiile părții civile”. Diferența dintre cele două sintagme este una cât se poate de clară: dacă în vechea reglementare inculpatul trebuia să achite prejudiciul cauzat prin comiterea faptei, stabilit de organele judiciare, independent (cel puțin în teorie) de solicitările administrației fiscale, potrivit noii reglementări inculpatul trebuia să achite pretențiile părții civile, altfel spus, sumele menționate în constituirea de parte civilă, context în care reamintim și faptul că partea civilă, în speță administrația fiscală, este parte interesată în cauză[7]. Nici în ceea ce privește această modificare nu am găsit în cuprinsul expunerii de motive argumente care să susțină necesitatea acestei intervenții legislative sau motivul acesteia.

Prin adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021 s-a revenit parțial la forma anterioară[8]: s-a revenit la sintagma „prejudiciul cauzat”, iar efectul acoperirii acestuia constă în posibilitatea aplicării pedepsei amenzii în cazul în care prejudiciul nu depășește 100.000 €, respectiv obligativitatea aplicării acestei sancțiuni în cazul în care prejudiciul nu depășește 50.000 €[9].

La o trecere în revistă a modificărilor aduse dispozițiilor art. 10 alin. (1) din lege, printre altele, se poate așadar observa că în forma inițială s-a făcut referire la „prejudiciul cauzat”, după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 a fost preferată sintagma „pretențiile părții civile”, iar în prezent, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021, pentru a beneficia de dispozițiile menționate inculpatul trebuie să achite, din nou, „prejudiciul cauzat”. Sintagma „pretențiile părții civile” a făcut recent obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 867/2021, Curtea Constituțională a României stabilind că aceasta este neconstituțională, această decizie făcând obiectul prezentei analize.

II.            Viziunea Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 867/2021 Curtea Constituțională a decis că „sintagma «pretențiile părții civile», cuprinsă în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, este neconstituțională”.

În esență, Curtea și-a întemeiat decizia pe următoarele argumente principale:

- faptul că partea civilă este liberă să solicite pretenții într-un cuantum mult mai mare sau mult mai mic decât cuantumul prejudiciului stabilit de procuror poate determina fie crearea unui impediment de natură să împiedice acoperirea sumei respective și, implicit, aplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, fie crearea unei situații de natură a avantaja anumiți inculpați;

- aplicarea acestui beneficiu este condiționată de comportamentul persoanei vătămate (statul), în condițiile în care constituirea de parte civilă rămâne caracterizată de principiul disponibilității, astfel încât statul poate decide dacă exercită acțiunea civilă sau nu. În aceste circumstanțe, pentru ca inculpatul să aibă posibilitatea de a beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (1) din lege „este necesar ca statul să se constituie parte civilă și să indice în mod clar, concret, explicit pretențiile pe care le are sub aspectul laturii civile” (pg. 58 din decizie). Or, nu este exclus ca, având în vedere că partea civilă are interese contrare inculpatului, aceasta să își exercite dreptul în mod abuziv, cu scopul de a exclude accesul inculpatului de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei.

- având în vedere aceste aspecte „legiuitorul a creat premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare ale persoanei vătămate/părții civile”, iar „prin această modalitate de reglementare, legiuitorul a conferit persoanei vătămate/părții civile din procesul penal (referitor la infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005) o poziție privilegiată, simpla manifestare de voință a acesteia din urmă putând determina posibilitatea aplicării sau neaplicării cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă” (pg. 59 din decizie);

În aceste condiții, Curtea a apreciat că nu este respectat dreptul la un proces echitabil și principiul potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

III.           Neconvenționalitate, neconstituționalitate, inechitate?

Dincolo de observațiile care pot fi formulate cu privire la temeiurile în baza cărora instanța constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și asupra cărora vom reveni infra, dorim să precizăm de la bun început faptul că din perspectivă logică, echitabilă, soluția este binevenită. Reglementarea anterioară, declarată în prezent neconstituțională, punea într-adevăr partea civilă într-o poziție privilegiată, iar „soarta” inculpatului putea să depindă de comportamentul, chiar arbitrar al acesteia.

