studii

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în Țara Românească și Moldova în secolele XVIII-XIX

Alina-Emilia Ciortea^*

Rezumat:

Studiul urmărește evoluția istorică a drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, cuprinsă în codificările din vechiul drept românesc scris.

Întinderea și natura drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor au variat în funcție de diferite elemente, precum: starea de sărăcie a partenerului de viață, menținerea văduviei, numărul descendenților rezultați din căsătorie, vârsta la care aceștia din urmă decedau, calculată de la data deschiderii moștenirii ascendentului etc.

Până la aplicarea Codului civil Cuza în 1865, singurul regim matrimonial aplicabil în vechiul drept românesc scris era regimul dotal. Am analizat care a fost soarta bunurilor dotale în cazul predecesului unuia dintre soți, întrucât, alături de avantajele patrimoniale obținute pe tărâm succesoral, soțul supraviețuitor avea beneficii substanțiale din desfacerea regimului matrimonial.

Cuvinte cheie: soț supraviețuitor, drept succesoral, descendenți, uzufruct, drept de proprietate, vechiul drept românesc scris, regim dotal, Pravilniceasca Condică (Codul lui Ipsilanti), Legiuirea Caragea, Manualul lui Andronachi Donici, Codul Calimach.

Succession rights of surviving spouse in the Vallachia and Moldavia in the XVIIIth - XIXth century

Abstract: The current analysis follows the historical evolution of the succession rights of surviving spouse in the codifications of the ancient written Romanian law.

The extent and the nature of the succession rights of living spouse varied according to different elements, such as: the poverty of the partner, the absence of remarriage, the number of descendants born during the marriage, the later’s age of death determined from the moment of the opening to the ascendant’s succession etc.

Until the application of Cuza’s Civil Code in 1865, the only matrimonial regime in force in the ancient written Romanian law was the dowry regime. We have conducted an analysis on what was the outcome of the dowry estate in the event one spouse had predeceased, due to the fact that, together with the patrimonial advantages offered by succession law, the surviving spouse had substantial benefits from termination of the matrimonial regime.

Keywords: surviving spouse, succession law, descendants, usufruct, right to property, succession, ancient written Romanian law, the matrimonial dowry regime, Pravilniceasca Condică (Code of Ipsilanti), The Caragea Regulation, The Andronachi Donici Manual, The Calimach Code.

1       Introducere

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Europa a traversat o perioada dominată de tendința de codificare a cutumelor locale și de întocmire a unor coduri de legi. În acest spirit, domnitorii din Vechiul Regat și-au îndreptat atenția către redactarea unor pravile, respectiv coduri pentru alinierea țărilor române la curentul european.

Considerăm esențială studierea reglementărilor din vechiul drept românesc, întrucât, pe de-o parte, ele relevă obiceiul pământului, iar pe de altă parte, ne oferă un suport solid pentru evoluția instituției succesiunii soțului supraviețuitor, îndrumându-ne către găsirea unei soluții fiabile și echitabile în vederea protejării eficiente a drepturilor succesorale ale partenerului de viață.

2       Pravilniceasca Condică

2.1      Generalități

Din cauza lipsei de materiale care să prezinte situația juridică reglementată de „obiceiul pământului” aplicabil în Țara Românească înainte de Codul lui Ipsilanti, o concluzie pertinentă asupra drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor nu poate fi formulată[1]. Totuși, astfel cum s-a afirmat în doctrină, a fost în „sufletul poporului” datina ca soțul supraviețuitor să primească o parte din succesiunea defunctului[2].

Codul lui Ipsilanti sau Pravilnicească condică[3] a constituit prima codificare din vechiul drept românesc scris în care s-au găsit mențiuni exprese referitoare la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor[4]. Prin urmare, incertitudinea cu privire la întinderea și natura drepturilor succesorale ale soțului rămas în viața a luat sfârșit în 1780, prin adoptarea Codului lui Ipsilanti[5].

Codul lui Ipsilanti s-a aplicat începând cu anul 1780 și până în 1 septembrie 1818, când a fost abrogat tacit de dispozițiile Legiuirii Caragea[6]. Explicația cea mai plauzibilă pentru care Pravila a fost promulgată abia în 1780,[7] la o distanță de cinci ani de la data redactării sale, se regăsește în contextul politic al țării. Astfel, după pacea de la Küciük-Kainargi din 1774, influența exercitată de Rusia în sprijinul promovării drepturilor creștinilor ortodocși a scăzut rezistența Porții și a permis principelui fanariot Alexandru Ipsilanti să elaboreze legi scrise[8].

Alături de contextul politic ante-menționat, este cunoscut faptul că, în secolul al XVIII-lea, feudalismul a intrat în declin, iar clasa dominantă a resimțit nevoia de a-și consolida privilegiile, prin intermediul legilor scrise, de a înlătura dezavantajele cutumei și conflictele iscate între diferite izvoare de drept[9]. Pravila codifică multe dintre cutumele nescrise ale țării, dar alături de aceste izvoare se înscriu și Bazilicalele. Astfel, s-a născut, în Muntenia, „prima codificare a unei legiuiri după legile romane”[10].

2.2      Moștenirea legală – reguli generale și situația soțului supraviețuitor

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Pravilniceasca Condică, drepturile de moștenire ale soțului supraviețuitor nu erau condiționate de starea de sărăcie în care acesta se găsea după decesul partenerului său de viață sau de sexul soțului care a predecedat. În schimb, existența drepturilor succesorale varia în funcție de nașterea de descendenți rezultați din acea căsătorie[11].

În primul caz, conform art. 2 din capitolul intitulat Pentru trimirie,[12] în concurs cu copiii comuni, soția supraviețuitoare va dobândi o parte virilă, în uzufruct („pentru hrana vieții, iar nu cu desăvârșită stăpînire, adecă de a o vinde sau dărui la alții”). În acest caz, nuda proprietatea rămânea copiilor. În ipoteza în care descendenții muriseră înainte de a împlini vârsta indicată în art. 1, respectiv 12 ani fetele, iar 14 ani băieții, deci considerați „nevîrstnici”, atunci soția supraviețuitoare va dobândi o treime din succesiune, în plină proprietate („să aibă a lua a treia parte cu desăvîrșită stăpînire”, „a treia parte să o ia pururea”) „fiindcă a suferit iuțimea durerilor, întristările și primejdiile vieții, din facerea de copii”[13]. Observăm că, potrivit textului de lege menționat, dobândirea unei treimi din moștenirea defunctului nu este condiționată de menținerea unei stări de văduvie, sub rezerva ca anul de doliu să fie respectat. Acest drept al văduvei purta asupra bunuri mobile („cele mișcătoare”), legiuitorul de la acea vreme urmărind păstrarea imobilelor în familia de sânge[14].

