STUDII
Matricea
răspunderii civile extracontractuale pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte de manufacturare, între testul riscuri‑beneficii
și testul așteptărilor legitime ale consumatorului
DOI: 10.24193/SUBBiur.67(2022).1.2
Data publicării online: 25.07.2022
Juanita
GOICOVICI*
Rezumat. Studiul
își propune analizarea impactului pe care utilizarea testului
riscuri-beneficii, respectiv a testului așteptărilor legitime ale
consumatorului îl are asupra fizionomiei răspunderii civile pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte de manufacturare, îndeosebi prin prisma
prezervării caracterului obiectiv al acestei răspunderi, detașat de elementul
culpei. Utilizând balanța „riscuri-beneficii”, instanțele de judecată pot aprecia
in concreto defectuozitatea unui produs, incluzând atât defectele de
manufacturare în sens restrâns, cât și defectele de concepere, respectiv
deficiențele/omisiunile de informare corectă și completă a consumatorilor.
Arhitectura răspunderii pentru produsele defectuoase este puternic influențată
de opțiunea jurisprudenței pentru testul risc-utilitate,
cu eventuala asociere a rezultatelor testului așteptărilor legitime ale
consumatorilor, ceea ce a caracterizat răspunderea obiectivă pentru
produsele defectuoase ca fiind o specie aparte de răspundere civilă care
perpetuează detașarea de criteriul culpei ori al neglijenței producătorului/importatorului
produsului cu defecte de manufacturare.
Cuvinte-cheie: răspundere civilă obiectivă, defecte de manufacturare, test
riscuri-beneficii, așteptări legitime, consumator.
The matrix of non-contractual civil
liability for damage caused by products with manufacturing defects, between the
risk-benefit test and the test of legitimate expectations of the
consumer
Abstract: The study aims at analysing the impact that the use of the risk-benefit
test, respectively the test of legitimate expectations of the consumer has on
the physiognomy of civil liability for damage caused by defective products,
especially in terms of preserving the objective nature of this type of liability,
detached from the element of culpable action or omission. Using the
'risk-benefit' balance, courts can specifically assess the defect of a product,
including both narrow manufacturing defects and design defects, respectively
deficiencies/omissions in offering correct and complete consumer information.
The architecture of liability for defective products is strongly influenced by
the jurisprudential option for the risk-utility test, with the possible
association of the test results of legitimate expectations of consumers, which
characterized the objective liability for defective products as a separate
species of civil liability that perpetuates detachment from the criterion of
fault or negligence of the manufacturer/importer of the product with
manufacturing defects.
Key-words: strict liability, manufacturing defects, risk-benefit test, legitimate
expectations, consumer.
Cuprins
I. Observații introductive 109
A. Utilizarea testului
riscuri-utilitate (i), complementar testului așteptărilor legitime ale
consumatorului (ii) 113
B. Torn
in between: are preeminență testul
așteptărilor legitime ale consumatorului în raport cu testul riscuri‑beneficii? 115
C. Design flaws,
design defects și sincopele nedepistate: ce deficiențe sunt reprezentative
pentru defectuozitatea produsului? 118
II. Răspunderea obiectivă de tip strict
liability vs. centrarea răspunderii producătorului pe elementul culpei 125
A. „Fidelitatea” față de
caracterul obiectiv al răspunderii speciale. 125
B. Erorile de
identificare a producătorului: o aporie ce condiționează delimitarea sferei
persoanelor responsabile 127
C. Solidaritatea pasivă
caracterială în materia răspunderii pentru carențele de securitate a produselor 134
D. Clișeizată, însă
recurentă: juxtapunerea peste regimurile de răspundere civilă preexistente 137
E. Prejudiciul material
autonom vs. prejudiciul material derivat (cauzat de defectul produsului) 143
III. Premisele angajării răspunderii speciale a
producătorilor/importatorilor și contrastul instalat prin raportare la
versiunile răspunderii subiective 146
A. Taxonomia defectelor
acoperite de sfera materială: defecte de manufacturare vs. defecte de concepere
și deficiențele informative 146
B. Sinonimia contestată a
raportului de cauzalitate și a certitudinilor științifice în materia
cauzalității 150
C. Limite temporale în
exercitarea dreptului la acțiune în materia răspunderii speciale 156
D. O aporie nedemodată:
angajarea răspunderii speciale a producătorilor pentru defecte potențiale a
căror manifestare nu s-a declanșat 158
IV. Situații exceptate din sfera materială de
incidență a răspunderii speciale. 164
A. Ineficacitatea
juridică a clauzelor exoneratoare în materia răspunderii speciale 164
B. Exonerarea de
răspundere a producătorilor/importatorilor în temeiul cauzelor de exceptare
legală: o taxonomie nefluctuantă 165
V. Observații concluzive 170
VI. ANEXE. 173
ANEXA
1.. 173
ANEXA
2.. 175
ANEXA
3.. 177
ANEXA
4.. 179
ANEXA
5.. 183
Definită ca „neînțeleasă” sau ca under-theorised,
răspunderea civilă extracontractuală a producătorilor/importatorilor pentru
prejudiciile generate de produsele cu defecte de manufacturare continuă să suscite interogații legate de calibrarea condițiilor
angajării sale, interogații care par să se multiplice exponențial, pe măsura
semnalării unor dificultăți practice în utilizarea criteriilor clasice
reprezentate de testul risc-utilitate și de eventuala utilizare a testului
așteptărilor legitime ale consumatorului. Tehnic, testul riscuri-beneficii (balanța
„risc – utilitate”) se referă la aplicarea, de către instanța de judecată, a
criteriului preeminenței beneficiilor consumului unui produs cauzator de
prejudicii, prin raportare la existența riscurilor anormale (de o gravitate
anormală ori exorbitantă); aplicarea balanței „riscuri – utilitate”
pentru a aprecia existența defectului produsului implică faptul că un produs
poate fi considerat defectuos și atunci când beneficiile consumului sunt
depășite ori vizibil surmontate de riscurile mult prea masive la care se supune
consumatorul (fără a se transforma, însă, într-un criteriu dirimant sau
ineluctabil). Excepție fac produsele medicamentoase și, în general, produsele
farmaceutice care reprezintă unicul tratament pentru o anumită patologie, cât se admite devierea de la rezultatul aplicării balanței „risc –
utilitate”.
Ca alternativă la testul riscuri –
beneficii, instanțele de judecată pot utiliza testul așteptărilor legitime ale consumatorilor,
care permite angajarea răspunderii producătorului pentru producerea de bunuri
care sunt mai periculoase decât ar anticipa consumatorul rezonabil (utilizând
standardul „consumatorului mediu”, cu o vigilență rezonabilă, iar nu
exorbitantă). După cum s-a evidențiat în literatura de specialitate:
„Experiența judiciară din
majoritatea statelor care au utilizat testul așteptărilor
legitime ale consumatorilor demonstrează că acesta este ambiguu și
imposibil de aplicat într-o manieră previzibilă. Testul este nepotrivit pentru
reglementarea produselor complexe sau a piețelor cu
consumatori eterogene; în plus, instanțele trebuie să aloce resurse semnificative
pentru a identifica convingerile ex ante ale consumatorilor cu privire
la riscurile produselor, chiar și atunci când consumatorii nu aveau convingeri concrete despre
periculozitatea produselor la momentul achiziției. Celălalt
test major pe care instanțele îl aplică defectelor de proiectare, testul risc-utilitate, nu este,
de asemenea, bine definit. Mai mulți factori ai testului risc-utilitate sunt dificil de aplicat de către instanțe în mod
consecvent și permit instanțelor să anuleze preferințele consumatorilor care ar putea fi dispuși să tolereze
riscuri mai mari pentru prețuri mai mici.” – (t.n., J.G.).
Ne propunem, în paragrafele care
urmează, să analizăm rolul jucat de aceste criterii de stabilire a
periculozității consumului unui produs, în economia răspunderii civile
extracontractuale pentru prejudiciile generate de defectele de manufacturare
ale produselor; îndeosebi prin prisma prezervării caracterului obiectiv al acestei
răspunderi, detașat de elementul culpei (ori al probării acțiunilor/omisiunilor
culpabile, imputabile producătorului/importatorului). Utilizând balanța
„riscuri-beneficii”, instanțele de judecată pot aprecia în ce măsură defectuozitatea
unui produs, incluzând atât defectele de manufacturare în sens restrâns, cât și
defectele de concepere, respectiv deficiențele/omisiunile de informare corectă și completă a
consumatorilor, justifică angajarea răspunderii civile a producătorului/importatorului
respectivului lot de produse a cărui punere în circulație a avut loc fără
depistarea defectelor.
După cu s-a subliniat în literatura de
specialitate, „Conform prevederilor Directivei Consiliului 85/374/CEE, răspunderea reglementată
depinde în mod esențial de dovada defectuozității unui produs. Această noțiune
centrală în economia textelor directivei a alimentat, totuși, pentru mult timp,
dezbaterile cu privire la gradul în care acest tip de răspundere se bazează pe
o abordare centrată exclusiv pe siguranța consumului sau dacă, dimpotrivă, o
abordare riscuri-beneficii ar putea fi admisă” – (t. n., J.G.). De asemenea,
s-a evidențiat de către importanți doctrinari că:
„Testul specific privind așteptările
consumatorilor s-ar aplica oricărui produs sau componentă a produsului pentru
care consumatorii au așteptări ex ante clare, articulabile, cu privire
la funcționalitatea produsului. În baza rezultatelor testului așteptărilor
legitime ale consumatorului, un pârât este răspunzător dacă, în respectivul
caz, consumatorii se așteptau ca utilizarea unui astfel de produs să contribuie
la reducerea unui anumit risc, iar utilizarea ori consumului produsului a contribuit
faptic la augmentarea acelui tip de risc. În mod similar, dacă un produs a fost
menit să transmită ori să genereze anumite beneficii ca urmare a consumului,
dar, faptic, a cauzat prejudicii consumatorilor, produsul în cauză nu a trecut
testul așteptărilor legitime. De exemplu, dacă defectuozitatea sistemului de airbag-uri
a amplificat riscul de rănire a pasagerului în urma impactului autovehiculului
implicat într-un accident, mai degrabă decât să diminueze riscul producerii
unor leziuni, respectivul produs ar eșua în parcurgerea testului așteptărilor legitime
ale consumatorilor. Prin deturnarea atenției analiștilor dinspre amploarea
așteptărilor legitime ale consumatorilor către o identificare mai simplă a direcției
în care consumatorii se așteptau ca riscurile să se producă, testul așteptărilor
specifice crește gradul de administrabilitate a răspunderii pentru produsele
defecte și surprinde cele mai multe dintre aspectele decisive pe care teoria
tradițională a așteptărilor rezonabile ale consumatorilor le oferă.” – (t. n., J.G.).