Potrivit art. 21 din Constituție, „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”, dreptul la un proces echitabil fiind garantat și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În materie penală, noțiunea de „proces echitabil” este explicitată și în cuprinsul art. 8 din Codul de procedură penală potrivit căruia „Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.”

Noțiunea de proces echitabil este poate una dintre cele mai complexe, sub „umbrela” acesteia regăsindu-se o sumedenie de garanții procedurale aplicabile atât în materie penală, cât și în materie civilă[10], precum accesul la justiție, neutralitatea tribunalului, celeritatea și publicitatea procedurii, egalitatea armelor, alături de garanțiile specifice aplicabile în materie penală[11].

Soluția instanței constituționale poate fi privită din două perspective: prin raportare la noțiunea de proces echitabil astfel cum a fost aceasta dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în jurisprudența Curții Constituționale a României.

Din perspectivă convențională, credem că dispoziția declarată neconstituțională nu contravenea dispozițiilor art. 6 din Convenție. Anticipând însă concluzia la care vom ajunge, raportându-ne la jurisprudența curții constituționale și la dispozițiile art. 20 din Constituție, credem că lucrurile stau diferit.

Așadar, dacă ne raportăm la noțiunea de proces echitabil astfel cum a fost aceasta dezvoltată în jurisprudența curții, credem că sintagma declarată neconstituțională nu contravenea dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Curtea a arătat în repetate rânduri faptul că egalitatea armelor presupune ca fiecărei părți să i se dea posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă față de adversarul său[12]. Altfel spus, egalitatea armelor se află în strânsă legătură cu dreptul la apărare, vizând modalitatea de desfășurare a procesului în ansamblul său, iar o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție se produce în momentul în care una dintre părți nu are posibilitatea de a-și formula apărările dintr-o poziție de egalitate cu adversarul său. Cu titlu exemplificativ, curtea a constatat o încălcare a convenției în situația în care inculpatul nu a avut suficient timp la dispoziție pentru a studia dosarul, iar solicitarea de a fi audiați o serie de martori propuși de apărare a fost respinsă din motive procedurale generate de autorități[13], în situația în care inculpatului nu i-au fost comunicate concluziile procurorului transmise instanței supreme investite cu soluționarea apelului formulat de inculpat, astfel încât acesta nu a avut posibilitatea de a răspunde la argumentele parchetului[14] sau când încadrarea juridică dată faptelor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată a fost schimbată la ultimul termen în apel, astfel încât aceasta nu a putut să își formuleze apărări față de noua încadrare juridică[15].

Dacă raportăm situația analizată de Curtea Constituțională a României la ceea ce înseamnă egalitate de arme din perspectivă convențională, credem că se poate constata că o normă potrivit căreia inculpatul poate beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă în funcție de solicitările părții civile (potențial arbitrare) nu contravine acestui principiu. În cauză nu se punea problema încălcării dreptului inculpatului de a-și prezenta observațiile de pe o poziție de egalitate cu unul din adversarii săi și mai mult, efectele dispoziției declarate neconstituționale se puteau produce doar în etapa individualizării sancțiunii, deci aceasta nu avea cum să afecteze procedura în ansamblul său. Or, după cum a arătat curtea în repetate rânduri, atunci când se analizează o posibilă încălcare a dreptului la un proces echitabil, acesta este analizat în ansamblu[16]. Ceea ce a „sancționat” Curtea Constituțională a României prin pronunțarea Deciziei nr. 867/2021 a fost faptul că norma declarată neconstituțională permitea părții civile din procesul penal să aibă o conduită abuzivă care să conducă la imposibilitatea ca inculpatul să beneficieze de o reducere a limitelor de pedeapsă aplicabile.

Din aceste considerente, apreciem că sintagma „pretențiile părții civile” nu conducea la o încălcare a principiului egalității armelor privit din perspectiva dispozițiilor art. 6 din CEDO și a jurisprudenței curții europene.