În al doilea caz, conform art. 3, dacă din uniunea celor doi soți nu au rezultat descendenți, „muerea stearpă după moartea bărbatului ei” își va lua înapoi zestrea, darurile primite înaintea nunții, teoritra, adică „prețul virginității pe care i-l dăduse bărbatul a doua zi după nuntă”[15]. În baza dispozițiilor tezei a doua din același articol, în caz de predeces al soției, bărbatul, „în loc de a treia parte” avea dreptul de a cere înapoierea următoarelor bunuri: „așternutul patului și calul de ginere, sau orice alt i se va da înaintea nunții, fiindcă n-au făcut copii”. Potrivit unei opinii doctrinare, soții nu mai au dreptul la o treime în plină proprietate, ci fiecare îți recuperează aportul adus la căsătorie „pentru ca și ultima legătură, ce ar mai fi putut rămâne, să dispară”[16]. Pe de altă parte,, s-a susținut, în mod întemeiat, că, potrivit art. 5, masa succesorală se împărțea în trei părți egale: una pentru „sufletul mortului”, alta pentru soțul supraviețuitor, iar a treia pentru părinții sau bunicii defunctului[17]. Parte cuvenită ascendenților și cea dedicată sufletului defunctului era atribuită prin echivalent, conform art. 5 care prevedea și sursa banilor: „răscumpărându-se cele nemișcătoare de către rudele celui mort din care se trage, sau și de către rudele de alăturea, însă numai de către frați, iar nu și de alții”. Totodată, căminul părintesc beneficia de o protecție sporită, neputând fi transferat în altă familie, ci „ceale mai de departe rude să le răscumpere cu bani”. Considerăm așadar că legiuitorul din 1780 a dat preferință rudelor de sânge în ceea ce privește imobilele, preferând păstrarea lor în familia de origine. Această abordare nu este nicidecum una inovatoare în peisajul juridic, astfel cum am văzut în capitolele anterioare.

Prima mențiune din acest capitol al Codului lui Ipsilanti care face referire la dreptul bărbatului se regăsește în art. 3. Deși, la o interpretare strictă, am putea ajunge la concluzia (greșită, din perspectiva noastră) că numai dreptul la restituirea bunurilor proprii avute dinaintea căsătoriei este reciproc, conform doctrinei majoritare, la care achiesăm și noi, sintagma „asemenea și bărbatul”, din teza finală a art. 3, inițiază ideea conform căreia și soțul supraviețuitor, alături de soție, beneficiază de drepturi succesorale, în plină proprietate sau în uzufruct, în funcție de îndeplinirea sau nu a condiției nașterii de copii comuni[18].

În art. 4, ultimul articol dedicat drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, se prevede că soțul supraviețuitor, stigmat de sterilitate, în cazul în care defunctul nu mai avea descendenți din altă legătură, moștenea o jumătate din „trimerie”, adică o șesime din succesiune, cu excepția situației în care dispozițiile testamentare erau mai generoase pentru acesta[19].

Nu în ultimul rând, în caz de sterilitate, potrivit art. 3 din capitolul „Pentru trimirie”, soția supraviețuitoare avea dreptul de a-și recupera zestrea. Această afirmație ne conduce la următoarea întrebare: care era regimul matrimonial aplicabil în vechiul drept românesc și care erau drepturile patrimoniale obținute de soțul supraviețuitor la încetarea acestuia prin decesul unuia dintre soți?

2.3      Regimul matrimonial

Regimul dotal a fost singurul regim matrimonial consacrat de vechiul drept românesc scris, până la aplicarea Codului civil Cuza, în 1865.

Potrivit obiceiului pământului, zestrea (sinonim perfect în vechiul drept românesc cu cuvântul „dotă”)[20] constituia o masă de bunuri (mobile sau imobile[21]) transferată din patrimoniul părinților fetei[22] în acela al viitoarei soții, la momentul contractării căsătoriei și în lipsa evaluării bunurilor. Mărimea și componența zestrei depindeau de mai mulți factori, dintre care poate cel mai importat era starea socială a familiei[23].

Într-o societate în care domina principiul inegalității sexelor, bărbatul continuă să fie capul familiei, cel responsabil cu întreținerea căminului și asigurarea celor necesare traiului, iar zestrea avea rolul de a diminua aceste costuri, [24] de a oferi un sprijin material partenerului și de asigura viitorul descendenților[25]. Astfel cum am văzut și în secțiunile anterioare,[26] soțul era numai administratorul bunurilor, beneficiar al dreptului de administrare și de folosință, fiind lipsit de dispoziția juridică asupra bunurilor[27]. Obiectul zestrei era incesibil și imprescriptibil, femeia rămânând nuda-proprietară a bunurilor[28].

O importanță sporită era acordată evaluării bunurilor dotale. Astfel, în secolul al XVIII-lea, mobilele prin natura lor (robii, vitele etc.) și imobilele nu erau evaluate, spre deosebire de celelalte mobile (spre exemplu, obiecte de aur, haine, cărți etc.) care, prin evaluare obligatorie,[29] opera trecerea riscurilor pierii fortuite a bunurilor de la soție la soț[30]. În lipsa evaluării bunurilor, nu se realiza transferul dreptului de proprietate în beneficiul soțului[31]. Importanța evaluării bunurilor dotale și a transferării riscurilor se regăsește în instituția restituirii dotei la momentul decesului unuia dintre soți, despre care vom vorbi în cele de urmează.

În cazul în care femeia este cea care decedează prima, zestrea revine descendenților, iar în lipsa acestora dota era restituită familiei constituitoare[32]. Din perspectiva noastră, constituirea dotei, cu toate că se realiza la momentul căsătoriei, era afectată de o condiție rezolutorie cazuală (o reîntoarcere legală a bunurilor donate) și de o condiție rezolutorie mixtă (nașterea de descendenți).

În situația predecesului bărbatului, femeia era obligată, potrivit art. 8 din capitolul „Pentru zestre” din Pravilniceasca Condică, să întocmească un „catastih curat din averea bărbatului ei”,[33] pentru a arăta care este diferența de zestre care nu era cuprinsă în masa succesorală la data deschiderii moștenirii și pentru a o solicita de la moștenitorii bărbatului.[34] În cazul în care soția supraviețuitoare „se va lenevi și nu va face catastih de averea bărbatului ei și de lipsa zestri ei în sorocul de șase luni sau de un an, atunci să nu mai aibă dreptate să ceară lipsa de zestre și să nu i se mai asculte jalba nici a ei nici a moștenitorilor ei.”[35] Așadar, sancțiunea pentru neîntocmirea inventarului era decăderea din dreptul de solicita restituirea zestrei care nu se mai regăsea în patrimoniul defunctului.