Volatilitatea (dacă nu chiar
superficialitatea) testului așteptărilor legitime ale consumatorului nu a
scăpat atenției vigilente a doctrinei,
care a punctat caracterul inadecvat al acestui criteriu într-o suită de cazuri
practice în care consumatorul cu un nivel mediu de informare și cu capacități
raționale medii ar fi dezarmat în fața sarcinii de a estima corect gradul de
probabilitate al producerii unor riscuri asociate consumului unui produs a
cărui punere pe piață a fost autorizată de organismele competente, fără ca
aceasta să excludă incidente precum contaminarea unui lot de produse pus în
circulație ori imposibilitatea depistării defectelor în procesul de producție.
B.
Torn in between: are preeminență testul așteptărilor legitime
ale consumatorului în raport cu testul riscuri‑beneficii?
Fizionomia contemporană a răspunderii speciale
pentru produsele defectuoase este tributară „bătăliei” pentru preeminență duse
de cele două posibile criterii de apreciere a defectuozității produsului, și
anume testul așteptărilor legitime ale consumatorului în raport cu testul
riscuri-beneficii; departe de a se contura o veritabilă ierarhie sau
preeminență, fiecare dintre acestea prevede un rol diferit pentru instanțele de
judecată: raportarea la un etalon abstract, al consumatorului mediu, cu luarea
în calcul a așteptărilor sale tipice în materia siguranței consumului unui
anumit produs și, pe celălalt versant, angajarea în administrarea pieselor de
probatoriu (expertize de specialitate, îndeosebi) din care să reiasă ponderea
diferită, vizibil (nerezonabil) exorbitantă a riscurilor consumului prin
raportare la beneficiile consumului/utilizării respectivului produs. La unul din poli, testul așteptărilor rezonabile ale consumatorilor, conform căruia un pârât este răspunzător dacă au fabricat un produs
care este lansat pe piață în stare defectuoasă și periculos într-o măsură
dincolo de ceea ce ar fi contemplat drept un grad obișnuit de risc, de către consumatorul
care a achiziționat respectivul produs, prin prisma cunoștințelor obișnuite ori
comune posedate de „consumatorul mediu”, în ceea ce privește caracteristicile acelui
produs, implică angajarea răspunderii obiective a producătorilor pentru produse
care prezintă riscuri de siguranță peste limita rezonabilității ori peste
pragul de siguranță așteptat de consumatori. La polul opus, testul risc-utilitate,
în temeiul căruia un inculpat este răspunzător dacă riscurile previzibile (de a
cauza prejudicii) prezentate de produsul incriminat ar fi putut fi redus,
moderat sau evitat, prin adoptarea unui design alternativ rezonabil (în
cazul defectelor de concepere, când produsul a fost conceput în baza unor
parametrii tehnici conform cărora beneficiile consumului sunt excedate într-o
manieră exorbitantă de riscurile de securitate aduse de consumul respectivului
produs), folosește paradigma-cadru a unei neglijențe imputabile producătorului,
care a acceptat demararea procesului de producție în baza unor planuri
concepute într-o manieră excesiv de riscantă prin raportare la beneficiile ori
la utilitatea-target (așa-numitele design flaws).
În practică, instanțele de judecată au
pendulat între cele două criterii: în literatura de specialitate, s-a
evidențiat că instanțele fie au adoptat cu intermitențe unul dintre acestea,
fie au utilizat ambele teste,
„lăsând producătorii și consumatorii
să navigheze într-un peisaj juridic fragmentat și neomogen (...) în special
pentru produsele comercializate pe piețele interne. După cum era de așteptat,
atât testul tradițional al așteptărilor consumatorilor, cât și testul
risc-utilitate au merite diferite. Testul așteptărilor consumatorilor
stimulează producătorii să lanseze pe piață produse care nu bruschează
așteptările rezonabile ale consumatorului, în materie de siguranță, reducând
probabilitatea ca produsele aflate în circulație să dăuneze în mod neașteptat
sănătății consumatorilor. Însă scopul testului privind așteptările rezonabile
ale consumatorilor este potențial nelimitat și, din acest motiv, nu foarte bine
definit. Deoarece consumatorii sunt departe de a estima ori de a anticipa într-o
manieră corectă gradul de periculozitate prezentat de consumul unui produs,
aproape invariabil apariția unui rezultat nefavorabil al utilizării produsului ori
a unor efecte adverse va contraria așteptările rezonabile ale consumatorilor în
aproape toate situațiile depistării unor defecte ale produsului. În toate aceste
cazuri, rezultatele nefavorabile ale utilizării produsului declanșează premise
pentru a angaja răspunderea producătorului sau defectul poate fi reținut doar
dacă efectele negative constituie o încălcare semnificativă a așteptărilor
consumatorilor? Nici alternativa utilizării testului risc-utilitate nu funcționează
ireproșabil: merge mult mai bine; distanțându-se de răspunderea extrasă din
percepțiile consumatorilor, utilizarea testului riscuri-beneficii cel mai
probabil stimulează companiile să accepte antamarea unor măsuri de precauție
eficiente în etapele manufacturării, dar s-a dovedit dificil de implementat sau
de prezis.” – (t. n., J.G.).
Aproape clișeizată, fraza stereotipă
potrivit căreia prin „produs cu defecte” se înțelege produsul în privința căruia modul de prezentare sau utilizarea previzibilă la
data achiziționării nu oferă siguranță consumatorilor, provocând pagube
acestora (Anexa C.cons., pct. 30) continuă să ridice interogații practice. Nu
doar defectele de manufacturare stricto sensu sunt incluse în sfera
materială de aplicare a acestui tip de răspundere civilă, ci și defectele de
concepere (așa-numitele design flaws ori design defects),
respectiv deficiențele/omisiunile de informare corectă și completă a
consumatorilor (asupra riscurilor consumului, asupra ingredientelor,
caracteristicilor tehnice, performanțelor limitate ale produsului etc.).
Absența informațiilor privind riscurile rezultând din folosirea normală și
previzibilă a produselor, în cuprinsul prospectului, cărții tehnice, manualului
de utilizare, informațiilor de pe etichetă/ambalajul produsului, reprezintă per
se un defect al produsului pentru care poate fi antrenată răspunderea
producătorului/importatorului în spațiul U.E., pentru prejudiciul fizic/patrimonial
cauzat consumatorilor produsului cu defecte.
Pot fi, astfel, identificate trei categorii de defecte
imputabile producătorilor:
(a) defectele de manufacturare stricto
sensu, datorate sincopelor nedorite din lanțul de producție (erori umane,
defecțiuni ale instalațiilor/utilajelor de producție etc.); în aceste ipoteze,
din compararea caracteristicilor produsului rezultat cu caracteristicile
prototipului, rezultă inadvertențe, produsul rezultat neîntrunind parametrii
tehnici pe care producătorul a intenționat să îi atingă;
(b) defecte de concepere (modul în care
a fost proiectat/conceput produsul presupune riscuri ale consumului care
depășesc nepermis demult beneficiile consumului respectivului produs); din
balanța „riscuri – utilitate” aplicată în aceste cazuri, rezultă că riscurile
consumului surmontează nepermis de mult beneficiile produsului pentru
consumatorul final; în respectivele ipoteze, diametral opuse situațiilor
descrise ca reprezentând „defectele de manufacturare stricto sensu”,
produsul obținut în procesul de manufacturare întrunește parametrii tehnici pe
care producătorul a intenționat să îi atingă, însă producătorul a acceptat
demararea procesului de producție în baza unor propuneri de concepere excesiv
de riscante pentru siguranța fizică a consumatorului final;
(c) deficiențe de informare (absența informațiilor privind riscurile rezultând din folosirea
normală și previzibilă a produselor, în cuprinsul prospectului, cărții tehnice,
manualului de utilizare, informațiilor de pe etichetă/ambalajul produsului);
pentru omisiunile informative/informațiile eronate ori ostensibil incomplete,
poate fi angajată răspunderea producătorului sau importatorului produselor în
U.E., ca în cazul primelor două categorii de defecte.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte, cu modificările ulterioare
(care a transpus în dreptul intern Directiva 85/374/CEE), producătorul răspunde
pentru prejudiciul actual și pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului
său. Din cuprinsul art. 4 rezultă că răspunderea producătorului nu este
limitată în situația în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul
produsului și de acțiunea sau omisiunea unei terțe persoane, menționându-se că
această dispoziție nu aduce atingere dreptului producătorului de a promova
acțiuni în justiție împotriva terțului, în condițiile legii, ceea ce înseamnă
că, în primă fază, dacă defectul din fabricație al produsului coexistă cu
elemente ce țin de culpa unui terț, producătorul va fi ținut responsabil față
de victima prejudiciului pentru acoperirea financiară a acestuia, ulterior
producătorul/importatorul pârât devenind reclamant într-o eventuală acțiune în
regres îndreptată contra altor actori implicați în lanțul de producție/distribuție/procurare
și prelucrare a materiei prime ori a componentelor și consumabilelor etc.
Se cuvine menționat, totodată, că, în
această materie a răspunderii extra-contractuale pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte, operează regula răspunderii civile solidare, astfel
încât, potrivit art. 10 din Legea nr. 240/2004, modificată prin Legea nr.
76/2012, dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru paguba generată în
patrimoniul consumatorului, aceste persoane responsabile răspund solidar. După
cum se precizează în cuprinsul art. 6, pentru angajarea răspunderii civile a
producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a
defectului și a raportului de cauzalitate dintre defect și prejudiciul
înregistrat. Conform dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 240/2004, modificată
prin Legea nr. 76/2012, orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de
răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută, nefiind permisă
exonerarea profesioniștilor responsabili pentru prejudiciile fizice
(biologice) ori patrimoniale cauzate de defectele de manufacturare lato
sensu.
Relevante în contextul definirii
produselor defectuoase sunt și dispozițiile art. 6, alin. (1) din Directiva
85/374/CEE, conform cărora (1) un produs prezintă defecte atunci când „nu oferă
siguranța la care o persoană se poate aștepta, ținând seama de toate
împrejurările, printre care: (a) prezentarea produsului; (b) utilizarea căreia
îi este destinată în mod rațional produsul; (c) momentul punerii în circulație
a produsului”; upgrade-ul unui produs nu reprezintă per se un
temei pentru reținerea existenței unui defect al versiunii anterioare,
întrucât, potrivit prevederilor art. 6, alin. (2), „un produs nu poate fi
considerat defect pentru simplul motiv că un produs mai bun a fost pus în circulație
ulterior”.