Dacă ne raportăm însă la dispozițiile art. 20 din Constituție și la jurisprudența Curții Constituționale a Românei, apreciem, alături de instanța constituțională, că sintagma atacată contravenea principiului egalității armelor.

După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor constituționale menționate anterior, dispozițiile interne pot asigura un standard de protecție a drepturilor omului mai ridicat decât cel minim impus de convenție, fapt ce a permis Curții Constituționale să extindă noțiunea de egalitate a armelor[17].

În acest sens, spre exemplu, analizând dispozițiile art. 459 alin. (2) C.proc.pen., Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 506/2015[18] că „soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță «fără citarea părților» este neconstituțională”[19]. În cuprinsul deciziei, curtea a reținut că dispozițiile procesual penale analizate „prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual”, iar „în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare” (pg. 30). Finalmente, curtea a arătat că „prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoștință și de a dezbate susținerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situație dezavantajoasă față de procuror” (pg. 31).

Curtea Constituțională a constatat așadar că dispozițiile analizate conduc la o încălcare a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva egalității armelor[20], în procedura revizuirii, în condițiile în care dispozițiile art. 6 din CEDO vizează doar procesele penale prin care se soluționează fondul[21], aspect subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri[22].

O soluție similară a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 542/2015[23] prin care a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C.proc.pen. potrivit cărora admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examina de către instanță fără citarea părților, situația fiind identică celei la care am făcut referire anterior. Curtea a extins astfel aplicabilitatea dreptului la un proces echitabil și la alte proceduri decât cele prin care se soluționează fondul.

Curtea a mers chiar mai departe, apreciind că nu doar inculpatul are dreptul la un proces echitabil ci și partea civilă, partea responsabilă civilmente și chiar reprezentantul Ministerului public(!). În cuprinsul Deciziei nr. 641/2014, curtea a precizat că „din perspectiva principiului contradictorialității, atât părții civile, cât și părții civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleași drepturi ca și inculpatului” (pg. 49). De asemenea, s-a reținut că „În ceea ce privește rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispozițiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanța probelor în procesul penal, precum și de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că și acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală” [24] (pg. 52).

Având în vedere viziunea CCR asupra noțiunii de „proces echitabil”, o soluție precum cea cuprinsă în Decizia nr. 867/2021 era de așteptat și este una cât se poate de firească și corectă. În opinia noastră, pertinența și corectitudinea acestei decizii nu se datorează doar faptului că o soluție contrară ar fi fost neconcordantă cu jurisprudența anterioară a curții, ci și din perspectivă echitabilă. Era cât se poate de nefiresc și inechitabil ca o dispoziție internă să ofere părții civile o astfel de poziție privilegiată în procesul penal, de atitudinea acesteia putând să depindă, în mod decisiv, sancțiunea aplicabilă inculpatului. În plus, o sintagmă precum cea declarată neconstituțională afecta chiar și actul de justiție, judecătorul investit cu soluționarea cauzei fiind limitat în stabilirea sancțiunii aplicabile nu doar de dispozițiile legale, ci într-un mod covârșitor și de conduita părții civile.

Concluzionând, având în vedere cele expuse, apreciem că soluția curții este una cât se poate de corectă, iar decizia legiuitorului de a reveni (prin intermediul Legii nr. 55/2021 prin care dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost modificate) la sintagma „prejudiciul cauzat” este binevenită.

IV.          Lista bibliografică:

Bugnar-Coldea O., Infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, Ed. Universul Juridic, București, 2021;

Buzea N., Păun T., Teoria generală a infracțiunii fiscale, Institutul de Arte Grafice „Tipografica”, 1945;

Chiriță R., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații, ediția a 2-a, Ed. C. H. Beck, București, 2008;

Minea M. Ș., Costaș C. F., Ionescu D. M., Legea evaziunii fiscale. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2006;

Pradel J., Droit Pénal Comparé, 4^e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2016.