Alături de rolul dotei. de a acoperi o parte din costurile căsniciei, zestrea a reprezentat totodată atribuirea unei părți din averea părintească, încă din timpul vieții antecesorilor femeii, conducând astfel la scăderea, poate chiar inexistența litigiilor în materie succesorală[36]. La art. 1 din capitolul „Pentru moștenire” se precizează „După ce se va înzestra fata de părinții ei, să nu aibă nicidecum voe după moartea părinților ei să între în moștenirea loc, cu cuvînt ca să pue și zestrea ei la mijloc, ci să rămîe mulțămită pe zestrea ce va fi luat”[37]. Prin urmare, odată ce primea dota, fata nu mai avea vocație succesorală în moștenirea legală a antecesorilor săi. Totodată, în principiu,[38] zestrea nu se raporta la masa succesorală,[39] ci constituia un avantaj patrimonial acordat definitiv fetei la căsătorie, nefiind împărțit în mod egal între moștenitorii de grad 1.

Soția supraviețuitoare păstra, așadar, nuda proprietate asupra bunurilor care nu erau supuse evaluării și putea solicita, după întocmirea unui inventar, restituirea dotei în integralitate, chiar dacă nu se mai regăsea în patrimoniul bărbatului predecedat din motive imputabile acestuia. Alături de avantajul patrimonial pe care îl forma zestrea, soția supraviețuitoare înzestrată avea și un drept eventual de dobândire a contra-zestrei[40] în cazul în care din căsătorie nu au rezultat copii, iar pasivul succesoral nu era împovărător[41].

Moartea soțului nu priva femeia de dreptul de proprietate, deținut încă din timpul vieții, asupra bunurilor proprii, numite exoprica. Bărbatul avea un simplu drept de administrare de natură convențională a bunurilor proprii ale femeii,[42] fiind prezumat mandatarul acesteia în raporturile cu terții[43].

2.4      Concluzii parțiale

În concluzie, observăm că, în vechiul drept românesc din Muntenia, în perioada cuprinsă între anii 1780-1818, soțul supraviețuitor beneficia de o poziție patrimonială satisfăcătoare și echitabilă. Fără a ține cont dacă soțul supraviețuitor este femeie sau bărbat și fără analiza averii sale, natura și emolumentul dreptului succesoral depindeau de existența sau inexistența descendenților rezultați din cuplu. Nicidecum soțul supraviețuitor nu a fost lăsat la urma devoluțiunii legale ori privat de calitatea sa de succesibil, ci i s-au acordat drepturi chiar și în concurs cu copiii născuți din căsătorie. Alături de drepturile succesorale, extinse și satisfăcătoare, din perspectiva noastră, soțul supraviețuitor obținea și alte avantaje patrimoniale din desfacerea regimului matrimonial dotal. Prin urmare, conchidem prin exprimarea aprecierii față de reglementarea drepturilor soțului supraviețuitor din Codul lui Ipsilanti.

3       Legiuirea Caragea

3.1      Generalități

Corpul de legi a lui Io[44] Ioan Gheorghe Caragea (cunoscut sub denumire de Codul Caragea sau Legiuirea Caragea) s-a aplicat în Țara Românească începând cu data de 1 septembrie 1818 și până la 1 decembrie 1865, când a intrat în vigoare Codul civil Cuza[45].

3.2      Moștenirea legală – reguli generale și situația soțului supraviețuitor

Devoluțiunii legale a moștenirii îi este dedicată secțiunea „Moștenire fără diată” din Capitol III, din Cartea a patra, intitulat „Pentru moștenire sau clironomie”.

Codul Caragea stabilea un drept reciproc de moștenire între soți care era independent de situația patrimonială a soțului supraviețuitor, natura și întinderea drepturilor succesorale variind în funcție de existența descendenților și a altor rude ale defunctului, respectiv de durata căsătoriei sau de vârsta descendenților și de momentul la care aceștia decedează raportat la deschiderea moștenirii părintelui lor[46].

Potrivit art. 17 lit. k),[47] în cazul concursului soțului supraviețuitor (femeie sau bărbat) cu descendenții născuți din căsătorie, moștenirea se împărțea în trei părți[48]: o treime revenea copiilor în plină proprietate, o treime era dedicată sufletului mortului (care, în fond, revenea tot descendenților pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare și de pomeniri), respectiv o treime era atribuită soțului supraviețuitor în uzufruct, căci acesta avea „numai hrizis, adică folosul părții sale”,[49] nuda proprietate fiind deținută de rudele de sânge[50].

În continuare, drepturile soțul supraviețuitor erau influențate de vârsta descendenților, precum și de momentul la care aceștia decedează, calculat în funcție de data deschiderii moștenirii ascendentului acestora.

În primul caz, în situația în care descendenții decedau după trei ani de la data decesului părintelui, iar acest eveniment survenea înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, în cazul băieților, respectiv de 12 ani în cazul fetelor, soțul supraviețuitor dobândea treimea acordată sufletului în echivalent bănesc („în bani gata”).[51]

În al doilea caz, în ipoteza în care deschiderea moștenirii descendenților avea loc înainte de trei ani de la decesul părintelui, atunci soțul supraviețuitor avea dreptul la restituirea cheltuielilor ocazionate de înmormântare și de pomenire, dacă au fost suportate de acesta.[52]

Art. 18 lit. c)[53] din Codul Caragea prevedea că, în cazul în care descendenții au decedat înainte de a împlini vârsta de 14 ani – băieții –, respectiv 12 ani – fetele – fie înainte sau după deschiderea moștenirii părintelui lor, succesiunea se împărțea în trei părți astfel: o treime revenea soțului supraviețuitor, în plină proprietate, însă în echivalent bănesc, o treime era atribuită ascendenților, iar în lipsă colateralilor, până la gradul al 6-lea inclusiv[54], respectiv o treime era consacrată sufletului defunctului, această ultimă parte fiind luată de rudele de sânge ale defunctului pentru îngrijirea sufletului[55].

În situația în care nu existau rude de sânge, soțul supraviețuitor culegea întreaga avere, dispozițiile fiind asemănătoare, sub acest aspect, cu bonorum possessio unde vir et uxor instituit de pretor în dreptul roman clasic[56]. De asemenea, colateralii de gradul IV aveau, potrivit art. 18 lit. c)[57], dreptul de a „răscumpăra căminul neamului”[58]. În absența oricăror succesibili, moștenirea era atribuită Cutiei Milelor, potrivit art. 24[59].