Produsele sigure sunt definite, în
textul art. 3, pct. (2) din Propunerea de Regulament U.E. privind siguranța
generală a produselor(2021), ca referindu-se la „orice produs care, în condiții de utilizare ori
utilizare greșită normale sau care pot fi prevăzute în mod rezonabil, inclusiv
pe durata efectivă de utilizare, nu prezintă niciun risc sau prezintă doar
riscurile minime compatibile cu utilizarea produsului, considerate ca fiind
acceptabile și respectând un nivel ridicat de protecție a siguranței și a
sănătății consumatorilor”; prin „produs” se înțelege, în acest context, „orice
articol interconectat sau nu cu alte articole, furnizat sau pus la dispoziție,
contra cost sau gratuit, în cursul unei activități comerciale, inclusiv în
contextul furnizării unui serviciu – care este destinat consumatorilor sau care
poate, în condiții care pot fi prevăzute în mod rezonabil, să fie utilizat de
consumatori chiar dacă nu le este destinat”, conform definiției incluse în art.
3, pct. (1) din Propunerea de Regulament U.E. privind siguranța generală a
produselor.
Noțiunea de „risc grav” utilizată în
cuprinsul Propunerii de Regulament U.E. privind siguranța generală a produselor
se referă, după cum rezultă din textul art. 3, pct. (5), la „un risc pentru
care, pe baza unei evaluări a riscurilor și luând în considerare utilizarea
normală și previzibilă a produsului, combinația dintre probabilitatea apariției
unui pericol de vătămare și gradul de severitate a respectivei vătămări
necesită o intervenție rapidă din partea autorităților de supraveghere a
pieței, inclusiv cazurile în care efectele riscului nu sunt imediate”.
Recurentă în ultimele decenii, ideea
detașării răspunderii speciale a producătorului/importatorului de elementul
culpei a persistat în pofida eventualelor contestări; pentru ca răspunderea
civilă a producătorului/importatorului (ori a însuși distribuitorului, în cazul
neidentificării persoanelor din primele categorii) pentru defectele produselor
care au cauzat un prejudiciu corporal sau patrimonial să fie angajată, este
suficient să fi existat o faptă ilicită (punerea în circulație a unui produs cu
defecte) aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost cauzat, nefiind
necesar ca această faptă să poată fi imputată autorului ei ori, în alți
termeni, consumatorul fiind dispensat de a face dovada existenței vinovăției
ori a neglijenței grave a persoanei responsabile în contextul unei acțiuni/omisiuni
care a afectat nivelul de securitate al consumului respectivului produs. Nu se
solicită, astfel, reclamantului (persoana prejudiciată) să probeze că fapta
ilicită a fost realizată cu intenție,
stabilirea vinovăției nefiind necesară în materia răspunderii speciale a
producătorului/importatorului, astfel încât consumatorul reclamant nu va fi
ținut să dovedească faptul că autorul acțiunii/omisiunii a prevăzut
consecințele conduitei sale și a urmărit ori, cel puțin, a acceptat producerea
acestora. Astfel, existența vinovăției sub forma intenției ori a omisiunii
culpabile este irelevantă în perimetrul angajării răspunderii speciale
extracontractuale pentru defectele de manufacturare ori de concepere, respectiv pentru
carențele informative.
Producătorul este, în principiu, ținut
răspunzător pentru acoperirea prejudiciului cauzat consumatorului, întrucât:
(i) a controlat procesul de producție și (ii) pentru că, obținând profit din
activitatea de producție, trebuie să își asume riscurile rezultând din
derularea acestor activități; în măsura în care producătorul nu poate fi
depistat sau identificat, importatorul produsului în U.E. va fi pârât în
acțiunea introdusă de consumator; în cel de-al treilea rând, acțiunea
reclamantului consumator poate fi îndreptată contra distribuitorului direct al
produsului cu defecte, dacă acesta nu comunică identitatea producătorului/importatorului
(ulterior, distribuitorul condamnat la plata despăgubirilor beneficiind de o
acțiune în regres contra importatorului/distribuitorului produsului cu
defecte). Se cuvine menționat că, potrivit dispozițiilor art. 3 din Directiva
85/374/CEE, categoria „producătorilor” include fabricantul unui produs finit,
producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părți componente,
precum și pe „orice persoană care, aplicându-și numele, marca sau alt semn
distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia”; de asemenea,
conform paragrafului secund al articolului citat, „orice persoană care importă
un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locațiunii, leasing-ului sau altei
forme de distribuție în cadrul activității sale comerciale, este considerat
producător”, în accepțiunea reținută de dispozițiile Directivei 85/374/CEE și
este răspunzător ca „producător” în raporturile cu consumatorii prejudiciați de
defectele de manufacturare lato sensu. Totodată, este necesar de
specificat că, în ipotezele în care nu poate fi identificat producătorul
produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepția cazului
în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea
producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; conform prevederilor
art. 3 pg. (3) din Directiva 85/374/CEE, aceleași norme privitoare
la răspunderea civilă extra-contractuală se aplică pentru importatorul
produsului (în sensul în care „orice furnizor este considerat drept producător”),
în cazul unui produs importat, în cazul în care pe acesta (pe ambalajul acestuia,
prospect, fișa tehnică, formularul de instrucțiuni, formularul de garanție
comercială etc.) nu este indicată identitatea importatorului menționat în textul
art. 3, alin. (2), chiar în situațiile în care identitatea producătorului poate
fi stabilită prin ipoteză, însă acesta nu este situat în spațiul U.E., iar
identitatea importatorului nu poate fi stabilită cu certitudine; în aceste
ipoteze, orice furnizor al produselor către consumator va fi tratat ca
„producător” și va putea figura ca pârât în acțiunea în stabilirea plății de
despăgubiri către victima prejudiciului biologic/patrimonial.
Prin decizia CJUE din 21 decembrie
2011, în cauza C-495/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulată de Conseil d’État (Franța), în procedura Centre hospitalier
universitaire de Besançon împotriva Thomas Dutrueux, Caisse primaire
d’assurance maladie du Jura,
s-a reținut că „răspunderea unui prestator de servicii care utilizează, în
cadrul unei prestări de servicii, precum îngrijirile acordate în cadrul unui
spital sau al unei clinici medicale, echipamente sau produse cu defect pe care
nu le-a produs el însuși, în sensul dispozițiilor art. 3 din Directiva
85/374/CEE (…) și cauzează, prin aceasta, prejudicii beneficiarului prestației,
nu intră în domeniul de aplicare al directivei menționate. Prin urmare, această
directivă nu se opune ca un stat membru să instituie un regim, precum cel în
discuție în acțiunea principală, care prevede răspunderea unui asemenea
prestator pentru prejudiciile astfel cauzate, chiar în absența oricărei culpe
imputabile acestuia, cu condiția totuși să i se garanteze persoanei
prejudiciate și/sau prestatorului menționat posibilitatea de a pune în discuție
răspunderea producătorului în temeiul directivei menționate atunci când
condițiile prevăzute de aceasta sunt întrunite.” Rezultă, din decizia CJUE
menționată, că, în principiu, în sfera personală de aplicare a prevederilor
Directivei 85/374/CEE, în privința persoanelor responsabile pentru prejudiciile
cauzate de defectele produselor, nu sunt incluși prestatorii de servicii
care utilizează în activitățile specifice (utilizează, pentru prestarea
serviciilor către consumatori) aparatură cu defecte de manufacturare ori de
concepere ori alte dispozitive defectuoase procurate dinspre producători,
importatori sau distribuitori, aceștia din urmă putând fi acționați în judecată
de către victima prejudiciului, în temeiul dispozițiilor Directivei 85/374/CEE,
pentru obținerea de despăgubiri, iar nu prestatorul serviciului per se. Cu
toate acestea, astfel cum a reținut în cauza citată completul CJUE,
legislatorul național poate configura regimuri speciale de răspundere în
raporturile B2C, care să fie aplicabile prestatorilor de servicii în relațiile cu
consumatorii, fără însă ca astfel de regimuri să împrumute trăsăturile
răspunderii speciale reglementate prin Directiva 85/374/CEE, întrucât
reglementarea acestor specii de răspundere rămâne de resortul legislatorului
național.
În privința erorilor de identificare a
producătorului, s-a reținut în jurisprudența anterioară a CJUE, îndeosebi prin
decizia CJUE din 2 decembrie 2009, pronunțată în cauza C-358/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulată de House of Lords (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
de Nord), în procedura Aventis Pasteur SA împotriva O.B., „Articolul 11
din Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor
cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la
răspunderea pentru produsele cu defect trebuie interpretat în sensul că se
opune ca o legislație națională care autorizează înlocuirea unui pârât cu un
altul în cursul unei proceduri judiciare să fie aplicată astfel încât să
permită participarea, după expirarea termenului pe care îl stabilește, a unui
„producător”, în sensul art. 3 din această directivă, în calitate de
pârât la o procedură inițiată în acest termen împotriva unei alte persoane. Cu
toate acestea, pe de o parte, art. 11 menționat trebuie interpretat în sensul
că nu se opune ca instanța națională să considere că, în cadrul procedurii
judiciare inițiate, în termenul stabilit de acesta, împotriva filialei deținute
100 % de „producător”, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 85/374,
producătorul menționat poate să înlocuiască această filială dacă
această instanță constată că punerea în circulație a produsului respectiv a
fost determinată în fapt de acest producător. - (s.n., J.G.) Pe
de altă parte, art. 3 alin. (3) din Directiva 85/374
trebuie interpretat în sensul că, atunci când persoana prejudiciată de produsul
despre care se pretinde că are defecte nu ar fi putut în mod rezonabil să
identifice producătorul acestui produs înainte de a-și exercita
drepturile împotriva furnizorului acestuia din urmă, furnizorul menționat
trebuie considerat ca fiind „producător”, în special în scopul
aplicării articolului 11 din directiva menționată, dacă nu a comunicat
persoanei prejudiciate, din proprie inițiativă și în mod diligent, identitatea
producătorului sau a propriului furnizor, ceea ce revine instanței naționale să
verifice având în vedere împrejurările speței.” - (s.n., J.G.).
Prin decizia C.J.U.E. pronunțată în 07
iulie 2022 în cauza C‑264/21, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea
Supremă, din Finlanda, în procedura Keskinäinen Vakuutusyhtiö Fennia
împotriva Koninklijke Philips NV, s-a reținut că noțiunea de „producător”
la care se referă prevederile art. 3, alin. (1) din Directiva 85/374/CEE
include persoana care „și‑a aplicat numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs sau care a
autorizat această aplicare”, fără a
fi necesar ca respectiva persoană să
se prezinte și în alt mod ca producător în
relația cu consumatorul final, pentru a fi considerată un „producător” în
sensul art. 3, alin. (1) din Directiva 85/374/CEE, în contextul în care legiuitorul
Uniunii a considerat că protecția consumatorului ar fi insuficientă dacă
distribuitorul ar putea „trimite” consumatorul la producător, a cărui
identitate s-ar putea să fie necunoscută consumatorului. După cum rezultă din
considerentele 34-35 ale deciziei C.J.U.E. în cauza C-264/21, „prin aplicarea
pe produsul în discuție a numelui său, a mărcii sale sau a unui alt semn
distinctiv, persoana care se prezintă ca producător dă impresia că este
implicată în procesul de producție sau că își asumă răspunderea pentru acesta.