Conform art. 23,[60] dacă defunctul nu a lăsat descendenți nici din căsătoria cu soțul supraviețuitor și nici din altă legătură, iar căsătoria lor a durat mai mult de zece ani, atunci soțul supraviețuitor (femeie sau bărbat) moștenește a șasea parte din succesiune, restul fiind atribuit celorlalte rude. Textul nu face nicio referire la situația în care soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu descendenți născuți din altă căsătorie. La o analiză superficială, am putea fi tentați să aplicăm și în acest caz dispozițiile art. 17 lit. k)[61] care acordă soțului supraviețuitor o parte virilă în uzufruct în concurs cu descendenții[62]. Însă articolul amintit distinge, în mod expres, între descendenți și face referire în conținutul său numai la cei rezultați din căsătoria cu defunctul. Or, nu credem că am putea extrapola acest text și la situația pe care o analizăm. Considerăm că soluția care își găsește suport legislativ, deși nu este, în realitate, cea mai echitabilă, este de a acorda întreaga succesiune descendenților, cu excluderea soțului. Opinia noastră se bazează pe dispozițiile art. 17 lit. j) care prevede „Copiii vitregi de tată, moștenesc pe mamă, deopotrivă și pe tatăl fiecare deosebi pe al său”,[63] dar și pe faptul că niciun text din Codul Caragea nu acoperă situația concursului dintre soțul supraviețuitor și copiii rezultați din altă căsătorie. Totodată, mențiunea expresă din cuprinsul art. 17 lit. k) („are copii cu dânsa”, respectiv „are copii cu dânsul”) ne conduce la concluzia că legiuitorul a dorit să-l înlăture de la succesiune pe soțul supraviețuitor, în acest caz.

Așadar, observăm că drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor nu erau influențate de situația economică a soților, ci de existența descendenților comuni, iar în lipsă, de durata căsătoriei[64]. Alături de avantajele patrimoniale obținute pe tărâm succesoral, soțul supraviețuitor, cu precădere văduva, avea beneficii substanțiale din desfacerea regimului matrimonial.

3.3      Regimul matrimonial

Construită sub influență practicilor bizantine și a obiceiului pământului românesc,[65] Legiuirea Caragea a reglementat într-o manieră asemănătoare cu Pravilniceasca Condică instituția zestrei,[66] motiv pentru care vom face trimitere la aspectele invocate în secțiunea anterioară, urmând a puncta numai particularitățile introduse prin legislația din 1818.

La art. 9 din secțiunea „Zestre” a capitolului „Contractul de căsătorie” din Codul Caragea[67] se prevedea expres, pentru prima dată în legislația română, faptul că femeia era titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor care formează obiectul zestrei[68]. Se constată, așadar, că au început să se facă demersuri către emanciparea femeii, țintind la stabilirea unui echilibru între drepturile partenerilor din căsătorie. Cu titlu de exemplu, jurisprudența Casației statuează că înlocuirea unui bun dotal cu un altul  opera numai cu consimțământul femeii, „stăpână a zestrei”.[69]

Prin încheierea căsătoriei, bărbatul devenea posesorul și administratorul zestrei (având statutul juridic al unui uzufructuar),[70] femeia păstrând nuda proprietate și beneficiind numai de fructele anuale produse de aceste bunuri[71].

Asemenea dispozițiilor cuprinse în Pravilniceasca Condică, Codul Caragea conține un capitol dedicat zestrei, însă, de această dată, se prevedea expres faptul că tatăl fetei avea obligația legală de a o înzestra, iar după decesul său, obligația era transmisă fraților care, în lipsa resurselor financiare din avutul părintesc, erau datori să contribuie cu bunurile proprii la constituirea zestrei[72]. Obligația fraților de a constitui dota surorilor era justificată prin normele de drept succesoral care înlăturau de la moștenire fetele înzestrate. Iar în cazul în care fetele erau neînzestrate, ele aveau calitate succesorală și dobândeau o șesime din averea părinților[73].

Caracterul inalienabil al zestrei a rămas definitoriu și în Codul Caragea, însă de această dată el a fost întărit[74]. Potrivit art. 32 din capitolul „Zestre” „Nici bărbatul nici muierea nu pot să vânză, să o zălogească, sau să o dăruiască.”[75] Excepțiile de la această regulă se încadrează în două categorii. Pe de-o parte,, se permitea înstrăinarea bunurilor în cazuri în care familia întâmpină probleme juridice sau de sănătate, ori bunul a devenit inutil sau păgubitor[76]. Pe de altă parte,, s-a permis derogarea de la aceasta prin stipularea unei clauze convenționale[77]. În același sens: „Dacă în principiu, sub imperiul legiuirii Caragea ca azi, dota este inalienabilă, însă prin nici un text legiuitorul nu împiedică în această privință libertatea convențiilor, și nu oprește pe părțile ce constituiesc zestrea de-a alege regimul ce convine mai bine soților, sau de-a stipula modalitățile ce le cred de cuviință și prin urmare și dreptul de-a înstrăina dota”[78].

La decesul bărbatului, „muierea rămâne de sineși stăpână pe zestrea ei”[79]. Așadar, dreptul de proprietate al soției supraviețuitoare se reîntregea, prin stingerea uzufructului viager constituit în beneficiul soțului.

În situația predecesului soției, soțul supraviețuitor este dator să remită bunurile dotale descendenților defunctei, iar în lipsa acestora, „de se vor așeza, ca murind muierea fără moștenitor, să moștenească bărbatul toată zestrea muierii, sau o parte, să urmeze întocmai după așezământ, și celelalte.”[80]

Conform art. 44 din Partea a III-lea, capitolul „Pentru exoprică” din Codul Caragea, femeia căsătorită rămânea titulara dreptului de proprietate asupra bunurile personale (parafernă sau exoprică), cu condiția ca bărbatul să aibă cunoștință despre acestea[81]. Astfel cum s-a susținut în doctrină, parafernalitatea patrimoniului femeii reprezinta dreptul comun, iar excepția era constituită din dotalitate[82].Contra-zestrea are o secțiune dedicată în Codul Caragea, sub denumirea de „darurile dinaintea nunții”. Caracterizată de inalienabilitate, precum zestrea, contra-zestrea revenea, la decesul bărbatului, descendenților, iar în lipsă, moștenitorilor defunctului, în cazul în care femeia se recăsătoria în anul de doliu[83]. Dacă soția supraviețuitoare se recăsătorea în afara anului de doliu sau își păstra statutul de văduvă, beneficia de uzufructul darurilor dinaintea nunții, nuda proprietate fiind atribuită descendenților[84]. În lipsă de descendenți, soția supraviețuitoare dobândea plina proprietatea asupra contra-zestrei[85].