Prin urmare, utilizarea acestor mențiuni echivalează pentru persoana menționată
cu utilizarea notorietății sale pentru a face produsul respectiv mai atractiv
în percepția consumatorilor, ceea ce justifică, în schimb, ca răspunderea sa să
poată fi angajată în temeiul acestei utilizări”; s-a reținut, astfel, în
considerentele decizorii menționate, că „în măsura în care, pe de o parte, mai
multe persoane pot fi considerate producători și, pe de altă parte,
consumatorul poate introduce cererea sa împotriva oricăreia dintre acestea”,
identificarea unei singure persoane răspunzătoare, împotriva căreia consumatorul
să își îndrepte acțiunea nu este pertinentă; argumentul utilizat de completul
C.J.U.E. pentru a reține această concluzie este acela că „răspunderea persoanei
care se prezintă drept producător se află la același nivel cu cea a
producătorului efectiv și consumatorul poate alege în mod liber să solicite
repararea integrală a prejudiciului oricăruia dintre ei, întrucât răspunderea
lor este solidară” (considerentul 32 al deciziei C.J.U.E. în cauza C-264/21).
Din analiza caracterelor juridice
atribuite răspunderii speciale a producătorilor, importatorilor sau
distribuitorilor pentru prejudiciile biologice/materiale cauzate consumatorilor
rezultă că aceasta întruchipează un tip de răspundere civilă obiectivă,
detașată de elementul culpei producătorului, fiind, totodată, o specie de
răspundere extra-contractuală, neangajată în perimetrul unui delict civil (fără
a fi, așadar, o veritabilă răspundere delictuală, care să depindă de probarea
existenței faptei ilicite ori a unui delict civil și fără a necesita probarea
culpei persoanei responsabile), după cum nu va fi antamată nici în perimetrul
unor raporturi contractuale B2C între persoana responsabilă și victima
prejudiciului biologic/material, victima prejudiciului putând fi și o persoană
care a intrat în contact cu produsul ori l-a utilizat în absența unui raport
contractual preexistent, precum membrii familiei contractantului direct ori
chiar utilizatorii care au folosit produsul defect în regim non-contractual.
Astfel, următoarele atribute ale acestui tip de răspundere pot fi evidențiate:
(a) răspunderea producătorilor,
importatorilor sau, în subsidiar, a distribuitorilor pentru carențele de
securitate rezultând din defectele de manufacturare lato sensu este o răspundere
obiectivă, independentă de culpa producătorului; astfel, după cum rezultă
expres din dispozițiile art. 4 din Directiva 85/374/CEE,
condiția dovedirii culpei persoanei responsabile nu se numără printre cerințele
probatorii a căror întrunire incumbă reclamantului consumator, întrucât „partea
prejudiciată trebuie să facă proba prejudiciului, defectului și relației
cauzale dintre defect și prejudiciu”;
(b) în al doilea rând, în discuție se
află o categorie de răspundere extra‑contractuală, pentru antamarea căreia existența
unui contract între producător/importator și consumatorul prejudiciat este
irelevantă; de altfel, de cele mai multe ori, în practică, între consumator și
producătorul sau importatorul produsului defect nu s-a încheiat un contract,
acordul de voințe eventual existent instalându-se între consumator și
distribuitorul direct, distribuitor care, însă, relativ frecvent, nu dispune de
un capital social la fel de amplu precum producătorul și, de altfel, nu a
controlat procesul de producție, astfel încât este considerat responsabil
pentru producerea pagubei doar în subsidiar, ca soluție de rezervă, în măsura
în care nu poate fi stabilită identitatea producătorului/importatorului și beneficiind
aproape invariabil de un drept de regres contra producătorului/importatorului
produsului defect; necesitatea de-contractualizării
acestei obligații de acoperire a prejudiciului suferit de consumatorul final
s-a materializat în adoptarea, încă din anul 1985, a unui set armonizat de
reguli aplicabile la nivelul U.E. în materia angajării răspunderii
producătorilor/importatorilor pentru carențele de securitate a produselor;
(c) solidaritatea pasivă este
caracterială pentru acest tip de răspundere civilă, fiind vizată o răspundere
solidară în textul art. 5 din Directiva 85/374/CEE, din
care rezultă, în acest context, că, în cazul în care se reține o pluralitate de
raporturi juridice vizate de acțiunea în despăgubire introdusă de consumator,
când două sau mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru același prejudiciu
fizic ori patrimonial cauzat consumatorului, răspunderea acestora va fi
solidară, fără a aduce atingere, însă, dispozițiilor de drept intern cu privire
la acțiunea în regres aflată la dispoziția unora dintre debitorii creanței în
daune-interese contra altor participanți din amontele lanțului de producție/distribuție
care au fost, în prima fază, ținuți în solidar la plata de despăgubiri față de
consumatorul reclamant.
Răspunderea producătorilor,
importatorilor sau, în subsidiar, a distribuitorilor pentru carențele de
securitate rezultând din defectele de manufacturare lato sensu este o
răspundere juxtapusă regimurilor de răspundere deja existente, indiferent că
acestea din urmă sunt contractuale sau extra-contractuale, consumatorul putând
în continuare să opteze pentru plasarea plângerii sale pe terenul „clasic” al
răspunderii civile pentru culpă ori să angajeze răspunderea contractuală a
profesionistului, inclusiv să se prevaleze de garanția pentru viciile ascunse
ale bunului vândut, în măsura în care (în cazuri mai puțin frecvente) ar exista
un raport contractual pe care să îl invoce ca sursă de drepturi și obligații;
suplimentar acestei concluzii desprinse din prevederile art. 9 din Legea nr.
240/2004, respectiv din dispozițiile art. 13 din Directiva 85/374/CEE, ar
trebui menționat că reglementarea unională a răspunderii producătorilor,
importatorilor sau, în subsidiar, a distribuitorilor pentru carențele de
securitate nu și-a propus din start să înlăture funcționalitatea acestor
regimuri „clasice” de responsabilitate din dreptul intern, ci a țintit la
conturarea unui regim special de responsabilitate care să funcționeze în
paralel, „dublând” variantele deja consacrate în sistemele de drept național
pentru angajarea răspunderii profesioniștilor în raporturile cu consumatorii.
Desigur că necesitatea reglementării unui regim specific în materia
prejudiciului biologic (inclusiv în versiunea daunelor morale și materiale
acroșate acestui tip de prejudiciu, cel fizic, rezultat din lezarea
integrității corporale, a sănătății ori a vieții consumatorului, în cazurile în
care consumul produselor defectuoase s-a soldat cu decesul consumatorului) a
fost generată de exigența ocrotirii consumatorului împotriva prejudiciului
corporal, considerat a fi crucial ca importanță, într-o ierarhie generală a
prejudiciilor și a cărui acoperire, în sistemele naționale de drept, nu putea
rămâne nereglementată prin norme armonizate la nivel unional.
Relevantă pentru problematica
stabilirii domeniul de aplicare material al Directivei 85/374/CEE, în contextul
prezervării unor regimuri speciale de răspundere preexistente, prin prisma admisibilității
unui regim național de răspundere care permite consumatorului obținerea de
informații de la producător cu privire la efectele secundare ale produselor
farmaceutice, este decizia CJUE pronunțată în 20 noiembrie 2014 în cauza C-310/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată Bundesgerichtshof
(Germania), în procedura Novo Nordisk Pharma GmbH împotriva S. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere a solicitat,
în esență, să se stabilească dacă Directiva 85/374, în special art. 13 din
aceasta, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale
precum cea în discuție în litigiul principal, care ar restrânge dreptul
persoanei prejudiciate de a obține de la producătorul
pârât informații cu privire la efectele secundare ale produsului în cauză, pentru a-i permite reclamantului
consumator să grupeze probele necesare pentru angajarea răspunderii producătorului. Astfel,
pârâtul din litigiu ar fi obligat de către instanța națională să înfățișeze
elemente probatorii care l-ar incrimina, sub aspectul existenței unor defecte
ale produsului (în speță, defecte sub forma deficiențelor informative, prin
omiterea inserării pe prospectul produsului farmaceutic a unor informații
relevante ori decisive cu privire la efectele secundare cunoscute ale
produsului medicamentos).
Pe primul versant al discuției, se
cuvine subliniat, astfel cum reiese din cuprinsul art. 13 din Directiva 85/374,
că aceste dispoziții la nivel unional nu aduc atingere drepturilor pe care
persoana prejudiciată le poate exercita, îndeosebi măsurile antamate în baza
unui regim special de răspundere existent la data notificării acestei
directive. Instanța de trimitere solicita completului CJUE să aprecieze dacă
Directiva 85/374 nu se opune unei reglementări naționale care, în cadrul unui
asemenea regim special, astfel cum a fost modificat ulterior datei notificării
acestei directive statului‑membru în cauză, prevedea dreptul consumatorului de
a obține informații cu privire la efectele secundare ale unui produs,
solicitând instanței naționale să emită un ordin prin care să oblige
producătorul pârât să furnizeze astfel de informații cu privire la efectele secundare
depistate în legătură cu administrarea unui produs farmaceutic.
În această privință se impune, astfel,
să se reamintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE,
Directiva 85/374 urmărește, cu privire la aspectele pe care le reglementează, o
armonizare totală a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale
statelor membre în materia răspunderii producătorilor/importatorilor pentru
prejudiciul corporal/patrimonial generat de defectele produselor (Hotărârea CJUE
în cauza Dutrueux și Caisse primaire d’assurance maladie du Jura, C-495/10).
Pe celălalt versant al discuției, în schimb, după cum reiese din considerentele
directivei, Directiva menționată „nu are vocația de a armoniza în mod exhaustiv
domeniul răspunderii pentru produsele cu defect în afara aspectelor pe care le
reglementează” (Hotărârea CJUE în cauza Dutrueux și Caisse primaire d’assurance
maladie du Jura, pct. 21), nefiind reglementat, de pildă, la nivel unional,
regimul răspunderii prestatorilor de servicii care utilizează în activitățile
specifice, pentru prestarea serviciilor către consumatori, aparatură cu defecte
de manufacturare ori de concepere ori alte dispozitive defectuoase procurate
dinspre producătorii, importatorii sau distribuitorii de echipamente a căror
răspundere este reglementată de Directiva 85/374/CEE.