3.4      Concluzii parțiale

Prin urmare, din expunerea pe care am făcut-o, se poate observa că soția supraviețuitoare este protejată atât de normele dreptului succesoral care îi atribuiau calitate succesorală inclusiv în concurs cu descendenții, cât și de dispoziții referitoare la regimul dotal care, conferind un caracter inalienabil dotei și contra-zestrei, garantau[86] reconstituirea dreptului de proprietate asupra zestrei și dobândirea contra-zestrei, în cazul predecesului bărbatului.

4       Manualul de legi al lui Andronache Donici

4.1      Generalități

Manualul lui Andronache Donici a fost tipărit la Iași în anul 1814 și a fost în vigoare în Moldova până la adoptarea Codului Calimach, în 1817[87]. În practică, Manualul lui Andronache Donici a fost utilizat până la publicarea traducerii în limba română a Codului Calimach, în anul 1831[88]. De asemenea, acest manual de legi s-a aplicat și în centrul și nordul Basarabiei, în județele Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna și Tighina, Codul civil rus fiind utilizat în aceste regiuni numai în subsidiar[89].

4.2      Moștenirea legală – reguli generale și situația soțului supraviețuitor

După modul în care Capitolul XXXVII („Despre moștenirea cea fără dieată”) prezintă persoanele care aveau vocație succesorală la moștenirea legală a defunctului, putem deduce că dreptul roman postclasic a reprezentat, fără îndoială, un veritabil izvor de drept, alături de legile inspirate de la bizantini[90].

Conform art. 2 din cap. XXXVII coroborat cu art. 12 din cap. XXX, văduva care își menținea statutul social și nu contracta o nouă căsătorie dobândea, în concurs cu descendenții, o parte virilă în plină proprietate. Sub aspectul cuantumului și al naturii drepturilor succesorale ale văduvei,[91] dorim să subliniem asemănarea dispozițiilor din Manualul lui Andronache Donici cu reglementările cuprinse în Legea celor XII table privitoare la femeia căsătorită cum manu.[92]

Art. 6 din cap. XXXVII adăuga condiția decesului descendenților în copilărie pentru păstrarea drepturilor succesorale în proprietate[93]. Dacă văduva se recăsătorea, aceasta „avea numai rodurile pe timpul vieții sale, cu îndatorirea de a păstra fondul pentru frații și surorile mortului”,[94] deci nuda proprietatea a bunurilor rămânea în familia de sânge a defunctului, soția supraviețuitoare beneficiind numai de folosința acestora pe perioada vieții sale.

În privința soțului supraviețuitor, art. 2 din cap. XXXVII prevedea: „bărbatul murindu-i femeia (…) va lua dintru ale femeei parte ca unul dintre fii, a căruia parte rodurile le va lua în viață, rămânând după moarte fiilor”. Așadar, în concurs cu descendenții și sub rezerva neîncheierii unei alte căsătorii, bărbatul beneficia de o parte virilă în uzufruct, nuda proprietate fiind menținută în patrimoniul copiilor.

În cazul în care femeia contracta o nouă căsătorie după desfacerea celei anterioare prin decesul partenerului său, potrivit art. 12 din cap. XXXVII, descendenții puteau solicita restituirea drepturilor succesorale dobândite, lăsându-i acesteia numai zestrea și darurile dinaintea nunții (donațiile ante nuptias)[95]. Aceeași decădere opera și pentru bărbat, în condițiile art. 9 din cap. XXXVII[96].

Observăm, așadar, că drepturile succesorale erau reciproce, însă întinderea și natura acestora difereau în funcție de soțul care deceda cel dintâi.

Manualul lui Andronache Donici nu utiliza drept criteriu de acordare a drepturilor succesorale starea de avuție a soțului sau a soției supraviețuitoare. Totuși, existau unele dispoziții care făceau trimitere la zestre ori la situația patrimonială a văduvei. Astfel, art. 8 din cap. XXXIII prevedea că văduva care nu a primit zestre, iar ulterior decesului soțului său rămânea într-o stare de sărăcie, moștenea o pătrime din succesiune în concurs cu cel mult trei descendenți și o parte virilă dacă din căsătoria celor doi au rezultat mai mult de trei copii[97]. Comparând situația văduvei bogate și a celei sărace și neînzestrate, în ipoteza concursului cu trei sau mai puțini descendenți, se remarcă faptul că văduva săracă ia mai puțin (o pătrime) decât cea bogată (o parte virilă). Or, o astfel de abordare s-a considerat că este injustă, întrucât văduva săraca avea mai mare nevoie de un sprijin financiar consistent, pravila fiind inconsecventă sub acest aspect[98].

De asemenea, dacă unul dintre partenerii înzestrați deceda, iar unicul descendent murea la scurt timp, conform art. 5 din cap. XXXVII, masa succesorală se împărțea în trei părți: o parte se cuvenea părintelui copilului decedat, a doua părinților defunctului soț, iar cea de-a treia parte era dedicată pentru pomenirea lui de cuius[99]. În cazul în care femeia supraviețuia bărbatului, aceasta dobândea partea sa în plină proprietate, iar dacă se recăsătorea, beneficia numai de dreptul de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor din masa succesorală revenind colateralilor privilegiați ai copilului decedat[100].

Văduva neînzestrată care venea la succesiune împreună cu trei sau mai puțini colateralii privilegiați ai defunctului sau cu ceilalți colaterali ori cu alte rude[101] dobândea, potrivit art. 8 din cap. XXXVII, o pătrime din masa succesorală, iar în concurs cu mai mult de trei succesori, soția supraviețuitoare primea o parte egală cu a unui frate. Cu toate că acest text legal nu condiționa nașterea dreptului de o situație economică precară a soțului supraviețuitor, doctrina a statuat în sensul menținerii dreptului numai în beneficiul văduvei sărace[102]. Totodată, art. 8 nu făcea nicio precizare privitoare la interdicția contractării unei noi căsătorii, însă jurisprudența a statut că fundamentele religioase și morale care dictau menținerea bunurilor în familia de sânge se mențineau și în cazul concursului soțului supraviețuitor cu colateralii, motiv pentru care acesta pierdea drepturile succesorale prin recăsătorire[103].

Potrivit art. 9 din cap. XXXVI, în lipsă de alți succesibili cu vocație la moștenire, soția supraviețuitoare primea o jumătate din masa succesorală, iar diferența revenea fiscului.