În ceea ce privește dreptul
consumatorului de a obține informații cu privire la efectele secundare ale unui
produs farmaceutic, s-a învederat în considerentele hotărârii CJUE în cauza C-310/13,
în procedura Novo Nordisk Pharma GmbH împotriva S., că nici acest drept
și nici întinderea informațiilor pe care consumatorul le-ar putea pretinde de
la fabricantul acestui produs nu fac, ca atare, obiectul dispozițiilor
Directivei 85/374. Pe de altă parte, în ceea ce privește împrejurarea că, în
conformitate cu prevederile art. 4 din directiva menționată, îi revine părții
prejudiciate sarcina de a face proba prejudiciului, a defectului și a relației
cauzale dintre defect și prejudiciu, s-a reținut că „se impune să se
verifice dacă existența în cadrul reglementării unui stat membru a unui drept
de a obține informații nu este de natură să afecteze repartizarea sarcinii
probei, astfel cum este prevăzută la acest articol de legiuitorul Uniunii”.
S-a remarcat, în această privință, de
către instanța de trimitere în cauza C-310/13, că este necesar să se constate
dacă „o reglementare națională care prevede dreptul persoanei prejudiciate de a
obține informații cu privire la efectele secundare ale produsului în cauză o
poate ajuta pe aceasta să aducă probele necesare pentru a-i permite să angajeze
răspunderea producătorului”, verificându-se în ce măsură o astfel de
reglementare națională nu este de natură să determine o răsturnare a
sarcinii probei care revine părții prejudiciate și dacă modifică sau nu
condițiile de exonerare a producătorului, prevăzute în art. 7 din Directiva
85/374.
În contextul astfel descris, completul
CJUE a reținut, prin hotărârea pronunțată în 20 noiembrie 2014 în cauza C-310/13
că „dreptul consumatorului de a pretinde fabricantului unui produs informații
cu privire la efectele secundare ale acestui produs nu se încadrează în
aspectele pe care le reglementează Directiva 85/374 și că, prin urmare, nu
intră în domeniul de aplicare al acesteia”, dar că, pe de altă parte, „o
reglementare națională care instituie un astfel de drept nu este de natură să
aducă atingere nici efectivității regimului răspunderii prevăzut de Directiva
85/374, nici obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii prin intermediul
acestui din urmă regim”. În esență, completul CJUE a reținut, în cauza C-310/13 că, principial,
pârâtul din litigiu ar putea fi obligat de către instanța națională să
înfățișeze elemente probatorii care l-ar incrimina, sub aspectul existenței
unor defecte ale produsului (în speță, defecte sub forma deficiențelor
informative, prin omiterea inserării pe prospectul produsului farmaceutic a
unor informații relevante ori decisive cu privire la efectele secundare
cunoscute ale produsului medicamentos), întrucât o reglementare națională
precum cea în discuție în cauza principală nu pune în discuție efectivitatea
regimului prevăzut de Directiva 85/374 și nici obiectivele urmărite de aceasta.
În acest sens, după cum s-a arătat în concluziile Avocatului general (la
punctul 46 din concluzii), o astfel de reglementare națională, sub aspect probator ori sub
aspectul regimului probelor administrate, „nu tinde decât să acopere
dezechilibrul semnificativ care există între fabricantul produsului în cauză și
consumator, în detrimentul acestuia din urmă, în ceea ce privește accesul la
informația referitoare la acest produs și nu modifică nici natura și nici
elementele esențiale ale regimului de răspundere a producătorului instituit
prin Directiva 85/374”.
Componentele prejudiciului inclus în
sfera materială de aplicare a răspunderii speciale pentru carențele de
securitate a produselor poate fi decelat pe trei paliere: prejudiciul biologic
sau fizic cauzat consumatorului, daunele morale acroșate de acest tip de
situații și, nu în ultimul rând prejudiciul patrimonial ori material rezultat
fie din distrugerea altor bunuri din patrimoniul consumatorului, altele decât
produsul cu defecte (prejudiciul material autonom), fie din
cheltuielile medicale atașate prejudiciului fizic (prejudiciul material
derivat). Sunt, astfel, incluse în categoria prejudiciilor imputabile
producătorului/importatorului produsului defectuos: (a) prejudiciul fizic
(biologic) suportat de consumatorul produsului, constând în decesul, vătămarea
corporală/a sănătății consumatorului; (b) prejudiciul moral, daunele-interese
alocate pentru suferința psihică a victimei/familiei acesteia; (c) prejudiciul
economic/patrimonial, atât cel autonom/direct, constând în cheltuieli
ocazionate de incident (de exemplu, cheltuielile de spitalizare, tratament,
intervenții chirurgicale, intervenții de recuperare etc.), cât și prejudiciul
material indirect/derivat, constând în distrugerea altui bun decât cel cu
defect, în măsura în care întrunește un set de condiție: să aibă o valoare de
peste 500 € și să existe un uz personal (iar nu profesional) predominant
(preponderent) al bunului.
Se cuvine remarcat, cu toate acestea,
că din jurisprudența anterioară a CJUE rezultă că pot fi acoperite inclusiv
prejudiciile cauzate prin distrugerea unor bunuri destinate uzului profesional
(soluție antagonică celei aplicabile în materia garanției de conformitate a
produsului); prin decizia CJUE pronunțată în 4 iunie 2009 în cauza C-285/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare
formulate de Curtea de Casație (Franța), în procedura Moteurs Leroy Somer împotriva
Dalkia France și Ace Europe, s-a reținut că „Directiva 85/374/CEE a
Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru
produsele cu defect trebuie interpretată în sensul că nu se opune interpretării
unei reglementări naționale sau aplicării unei jurisprudențe interne consacrate
potrivit cărora persoana prejudiciată poate solicita repararea prejudiciului
cauzat unui bun destinat uzului profesional și utilizat în acest scop, în
condițiile în care această persoană prejudiciată face numai dovada
prejudiciului, a defectului produsului și a legăturii de cauzalitate dintre
acest defect și prejudiciu.”, fiind așadar, necesară, doar întrunirea
celorlalte condiții elementare ale acestui tip de răspundere (condiția dovedirii prejudiciului,
a defectului produsului și a legăturii de cauzalitate dintre acestea), iar nu
și exigența scopului extra-profesional al utilizării bunului afectat (cel puțin
în sensul în care acesta din urmă nu funcționează ca un criteriu decisiv ori
dirimant în admiterea/respingerea acțiunii în despăgubiri).
Tripticul categoriilor de defecte care
sunt acoperite de sfera materială de aplicare a răspunderii speciale a
producătorilor/importatorilor, după cum am menționat în paragrafele precedente,
poate fi decelat pe următoarele paliere:
(i) răspunderea specială obiectivă
acoperă defectele de manufacturare propriu-zise, ca defecte datorate unei erori
umane/IA sau culpe apărute în lanțul de producție (eroare umană/inteligență
artificială, algoritmi, defecțiuni ale instalației industriale/aparaturii ș.a.),
în raport cu bunurile fabricate în mod obișnuit conform intenției
producătorului;
(ii) sunt, de asemenea, acoperite de
acest tip de răspundere extracontractuală defecte de concepere (design),
încorporând mod defectuos/exagerat de riscant în raport cu beneficiile, în care
a fost conceput produsul respectiv;
(iii) nu în ultimul rând, chiar și în
absența unor deficiențe din primele două categorii, simplele deficiențe de
informare, constând în informarea incompletă, inadecvată, neclară ori eronată a
consumatorului pe ambalajul produsului/cartea tehnică/manualul de instrucțiuni/prospect/eticheta
produsului ș.a.
Exigențele substanțiale și probatorii
care condiționează admisibilitatea acțiunii consumatorului în despăgubiri sunt
prevăzute în textul art. 6 din Legea nr. 240/2004, referindu-se la existența
prejudiciului, a defectului produsului și a raportului de cauzalitate între defectul
de manufacturare lato sensu și prejudiciul fizic/patrimonial înregistrat
de consumator, fiecare dintre aceste trei condiții meritând o abordare
distinctă, cu remarca, deja enunțată în secțiunile precedente, că cerința
culpei nu se numără printre condițiile de angajare a răspunderii producătorilor/importatorilor
produselor cu defecte:
(a) existența uni prejudiciu; alături
de prejudiciile materiale, sunt reținute și prejudiciile biologice care vor fi
transpuse într-un echivalent pecuniar de către instanța de judecată; art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 1 din Legea nr. 240/2004
prevede că prejudiciul biologic (fizic) cauzat consumatorului poate să constea
în decesul sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății uneia sau mai
multor persoane; evident că, în ipoteza în care prejudiciul cauzat este un
prejudiciu corporal, indemnizarea acestuia este dificilă, prin prisma contururilor
sale incerte ori chiar fluctuante în timp (natura evolutivă a creanței valorice
avându-l ca titular pe consumator va implica o evaluare a pagubei la momentul
pronunțării hotărârii instanței). Generic, acest tip de prejudiciu poate fi
disjuns pe două paliere, considerându-se, de regulă, că acesta se compune din: (i)
prejudiciul corporal economic (care include cheltuielile medicale și pierderea
veniturilor din muncă) și (ii) prejudiciul corporal non‑economic (implicând prejudiciul
de agrement, prejudiciul generat de suferința fizică și psihică a victimei/membrilor
familiei acesteia etc.). Menționăm că, în ceea ce privește daunele morale,
textele specifice legislației consumeriste nu cuprind reglementări speciale, astfel
încât, într-un raționament deductiv, se poate reține că devin incidente normele
dreptului comun în materie, „încapsulate” ori incluse, de această dată, în
sfera prejudiciului corporal suferit de consumatorul reclamant;
(b) cea de a două exigență se referă la
existența unui defect din fabricație al produsului, care pune în pericol
siguranța consumatorului și/sau a bunurilor sale (altele decât produsul
defectuos). După cum s-a evidențiat în literatura de specialitate, într-o abordare comparativă care trasează liniile de demarcație prin
raportare la noțiunea de „vicii ascunse” ale bunului din dreptul comun, noțiunea
de „defect” înglobează, în perimetrul răspunderii speciale reglementare prin
Directiva 85/374/CEE: atât (i) defectuozitatea intrinsecă a produsului,
rezultată, după caz, fie dintr-o sincopă în procedeele de manufacturare, fie
din utilizarea în procesul de fabricație a unor parametri de concepere excesiv
de riscanți, prin raportare la beneficiile produsului, fie din deficiențele la
nivelul informării adecvate și complete a consumatorilor, cât și, pe celălalt
versant, (ii) periculozitatea anormală a produsului pus în circulație,
rezultată din aceea că nu satisface standardele de siguranță care corespund
așteptărilor legitime ale consumatorului final, prin raportare la
caracteristicile tipice ale produsului.