4.3      Regimul matrimonial

Regimul dotal era consacrat și de dispozițiile Manualului lui Andronache Donici. Potrivit art. 17 coroborat cu art. 33 din cap. XXX, zestrea era atribuită, pe durata căsătoriei, în folosința soțului, veniturile obținute fiind dirijate către acoperirea cheltuielilor menajului comun. La decesul soțului, văduva își reîntregește dreptul de proprietate asupra dotei, astfel cum prevede art. 19 din cap. XXXIII.

Averea parafernală a femeii rămânea în proprietatea deplină a sa, aspect care era, așa cum am văzut, constant în vechiul drept românesc.

4.4      Concluzii parțiale

În concluzie, drepturile soțului supraviețuitor reglementate de Manualul lui Andronache Donici depindeau de încheierea unei noi căsătorii, precum și de starea economică a soților. Spre deosebire de Codul lui Ipsilanti, aceste dispoziții nu condiționau nașterea drepturilor succesorale de existența descendenților, însă cuantumul lor depindea de numărul acestora. Reciprocitatea drepturilor era numai parțială, diferențe remarcându-se în privința naturii drepturilor de moștenire ale soților.

5       Codul Calimach

5.1      Generalități

În spiritul îndreptat către codificare care domina Europa secolului al XIX-lea,[104] domnul Moldovei, Scarlat Calimach a promulgat prin hrisovul din 1 iulie 1817 Codica Țivilă a Moldovii (cunoscută sub numele de Codul Calimach). Legea civilă a Moldovei s-a aplicat timp de 48 ani și 2 luni, respectiv din 1 octombrie 1817 și până în 1 decembrie 1865, dată la care a intrat în vigoare Codul civil Cuza. Desigur, situațiile născute sub imperiul Codului Calimach urmau să fie soluționate după respectivele reguli de drept material, chiar și după 1 decembrie 1865.

Importanța existenței unor legi scrise, cu precădere a dispozițiilor cuprinse în Codul civil, reiese din hrisovul de promulgare: „legile contribuesc mai mult de cât ori-ce la fericirea omului, împiedicând sila și distribuind tuturor o dreaptă egalitate (…) pentru care am găsit de cuviință a alcătui mai întâi un cod civil, ca unul ce este mai de trebuință de cât cele-lalte părți ale legislației.”[105]

În privința izvoarelor Codului Calimach, în același hrisov se menționează: „Incepend dar lucrul, l-am și sevîrșit cu ajutorul lui D-zeu, ce este pricinuitorul tuturor bunătăților, avend de temeiu Basilicalele, care la începutul veacului al XV^-le s’au adus la noi de fericitul întru pomenire Alexandrul I cel bun. Fiind, însă, că din Basilicale lipsesc nu numai capituri și titluri, ci cărți întregi desființate de timp cu mai multe alte bune și frumoase scrieri ale anticităței, precum se cunoaște de către filosofi, am îndeplinit lipsele, culegând din Novele și cele-lalte cărți de legi, de care s’au slujit și luminații Domni, predecesorii nostri. (…) Apoi, s’au mai adăogit la locurile cuvenite și obiceiurile pământului care, cercetându-se după a noastră poruncă și găsindu-se de cuviință în adunările convocate spre acest sfîrșit, s’au cinstit cu vrednicia de a remânea legi.”[106] Opiniei exprimate de profesorul Triandaphylopoulos,[107] i se alătură și cea formulată de maestrul Dimitrie Alexandresco[108] potrivit căreia, alături de izvoarele menționate în hrisovul de promulgare, se numără și Codul civil austriac din 1811[109]. O altă opinie, susține că izvoarele Codului Calimach sunt prevederile din dreptul roman, greco-roman, în special Basilicalele, precum și obiceiul pământului[110]. Totodată, s-a susținut asemănarea dintre Codul Calimach și Legiuirea Caragea („regăsim disposițiuni aproape identice cu cele din legiuirea Caragea”[111]).

5.2      Moștenirea legală – reguli generale și situația soțului supraviețuitor

În continuare, vom explica care sunt drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în temeiul pravilei pe care o studiem.

Conform art. 941 din Codul Calimach, dacă ulterior decesului unuia dintre părinți, descendenților li se deschidea succesiunea înainte de a împlini vârsta de 14 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete, moștenirea defunctului se împărțea, în mod egal, între soțul supraviețuitor și ascendenții întâiului decedat. Textul legal nu făcea nicio mențiune cu privire la natura dreptului succesoral al soțului supraviețuitor, însă din interpretarea sistemică a dispozițiilor din Codul Caragea, opinăm că era vorba despre un drept în plină proprietate[112].

În cuprinsul art. 957 din Codul Calimach se statuează, cu titlu de principiu, că soțul supraviețuitor (atât femeia, cât și bărbatul) care avea copii și nu se recăsătorea va dobândi, cu titlul de moștenire legală, o parte virilă în uzufruct („parte cît un copil, spre întrebuințare numai”). Acest articol nu distingea între categoria descendenților, însă, astfel cum vom vedea, art. 957 are în vedere numai situația copiilor rezultați din căsătoria soțului supraviețuitor cu defunctul[113].

În situația în care soțul supraviețuitor (femeie sau bărbat) era bogat și n-a adus zestre la căsătorie, în cazul femeii, respectiv nu a oferit contra-zestre sau donație ante nuptias, în beneficiul soției, pierdea orice drept succesoral, astfel cum dictează dispozițiile art. 958. Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, rezultă că văduva bogată, dar care a contribuit cu zestre la momentul căsătoriei, soțul supraviețuitor care a constituit o donație ante nuptias aveau calitate succesorală, fiind excluși de la aplicarea acestei situații de excepție.

Potrivit art. 959 din Codul Calimach, dacă din căsătoria văduvei sărace cu defunctul au rezultat trei sau mai puțini descendenți, atunci soția supraviețuitoare dobândea, în uzufruct, o pătrime din masa succesorală, iar dacă s-au născut mai puțin de trei copii, atunci drepturile sale succesorale erau constituite dintr-o parte virilă, în uzufruct[114]. Textul restrângea analiza numai la situația văduvei sărace[115]. Doctrina s-a pronunțat cu privire la acest aspect și a susținut că „Dreptul văduvei sărace trebuie recunoscut și bărbatului sărac, în aceeași proporție față de numărul copiilor”[116]. Totodată, s-a afirmat că soluția poate fi transpusă mutatis mutandis și în cazul soțului supraviețuitor bogat și care fie a adus zestre, fie a oferit contra-zestre[117].