(c) în fine, cea de a treia condiție,
referitoare la nexul cauzal ori la raportul de cauzalitate dintre prejudiciul
înregistrat în patrimoniul consumatorului și existența defectului de manufacturare
lato sensu este o exigență care, de cele mai multe ori, impune consumatorului
o probă dificilă, în pofida faptului că legiuitorul simplifică parțial sarcina
probei în privința dovedirii anteriorității defectului lucrului; probarea
nexului cauzal rămâne dificilă, întrucât dispozițiile legale amintite nu îl
scutesc pe reclamantul consumator de cerința probării faptului că prejudiciul a
fost generat de defectul produsului sau, altfel spus, că la originea producerii
prejudiciului s-a aflat consumul produsului defectuos, legiuitorul european, la
fel ca și cel național, neinstituind o prezumție de cauzalitate care să fie
operabilă în perimetrul răspunderii speciale pentru carențele de securitate a
produselor; prin urmare, în situații de acest gen, prin prisma sarcinii probei,
în materia stabilirii nexului cauzal, se revine la dispozițiile dreptului
comun, îndeosebi din perspectiva utilizării prezumțiilor judecătorești relative
(simple).
În cauzele referitoare la răspunderea
pentru securitatea produselor, s-a ridicat problema de a ști în ce măsură certitudinile științifice privitoare
la riscurile consumului (în special, în perimetrul produselor farmaceutice, al
suplimentelor alimentare etc.) sunt sau nu indispensabile pentru reținerea de
către instanțele naționale a raportului de cauzalitate între existența
defectului din fabricație și prejudiciul fizic cauzat consumatorului.
Problematica identificată în acest tip de cauze a fost centrată pe interogația
dacă instanțele naționale ar putea sau nu reține răspunderea specială a
producătorului pentru prejudiciile cauzate de defectele de manufacturare (ca
defecte de concepere, carențe informaționale ori, după caz defecte de
fabricație în sens restrâns) dacă, din probatoriul administrat, din expertizele
tehnice antamate etc. nu rezultă cu certitudine că la origine producerii prejudiciului
s-a aflat consumul produsului defect, însă există totuși repere probatorii în
acest sens (chiar dacă din acestea nu se pot desprinde certitudini), astfel
încât, în respectivele spețe, sub aspect probator, ar predomina elementele care
incriminează defectul produsului ca având potențialul de a genera acel tip de
prejudiciu biologic invocat de reclamant.
Prin decizia CJUE pronunțată în 21
iunie 2017, în cauza C-621/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea
de Casație din Franța (cauza Sanofi Pasteur), s-a reținut că „Articolul 4 din
Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu
putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la
răspunderea pentru produsele cu defect trebuie interpretat în sensul că nu se
opune unui regim probatoriu național precum cel în discuție în litigiul
principal, în temeiul căruia, atunci când instanța de fond este sesizată cu o
acțiune prin care se solicită stabilirea răspunderii producătorului unui vaccin
pentru un pretins defect al acestuia din urmă, aceasta poate considera, în
exercitarea puterii de apreciere cu care este învestită în această privință,
că, în pofida constatării că cercetarea medicală nu stabilește și nici nu
infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția
bolii de care este afectată persoana prejudiciată, anumite elemente de fapt
invocate de reclamant constituie indicii grave, precise și concordante care
permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de
cauzalitate între acest defect și boala respectivă. Cu toate acestea,
instanțele naționale trebuie să garanteze că aplicarea concretă a regimului
probatoriu menționat nu conduce nici la încălcarea sarcinii probei instituite
prin articolul 4 menționat, nici la afectarea efectivității regimului
răspunderii instituit prin această directivă”. Paragraful secund al
dispozitivului hotărârii citate reținea că: „Articolul 4 din Directiva 85/374
trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim probatoriu întemeiat pe
prezumții potrivit căruia, atunci când cercetarea medicală nu stabilește și
nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și
apariția bolii de care este afectată persoana prejudiciată, existența unei
legături de cauzalitate între defectul atribuit unui vaccin și prejudiciul
suferit de persoana prejudiciată ar fi considerată întotdeauna stabilită atunci
când sunt reunite anumite indicii de fapt predeterminate de cauzalitate.”
Din economia aserțiunilor regăsite în
dispozitivul hotărârii menționate,
rezultă următoarele repere care devin caracteriale pentru rezolvarea acestui
tip de situații: (a) atunci când cercetarea medicală nu stabilește și nici nu
infirmă existența unei legături de cauzalitate între administrarea produsului
medicamentos/farmaceutic și apariția patologiei de care este afectată persoana
prejudiciată, este permisă utilizarea unor prezumții judecătorești relative
(care să admită proba contrară) fondate pe „indicii grave, precise și
concordante” care permit să se concluzioneze că există un defect al produsului
farmaceutic și o legătură de cauzalitate între acest defect și patologia
semnalată de consumatorul prejudiciat; (b) aceste prezumții judecătorești
simple nu trebuie absolutizate, întrucât „instanțele naționale trebuie să
garanteze că aplicarea concretă a regimului probatoriu menționat nu conduce
nici la încălcarea sarcinii probei instituite prin art. 4” din Directiva 85/374,
nici la „afectarea efectivității regimului răspunderii instituit prin această
directivă”; (c) menținerea procedeelor de demonstrare a legăturii de
cauzalitate dintre prejudiciul fizic înregistrat și defectul produsului
farmaceutic transpare din cuprinsul hotărârii CJUE în cauza Sanofi Pasteur
C-621/15, care menține jurisprudența CJUE în vigoare conform căreia legătura de
cauzalitate juridică nu depinde (nu este condiționată) de certitudinile
științifice rezultate din expertizele tehnice administrate, ci, mai degrabă, de
anumite prezumții de fapt evaluate de la caz la caz;
(d) în perimetrul răspunderii pentru produsele defecte, sunt menținute
exigențele probatorii privitoare la dovada defectului de manufacturare, a
existenței și întinderii prejudiciului și a unei legături de cauzalitate între
prejudiciu și produsul defect (cerință generală cuprinsă în art. 4 din
Directiva 85/374). Dacă dovada prejudiciului este facil de administrat,
situația este diferită în ceea ce privește celelalte două condiții, întrucât, în
mod concret, legătura de cauzalitate ori nexul cauzal se referă la cerința
existenței unei legături de tipul cauză - efect între prejudiciul pentru care
victima solicită despăgubiri și evenimentul prejudiciabil care atrage
răspunderea civilă a producătorului/importatorului. Întrucât noțiunea de „cauzalitate”
nu este definită în Codul civil, rămâne la latitudinea instanței naționale să
stabilească diferitele caracteristici care permit reținerea acesteia, pe două
coordonate indispensabile: cauzalitatea trebuie să fie atât directă, cât și
sigură. Lipsa certitudinii sau, cu alte cuvinte, prezența unui dubiu cu privire
la raportul cauză-efect, implică, pentru judecătorul național, obligația (în
virtutea rolului activ al instanței) de a se asigura că exclude orice legătură
de cauzalitate (între produsul defect și prejudiciu, în regimul special al
răspunderii pentru defectele produselor). Sintagma „prezumții relative în
contextul unor indicii grave, persistente și concordante” merită reținută,
întrucât completul CJUE a accentuat în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza
C-621/15 că nu orice fel de indicii ori suspiciuni pe care le-ar avea
judecătorul național justifică prezumarea raportului de cauzalitate între
prejudiciul fizic înregistrat și defectul produsului farmaceutic, ci doar indiciile
(iar nu certitudinile) științifice suficient de consistente și care prezintă un
grad intrinsec de gravitate ar putea justifica prezumarea raportului de
cauzalitate, într-un context, desigur, în care nici victima prejudiciului, nici
producătorul pârât nu au putut proba prin certitudini științifice absența ori,
dimpotrivă, existența nexului cauzal între defectul produsului și prejudiciul
biologic declanșat.
Incertitudinile științifice care
acompaniază, în astfel de ipoteze, stabilirea nexului cauzal între defectul
produsului și prejudiciul semnalat de consumator, drept condiție indispensabilă
a angajării răspunderii civile nu trebuie să „se rostogolească” înspre
înlăturarea completă a necesității dovedirii de către victima prejudiciului a
elementelor răspunderii, de unde și controversele juridice care decurg din conturarea
acestei „metode speciale” de evaluare a răspunderii speciale constând în
utilizarea unor prezumții judecătorești relative de cauzalitate. Deși este
neîndoielnic faptul că o astfel de metodă de evaluare a întrunirii condițiilor
răspunderii civile este concepută în favoarea victimelor, care nu au avut vreun
control asupra procesului de producție, probatoriul fiind dificil de „recompus”
în aval, posterior punerii în circulație a lotului de produse incriminat, rămân
de semnalat unele preocupări de coerență tehnico-juridică. S-a susținut că o astfel de soluție prezintă dezavantajul de a prezerva o marjă
vastă de apreciere judecătorului, care poate decide dacă există sau nu o
legătură de cauzalitate între defectul produsului și prejudiciul semnalat
pornind de la circumstanțe factuale adesea foarte puțin comparabile. Cel mai
probabil, ar fi acceptabilă, de exemplu, prezumarea (relativă) a existenței
unei legături de cauzalitate pornind de la o pluralitate abundentă de indicii
și, în special, a unui interval relativ scurt de timp scurs între momentul
administrării produsului farmaceutic și momentul declanșării patologiei
semnalate de consumator (de pildă, un interval de câteva ore sau de câteva zile
între administrarea produsului farmaceutic și debutul manifestării reacțiilor
adverse ori al altor patologii conexe).
Decelarea termenelor de prescripție și
de decădere în materia răspunderii producătorilor pentru defectele produselor
este indispensabilă pentru admisibilitatea angajării acestui tip de răspundere,
fiind incidente:
(a) termenul legal de garanție de
securitate, de 10 ani de la data punerii în circulație a produsului (după
această dată, producătorul nu mai poate fi tras la răspundere, considerându-se
că intervine uzura fizică/morală a produsului;
(b) termenul de prescripție a dreptului
la acțiune în despăgubiri, care, fiind vorba despre un drept de creanță, este
de 3 ani de la data întrunirii condițiilor de introducere a acțiunii
(cunoașterea prejudiciului și a persoanei responsabile), cu precizarea că, prin
excepție de la prevederile dreptului comun, acest termen se calculează în
interiorul termenului de garanție de 10 ani.
Răspunderea civilă specială pentru
produsele defectuoase este supusă, prin urmare, unei duble condiții temporale: (i)
pe de o parte, aceasta se stinge la scurgerea unui termen de 10 ani de la data
punerii produsului în circulație; (ii) pe de altă parte, acțiunea în reparație
se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care victima a luat sau ar fi
putut lua la cunoștință despre existența pagubei, a defectului și a identității
producătorului/importatorului ori a altei persoane responsabile (distribuitorul
produsului).
Pe un alt palier al discuției, în
practica judiciară au fost formulate interogații legate de constatarea de către
instanțele naționale a defectelor potențiale (încă nemanifestate) ale
produselor puse în circulație, ca temei al angajării răspunderii speciale a
producătorului/importatorului, în contextul în care dispozițiile Directivei
85/374/CEE sunt sibilinice în această privință. Printre puținele repere
jurisprudențiale relevante în acest sens se numără decizia CJUE pronunțată în 5
martie 2015, în cauzele conexate C‑503/13 și C‑504/13, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul
articolului 267 TFU de Bundesgerichtshof (Germania), în procedurile Boston
Scientific Medizintechnik GmbH împotriva AOK Sachsen-Anhalt – Die
Gesundheitskasse (C-503/13), Betriebskrankenkasse RWE (C-504/13), în
care s-a reținut că „(1) Art. 6, alin. (1) din Directiva 85/374/CEE (...) trebuie
interpretat în sensul că o constatare a unui potențial defect al produselor
care aparțin aceluiași grup sau aceleiași serii de producție, cum sunt
stimulatoarele cardiace și defibrilatoarele automate implantabile, permite
calificarea unui asemenea produs drept produs cu defecte, fără a fi necesară
constatarea defectului la produsul respectiv. (2) Art. 1 și art. 9, par. 1, lit.
(a) din Directiva 85/374 trebuie interpretate în sensul că prejudiciul cauzat
printr-o intervenție chirurgicală de înlocuire a unui produs cu defecte,
respectiv un stimulator cardiac sau un defibrilator automat implantabil,
constituie un „prejudiciu cauzat prin deces sau leziuni corporale”, pentru care
este răspunzător producătorul, atunci când această intervenție este necesară
pentru înlăturarea defectului produsului respectiv. Este de competența
instanței de trimitere să verifice dacă această condiție este îndeplinită în
cauzele principale.”
În esență, în cauzele conexate C-503/13
și C-504/13, s-a ridicat problema de a ști dacă suportarea de către consumator
a unor intervenții chirurgicale recomandate de personalul medical pentru
recuperarea și înlocuirea unor dispozitive medicale implantate (stimulatoare
ale cordului) care, ulterior momentului implantării, au fost suspectate a
prezenta defecte potențiale încă nemanifestate (a
căror manifestare, dacă s-ar produce în viitor, ar pune în pericol viața
pacientului) ar putea reprezenta per se un prejudiciu corporal imputabil
producătorului/importatorului, în absența, la acel moment, a altor prejudicii
fizice propriu-zise rezultate din defectul potențial, dar nemanifestat al
produsului. În alți termeni, miza discuției o reprezenta posibilitatea de a
reține existența prejudiciului (drept condiție indispensabilă pentru angajarea
răspunderii speciale reglementate de Directiva 85/374/CEE) dedusă din supunerea
pacientului unor intervenții chirurgicale de extragere și înlocuire a unor
dispozitive medicale implantabile a căror funcționalitate era suspectată a fi
compromisă de existența unor defecte din fabricație, intervenții chirurgicale
la care consumatorii au recurs în baza unor recomandări cu rol preventiv
enunțate de personalul medical de specialitate, fără a se aștepta manifestarea
efectivă a defectului în cazul fiecărui pacient în parte, întrucât o eventuală
manifestare efectivă a defectului ar fi avut drept consecință potențială
decesul iminent al pacientului (funcționarea defectuoasă a stimulatoarelor cardiace
implantate cu rol în menținerea funcțiilor vitale ale pacientului).
Răspunsul la interogația dacă
instanțele naționale sunt în prezența unui veritabil prejudiciu declanșat de un
defect potențial a fost afirmativ; în astfel de ipoteze, completul CJUE a
reținut că prejudiciul cauzat printr-o intervenție chirurgicală de înlocuire a
unui produs cu defecte, respectiv un stimulator cardiac sau un defibrilator
automat implantabil, constituie un „prejudiciu cauzat prin deces sau leziuni
corporale”, pentru care este răspunzător producătorul, atunci când această
intervenție este necesară pentru înlăturarea defectului produsului respectiv.
O primă remarcă ce se cuvine a fi
enunțată în contextul calibrării sferei personale de aplicare a prevederilor
Directivei 85/374 este aceea că beneficiarul răspunderii speciale poate fi
orice persoană prejudiciată, indiferent dacă este legată sau nu printr-o
legătură contractuală de persoana răspunzătoare ori dacă în discuție este
consumatorul cumpărător (contractantul direct) sau terțul consumator care a
dobândit produsul printr-o manifestare de voință ulterioară diferită de
contractul de vânzare-cumpărare (împrumut de consumație/comodat, locațiune,
leasing etc.), acesta din urmă putând să utilizeze produsul în mod ocazional,
nefiind în mod necesar parte contractantă într-un acord de voințe B2C. De
altfel, esențial în cadrul acestui mecanism special de răspundere este
interesul victimei de a obține repararea prejudiciului generat de defectele de
manufacturare lato sensu, categoria victimei reglementată de Legea nr.
240/2004 fiind una extrem de vastă, prin raportare la existența unui prejudiciu
corporal (necondiționat de existența unui nex contractual) ori material
(constând în distrugerea sau deteriorarea altor bunuri din patrimoniul
reclamantului, altele decât produsul defect). Din unghiul acestei definiții,
obligația de securitate (și răspunderea specială pentru produsele cu defecte)
face figură aparte, întrucât aceasta se aplică și în raporturile cu „trecătorul
inocent” ca victimă a defectului produsului ori „utilizatorul non-contractant”
(un membru al familiei părții contractante, de pildă, care intră în contact cu
produsul defect sau o persoană care nici nu contractează cu profesionistul,
nici nu utilizează bunul ca terț la contract; un exemplu în acest sens este cazul
trecătorului care este rănit de explozia unui dispozitiv electric, în timp ce
se afla în proximitatea unui display comercial).
Posibilitatea acordată victimei prejudiciului,
prin prevederile Legii nr. 240/2004, cu modificările ulterioare, de a angaja răspunderea
producătorului/importatorului (ori, in extremis, a distribuitorului sau
a retailerului care a furnizat produsul defect) confirmă că piatra
unghiulară a reglementării analizate o reprezintă raportarea la categoria
juridică a „consumatorilor” prin prisma obligației de securitate care incumbă
producătorului/importatorului și, în ultimă instanță, distribuitorului
(acompaniată, în acest din urmă caz, de un drept de regres), fiind suficientă
producerea prejudiciului corporal sau material al victimei ca să fie antrenată
răspunderea acestora, indiferent dacă victima este un consumator obișnuit (în
accepțiunea prevederilor armonizate la nivel european) sau un profesionist. În această categorie de prejudicii, după cum am menționat în
paragrafele anterioare, sunt incluse consecințele economice prejudiciabile
intervenite ca urmare a decesului ori vătămării corporale a unei persoane
fizice, care se pot materializa în cheltuieli cu spitalizarea/intervenții
chirurgicale ori de protezare, îngrijirile medicale, diminuarea capacității de
muncă, diferențe de venituri, inclusiv prin prisma diminuării posibilității
întreținerii persoanelor aflate în întreținerea victimei; prejudiciul de agrement
(diminuarea posibilității de a practica activități de petrecere a timpului
liber care ar fi rămas accesibile victimei în absența consecințelor
prejudiciabile), medicație, alimentație specială ori nevoi speciale de
asistență, cheltuieli de înmormântare etc. De asemenea, textul art. 2, alin.
(1), lit. c), pct. 3 din Legea nr. 240/2004, republicată consacră
posibilitatea acordării despăgubirilor pentru repararea prejudiciului rezultat
din deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte,
„cu condiția ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinței ori
consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau
consum personal, iar valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500
€”; pe un alt palier al discuției, este exigibil și prejudiciul moral, ale cărui
sub-categorii includ prejudiciul de
agrement, prejudiciul estetic, suferința psihică generată victimei sau
membrilor familiei acesteia, cu titlu de pretium doloris. Remarcabilă
este teza finală a art. 2, alin. (1), lit. c), pct. 3 din Legea nr. 240/2004, care,
atunci când prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun, altul
decât cel cu defecte, impune exigența ca bunul să fie „în mod normal destinat
folosinței ori consumului privat și să fi fost folosit de persoana prejudiciată
pentru uz sau consum personal”. Menționăm, în ceea ce privește plafonarea la
nivel maximal a prejudiciului reparabil, că prevederile Legii nr. 240/2004 nu
conțin dispoziții speciale în acest sens, legislatorul național preferând să nu
se prevaleze de dreptul acordat statelor prin Directivă de a limita la un
anumit nivel valoric maximal sumele acordate cu titlu de despăgubiri victimelor
prejudiciilor corporale/materiale generate de defectele produselor.
Exonerarea de răspundere civilă în
materia prejudiciului cauzat de produsele defecte nu este posibilă, astfel cum
menționam într-o secțiune anterioară, prin mijlocirea clauzelor introduse în
contractele B2B din lanțul de distribuție ori în contractele B2C, astfel de
clauze exoneratoare fiind lovite de nulitate absolută ori reputate ca nescrise;
suplimentar, este necesar de reamintit caracterul extra-contractual al acestui
tip de răspundere civilă, angajarea sa nedepinzând de existența unui contract
încheiat cu consumatorul final, ceea ce accentuează în mod ostensibil
ineficacitatea juridică a eventualelor clauze exoneratoare sau limitative de
răspundere în materia discutată. Conform art. 12 din Directiva 85/374/CEE, „Răspunderea
producătorului, care decurge din prezenta directivă, nu poate fi limitată sau
exclusă, în ceea ce privește persoana prejudiciată, de o clauză care să îi
limiteze răspunderea sau să îl exonereze de răspundere.”
Cauzele legale exoneratoare de
răspundere a producătorilor/importatorilor au fost expres și limitativ enumerate
în textul art. 7 (1) lit. a) – d) şi f) din Legea nr. 240/2004, calchiind marja
de exonerare descrisă în cuprinsul Directivei 85/374/CEE; caracterul limitativ
și exhaustiv al enumerării motivelor de exonerare incluse în textul legal se
cuvine accentuată:
(a) producătorul nu este cel care a
pus bunul în circulație/nu se află la origine apunerii în circulație a
produsului cu defecte din fabricație, conform art. 7, par. (1), lit. a) din
Legea nr. 240/2004, modificată. Noțiunea „punerii în circulație” a unui produs
trimite la desesizarea voluntară de bun, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori
intrarea în posesia produsului a avut loc fără consimțământul producătorului,
ultimul va fi exonerat de răspundere. Ipoteze ale ivirii acestui caz în
practică pot fi, de pildă: cazul prejudicierii unui angajat al producătorului,
de către un produs defectuos, mai înaintea punerii lui în circulație (când vor
fi aplicabile dispozițiile dreptului muncii, ale dreptului civil comun etc. sub
aspectul admisibilității acțiunii în despăgubiri, iar nu dispozițiile
Directivei 85/374); cazul în care prejudiciul corporal/material intervine în
contextul în care, odată depistat defectul de manufacturare, producătorul a
încredințat produsele din lotul compromis unei societăți specializate, pentru a
fi distruse, iar aceasta le pune în circulație fără știrea sa etc.;
(b) produsul nu a fost fabricat
pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție în scop
economic, conform art. 7, par. (1), lit. c) din Legea
nr. 240/2004, cu modificările ulterioare; prevederea legală vizează, de
exemplu, cazul produselor destinate exclusiv procedurilor experimentale, care
sunt exceptate din sfera materială de aplicare a prevederilor Directivei
85/374; în schimb, rămân incidente prevederile directivei menționate în
privința defectelor cauzatoare de prejudicii corporale/materiale, prezente în
eșantioanele/mostrele gratuite oferite pentru atragerea, fidelizarea ori
recompensarea clientelei;
(c) defectul nu a existat la data la
care produsul a fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în
circulație a produsului, din cauze neimputabile producătorului, conform art.