Întrebarea care s-a pus a fost în ce măsură dreptul soțului supraviețuitor, prevăzut de acest articol, subzistă în cazul în care „unul din însoțiți” se recăsătorește. Practica judiciară a decis că soția supraviețuitoare săracă „nu pierdea dreptul de a moșteni pe soțul său încetat din viață, din cauză că s-ar fi recăsătorit. Recăsătorirea nu ridică dreptul decât soțului bogat.”[118] Considerăm că este nu este justă motivarea instanței, întrucât rațiunea pentru care s-a instituit interdicția încheierii unei noi căsătorii se menținea intactă și în acest context. De asemenea, prevederile art. 957 constituie regula care guverna materia drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor, motiv pentru care opinăm că, și în acest context, se condiționa nașterea dreptului de neîncheierea unei noi căsătorii[119]. Un alt argument în susținerea poziției noastre se regăsește într-o decizie a instanței supreme din 1924 care interpretează textele legale din materia succesiunilor în sensul în care recăsătorirea ulterioară a soțului supraviețuitor îl decade din drepturile succesorale și în situația în care vine la moștenirea defunctului în concurs cu colateralii[120].

Dacă femeia sau bărbatul sărac[121] venea la moștenire în concurs cu descendenți rezultați din altă căsătorie, atunci în funcție de numărul copiilor, cuantumul drepturilor succesorale sunt identice cu cele de la art. 959, însă natura se modifică, de această dată drepturile fiind acordate în plină proprietate.

În lipsă de descendenți (din căsătoria cu defunctul sau din afara acesteia), soțul supraviețuitor sărac, în concurs cu alte rude, avea dreptul, conform art. 960, la o pătrime din masa succesorală, în plină proprietate. În acest caz, s-a susținut că soțul supraviețuitor nu mai era condiționat de necontractarea unei alte căsătorii[122]. Însă, potrivit hotărârii judecătorești citate anterior,[123] suntem de părere că și în această situație recăsătorirea soțului supraviețuitor declanșa decăderea acestuia din drepturile succesorale, chiar dacă venea în concurs cu alte rude decât descendenții[124].

Asemenea dispozițiilor din Codul Caragea și sub influența regulii pretoriene bonorum possessio unde vir et uxor, în absența altor rude, astfel cum acestea erau enunțate în art. 942-956 din Codul Calimach, soțul supraviețuitor moștenea („bărbatul pe femee și femeia pe bărbat”), conform art. 961, întreaga avere.

Corectivul care se aplica drepturilor succesorale detaliate anterior era prevăzut de art. 964 din Codul Calimach, conform căruia moștenitorii erau obligați „să săvîrșească grijele morților, potrivit după rangul li starea lor prin știrea arhiereului”. În mod excepțional, persoana care beneficia de restituirea zestrei (dacă, prin ipoteză, nu avea vocație succesorală în moștenirea femeii) avea datoria, conform art. 1654, de a face „după cuviință cheltuielile îngropării și a grijilor obscinuite”. Obligația incumba în integralitate soțului supraviețuitor dacă femeia era neînzestrată și săracă.

Potrivit art. 962, moștenirea vacantă era atribuită în proporție de două treimi „caselor publice, cum sînt școli, spitaluri, Casa sărăimanilor, orfanotrofii, cutia mililor și celelalte lucruri folositoare obștii”, iar o treime era dedicată pentru pomenirea defunctului.

5.3      Regimul matrimonial

În privința raporturilor patrimoniale dintre soți, Codul Calimach dedică un capitol zestrei (Capitolul al treizeci și doi – „Pentru zăstre”) și unul contra-zestrei (Capitolul al treizeci și patru – „Pentru darul nuntesc adecă pentru contra-zăstre și pentru ipovolon (văduvăritul)”). Codul Calimach consacră, astfel cum au făcut-o și pravilele anterioare, regimul dotal ca regim matrimonial tradițional, unicul aplicabil în vechiul drept românesc[125].

În cele ce urmează, vom analiza, pe rând, zestrea și contra-zestrea pentru a sublinia particularitățile Codului Calimach, dar și pentru a puncta zonele de suprapunere cu dispozițiile prevăzute de alte pravile din vechiul drept românesc.

Ulterior formulării unei definiții în cuprinsul art. 1622, art. 1623 din Codul Calimach instituie obligația de a înzestra în sarcina tatălui și a bunicului patern al fetei, iar cu titlu de excepție și în cazuri bine definite, în sarcina mamei biologice sau adoptatoare. Observăm că, spre deosebire de reglementarea prevăzută în Codul Caragea, în situația în care persoana obligată să acorde zestre decedează înainte de încheierea căsătoriei, potrivit art. 1631 din Codul Calimach, obligația se transmite moștenitorilor promitentului care puteau fi, de pildă, unchi, frați, nepoți în relație cu viitoarea soție, iar nu exclusiv fraților acesteia, precum stabilea Legiuirea Caragea. Rațiunea pentru care această din urmă codificare transferă obligația de înzestrare colateralilor era dată de înlăturarea fetelor înzestrate de la succesiune. În schimb, Codul Calimach chema la moștenire, în prima clasă, descendenții defunctului „fără deosebire de partea bărbătească și femeiască” (art. 916 Cod Calimach)[126]. Prin urmare, în Moldova, obligația de a înzestra făcea parte din pasivul succesoral, transmițându-se moștenitorilor după regulile de drept comun.

Dacă în Codul Caragea se menționa expres că femeia era titulara dreptului de proprietate asupra zestrei, reglementarea din Moldova nu expunea acest lucru expressis verbis. Cu toate acestea, similar legiuirii din Țara Românească, art. 1634 și art. 1636 din Codul Calimach atribuiau proprietatea „lucrurilor mișcătoare ale zăstrii” și care au fost „prețăluite” bărbatului. În privința acestor bunuri, soțul era considerat cumpărător. Prin urmare, evaluarea bunurilor era echivalentă cu operațiunea juridică de vânzare-cumpărare,[127] asemănător ritualului de încheiere a căsătoriei care presupunea, în realitate, tot o astfel de tranzacție încheiată cu rudele femeii[128]. Potrivit art. 1636 teza II, returnarea zestrei evaluate se efectua prin echivalent, adică la prețul la care aceasta a fost prețuită la momentul constituirii, fapt ce probează, încă o dată, transferul dreptului real de proprietate în beneficiul bărbatului.

Bunurile imobile și cele de „sineși mișcătoare ale zestrei” nu erau supuse evaluării, astfel încât, potrivit art. 1637 din Codul Calimach, bărbatul dobândea folosința bunurilor și culegea fructele, în timp ce dreptul de nudă-proprietate rămânea în patrimoniul femeii care beneficia și de „sporirea zăstrii”.

Caracterul inalienabil al zestrei se păstrează și în Codul Calimach. Conform art. 1641-1643, femeia avea dreptul de a dispune de bunurile care formau fondul imobiliar dotal numai în cazuri stricte, expres prevăzute de lege și care includeau rezolvarea unor probleme financiare sau juridice ale soției,[129] precum și obținerea unor venituri mai profitabile sau asigurarea mijloacelor de existență pentru descendenții rezultați din altă legătură ori pentru alte rude. Desigur, textele indicate nu distingeau în funcție de categoria bunurilor, însă dintr-o interpretare sistemică a dispozițiilor Codului Calimach reiese că numai bunurile neevaluate rămân în proprietatea femeii, iar acestea includ imobilele și cele de „sineși mișcătoare ale zestre”. Cu privire la celelalte bunuri, bărbatul are exercițiul atributului de dispoziție, putând dispune discreționar de acestea, sub rezerva că, la desfacerea căsătoriei, va fi obligat la restituirea prețului la care au fost evaluate.

În cazul desfacerii căsătoriei prin decesul unuia dintre parteneri, art. 1649 prevedea că zestrea era restituită în natură sau prin echivalent, în acest din urmă caz dacă bunul dotal a fost înstrăinat sau fiind consumptibil și-a epuizat substanța. Observăm că, în privința transformării, vânzării ori înlocuirii[130] bunurilor dotale avea loc o subrogație reală cu titlu particular[131]. Prin acest mecanism se asigura garantarea restituirii dotei, femeia fiind protejată în fața unor posibile abuzuri din partea soțului său. Art. 1653 ne lămurește cu privire la persoanele obligate la „întoarcerea zăstrii”, însă Codul Calimach este deficitar în expunerea detaliată a cazurilor de restituire a zestrei și a persoanelor obligate la aceasta, rezumându-se la enumerarea succintă a acestor persoane în art. 1656. Sub acest aspect, considerăm că se pot aplica mutatis mutandis observațiile făcute în secțiunea dedicată Legiuirii Caragea.

Femeia rămânea proprietara bunurile parafernale,[132] având capacitate juridică deplină,[133] iar bărbatul era prezumat legal ca fiind mandatarul acesteia, în lipsă de dispoziție contrară. Dispozițiile art. 1663 din Codul Calimach prevedeau, similar cu Legiuirea Caragea, îndatorirea femeii ori a moștenitorilor acesteia de a-l informa pe bărbat cu privire la bunurile proprii aduse în locuința comună.

Contra-zestrea avea o reglementare complexă în Codul Calimach. Spre deosebire de Legiuirea Caragea, persoanele cărora le incumba obligația civilă de a înzestra fetele erau, potrivit art. 1670, datoare de oferi contra-zestre băieților. Așadar, prin coroborarea acestui articol cu art. 916 și art. 1623, se poate explica aplicarea principiului egalității între descendenții aparținând clasei I.

Pe perioada vieții, femeia nu avea niciun drept efectiv sau direct asupra bunurilor din fondul contra-zestrei (art. 1672)[134].

Văduva care se recăsătorea cu respectarea anului de doliu și care nu avea copii rezultați din căsătoria cu defunctul, dobândea, potrivit art. 150 din Codul Calimach, deplina proprietate asupra contra-zestrei. Iar dacă aceasta avea copii „nevârstnici”, conform art. 151 beneficia de „cîștigurile nuntești (…) pînă vor ajunge fiii în legiuita vîrstă”. Recăsătorirea văduvei în timpul anului de doliu ori nașterea de copii o la distanță mai mare de zece luni de la decesul soțului său conducea la pierderea tuturor drepturilor asupra contra-zestrei, astfel cum prevedeau art. 147 și art. 148.

În situația predecesului femeii, art. 1676 distingea în funcție de existența sau inexistența descendenților rezultați din căsătorie. Astfel, în prezența descendenților, nuda proprietate asupra contra-zestrei revenea acestora, bărbatul păstrând numai uzufructul. În lipsa rudelor din clasa I, contra-zestrea revenea bărbatului, ceilalți moștenitori neavând niciun drept asupra acestor bunuri.

Pe lângă zestre și contra-zestre, în Moldova erau reglementate și ipovolonul și theoritrele. Suplinind lipsa de contra-zestre în cazul femeii dotate, ipovolonul reprezenta un beneficiu acordat văduvei, la origine matrimonial, dar cu efecte succesorale, și constituia a treia parte din masa succesorală a defunctului său soț[135]. Astfel cum am mai remarcat în cuprinsul pravilelor din vechiul drept românesc, văduva culegea numai uzufructul ipovolonului, nuda proprietate revenind descendenților (art. 1680 din Codul Calimach).

Theoritrele[136] reprezintă donațiile făcute de bărbat sau de rudele acestuia femeii, a doua zi după nuntă, „pentru cinstea fecioriei” (art. 1683 din Codul Calimach). La desfacerea căsătoriei, bunurile donate reveneau, conform art. 1686, femeii sau moștenitorilor ei, neexistând sub acest aspect situații de excepție în care bunurile se reîntorceau în patrimoniul constituitorului[137].

5.4      Concluzii parțiale

În concluzie, considerăm că instituția zestrei și a contra-zestrei au efecte de drept succesoral, destinate a „umple vidul drepturilor văduvei sărace în Moldova”[138]. Dota, contra-zestrea, ipovolonul și theoritrele erau mecanisme legale care, la origine, au aparținut de domeniul extins al dreptului familiei, însă, în cazul desfacerii căsătoriei prin predecesul unuia dintre soți, produceau efecte pe tărâmul dreptului succesoral. Așadar, situația patrimonială a soțului supraviețuitor, cu precădere a văduvei, a fost influențată atât de regulile edictate de dispozițiile legale privind moștenirea ab intestato, cât și de cele privitoare la cele patru instituții ante-menționate, motiv pentru care le-am analizat în cuprinsul acestei secțiuni.

Din perspectiva regulilor de drept succesoral, soțul supraviețuitor beneficia, de regulă, de drepturi succesorale în uzufruct care variau în funcție de categoria sau numărul moștenitorilor cu care venea în concurs. Totodată, recăsătorirea soțului supraviețuitor, nașterea de descendenți la un interval de peste zece luni de la decesul partenerului ori situația patrimonială erau elemente care contribuiau la determinarea cuantumului drepturilor succesorale. Din cele prezentate, rezultă că dispozițiile Codului Calimach confereau drepturi de moștenire reciproce soților.