7, par. (1), lit. b) din Legea nr. 240/2004, modificată; situații practice de
intervenție a acestui caz exonerator de răspundere civilă specială pot fi, de
exemplu, cele în care defectul apărut este rezultatul greșitei manipulări sau
transportări a bunului, de către distribuitor sau transportator;
(d) prezența defectului se datorează
respectării unor condiții obligatorii impuse de reglementările emise de
autoritățile competente, conform art. 7, par. (1), lit. d) din Legea nr.
240/2004, cu modificările ulterioare; această cauză exoneratoare de răspundere
are, totuși, un teren de aplicare extrem de strict, în sensul în care nu este
suficient ca produsul să fi fost fabricat cu respectarea normelor legale
imperative existente ori să fi făcut obiectul unei autorizații administrative,
după cum nu există o prezumție de securitate a consumului generată de simpla
autorizare a punerii acestuia în circulație (probarea existenței defectului de
manufacturare rămânând, în mod evident, posibilă pentru produsele a căror
punere în circulație a fost autorizată); este, în același timp, incidentă
obligația producătorului de a monitoriza (în cei zece ani de la punerea
bunului în circulație la care face trimitere textul art. 11, ca interval legal
al garanției de securitate) comportamentul produsului, manifestarea posibilelor
defecte și incidentele de securitate a consumului semnalate; supravegherea
trebuie urmată de retragerea lotului de produse de pe piață, odată intervenite
în practică incidente de securitate declanșate de manifestarea efectelor nocive
ale utilizării produsului și de avizarea prin mass-media a consumatorilor
asupra riscurilor atrase de achiziționarea produsului compromis sub aspectul
siguranței consumului;
(e) riscul de dezvoltare; conform art. 7, par. (1), lit. e) din Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, printre
împrejurările speciale în care producătorul este exonerat de răspundere, sunt
incluse și ipotezele în care „nivelul cunoștințelor științifice și tehnice
existent la momentul punerii în circulație a produsului nu i-a permis producătorului
depistarea defectului în cauză”; „riscul de dezvoltare” poate fi invocat de
către producător, pentru a fi exonerat de răspundere, în situațiile în care
defectul unui produs, existent la momentul punerii acestuia în circulație, a
fost imposibil de detectat de către producător, datorită nivelului
cunoștințelor științifice și tehnice disponibile la acel moment; aprecierea
existenței riscului de dezvoltare se fondează pe criteriul obiectiv al stadiului
atins de cunoștințele științifice și tehnice de la momentul punerii produsului
în circulație; riscul de dezvoltare, prin raportare la datele empirice
disponibile în mod obiectiv, la nivel mondial (global) și sectorial (în
respectivul sector de producție), presupune acceptarea, în procesul de
producție, a unor certitudini, cu siguranță eronate (după cum rezultă din
demonstrațiile empirice ulterioare punerii în circulație a produselor), dar
împărtășită la momentul punerii în circulație de specialiștii domeniului
respectiv, cu privire la caracterul inofensiv al consumului unui produs sau cu
privire la inocuitatea unui produs, fără a înlătura incidența principiului
precauției.
Aplicarea/acceptarea riscului de
dezvoltare printre cauzele exoneratoare de răspundere a rămas facultativă
(opțională) pentru statele‑membre,
acesta nenumărându-se printre motivele armonizate în manieră imperativă în
cuprinsul Directivei 85/374; dimpotrivă, din prevederile art. 15, alin. (1),
lit. b) din Directiva 85/374/CEE, rezultă că: „(1) Fiecare stat membru poate: (b)
prin derogare de la art. 7, lit. (e), să mențină sau, sub rezerva procedurii
menționate la alin. (2) din prezentul articol, să prevadă în legislația sa că
producătorul este răspunzător, chiar în cazul în care dovedește că stadiul
cunoștințelor științifice și tehnice din momentul în care a pus în circulație
produsul nu permitea descoperirea existenței defectului.”
(f) conform dispozițiilor art. 7, par.
(1), lit. f) din Legea nr. 240/2004, republicată, producătorul este exonerat de
răspundere dacă „defectul se datorează nerespectării de către consumator a
instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc
produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.”; desigur că,
în acest din urmă caz, lipsește una din premisele angajării răspunderii și
anume cerința de a exista un defect din fabricație (în aceste cazuri, defectul
declanșându-se ulterior, în urma nerespectării de către consumator a
instrucțiunilor de instalare/manipulare/utilizare a produsului, ceea ce a
generat prejudiciul fizic/material înregistrat pentru care producătorul/importatorul
nu este răspunzător civil); producătorul/distribuitorul rămâne responsabil
juridic pentru eventualele carențe ori omisiuni de informare (neclaritate/inadecvare
a instrucțiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoțesc
produsul, instrucțiuni incomplete etc.), deficiențe informative care reprezintă
per se o categorie distinctă de defecte de manufacturare pentru care
poate fi angajată răspunderea producătorului/importatorului. De asemenea,
potrivit prevederilor art. 7, par. (2) din Legea nr. 240/2004, republicată, „Producătorul
de componente este exonerat de răspundere dacă dovedește că defectul este
imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau
instrucțiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.”; în
alți termeni, intervine exonerarea de răspundere a producătorului componentelor
atunci când prejudiciul a fost generat de un defect de concepere a produsului
principal în care componentele au fost incorporate sau unui defect informativ
(omisiuni informaționale) imputabile producătorului produsului principal.
Premisele consacrării răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de produsele defecte au fost puternic influențate
de disocierea acesteia de elementul culpei, angajarea acestei forme de
răspundere civilă nefiind condiționată de probarea unui acțiuni/omisiuni
culpabile a persoanei responsabile; cum, însă, dovedirea existenței unui defect
de manufacturare lato sensu al produsului se menține printre condițiile
necesare pentru antamarea răspunderii producătorului/importatorului, s-a
ridicat problema de a stabili dacă, pentru evaluarea defectuozității
produsului, ar putea fi pertinentă utilizarea raportului riscuri – beneficii
ori, dimpotrivă, rezultate mai adecvate ar putea fi obținute prin angajarea
testului așteptărilor legitime (rezonabile) ale consumatorului. Ambianța
dilematică a acestui regim juridic este întregită de faptul că, dacă în cazul
prejudiciilor corporale răspunderea se angajează în beneficiul oricărei
victime, fără alte elemente de condiționare, în schimb, în ipotezele în care
prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun al victimei, altul
decât produsul cu defecte (pentru care operează remediile garanției de
conformitate), răspunderea se va angaja numai dacă bunul respectiv este în mod tipic
sau uzual destinat folosinței ori consumului privat (i) și în măsura în care a
fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal (ii),
conform prevederilor art. 2 lit. c) pct. 2 și 3
din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru prejudiciile
generate de produsele defecte.
Pivotantă în economia acestui tip de
răspundere extracontractuală, condiția existenței unui defect din fabricație al
produsului înglobează orice deficiență a acestuia, indiferent că în discuție
este un defect de manufacturare ca sincopă în procesul de producție, o eroare
de concepere ori, pur și simplu, de faptul că „produsul nu oferă siguranța la
care persoana este îndreptățită să se aștepte”, conform testului așteptărilor
legitime ori rezonabile ale consumatorului. Pe un al treilea palier al
discuției, sub aspect probator, stabilirea unei legături certe și neîndoielnice
între defectul produsului și prejudiciul (corporal și/sau patrimonial) a cărui
reparare este solicitată de victimă rămâne crucială, întrucât, dacă probele
sunt echivoce ori contradictorii, nedovedirea raportului de cauzalitate
blochează, pentru victime, posibilitatea angajării răspunderii civile a
producătorului/importatorului ori, ca soluție de rezervă, a distribuitorului
produsului defectuos.
Fundamentul său obiectiv face ca
răspunderea civilă extracontractuală a producătorului/importatorului să gliseze
către ideea de „garanție de securitate”, care are ca suport ori ca pilon
imuabil obligația de securitate generală a produselor puse în circulație, în
accepțiunea de obligație de rezultat (iar nu de mijloace, de simplă prudență și
diligență), fiind prevăzută prin norme legale imperative care generează pentru
consumatori garanția că produsele lansate în circulație de către producători
sunt sigure pentru viața, integritatea corporală, sănătatea acestora, inclusiv pentru
integritatea celorlalte bunuri din patrimoniul consumatorului.
Fiind un drept la acțiune în realizarea
plății unei creanțe, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, care începe
să curgă de la data în care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă
cunoștință despre existența prejudiciului corporal/patrimonial, a defectului de
manufacturare și a identității persoanei răspunzătoare; este, de asemenea,
incident un termen de decădere din dreptul la acțiune în justiție, un termen de
10 ani care se calculează de la data la care produsul în cauză a fost pus în circulație
de către producătorul său (art. 11 din Legea nr. 240/2004). În ceea ce privește
problematica dreptului de regres al producătorului/importatorului contra
terțelor persoane responsabile (atât în caz de culpă concurentă declanșatoare a
unui partaj de responsabilitate, cât și în ipoteza răspunderii obiective „în
cascadă”, când defectul de concepere sau de manufacturare este asociat
activității unei părți responsabile din amontele șirului de operațiuni B2B),
respectiv, în cazul solidarității pasive caracteriale pentru acest tip de
răspundere în care răspunderea producătorului este solidară cu alte persoane,
iar victima prejudiciului l-a urmărit numai pe acesta pentru întreaga
reparație, producătorul/importatorul beneficiază de o acțiune în regres împotriva celorlalți codebitori, potrivit regulilor aplicabile
solidarității pasive (art. 1456-1460 C. civ., în dreptul intern).
ANEXA 1
Defectuozitatea, ca element factual
obiectiv, poate justifica, în acest perimetru, angajarea răspunderii speciale a
producătorului/importatorului fără a necesita proba că s-ar fi datorat/ar fi rezultatul vreunei acțiuni sau omisiuni
culpabile a persoanei responsabile în
procesul de manufacturare; pe acest palier, pot fi decelate o serie de
deosebiri prin raportare la noțiunea „clasică” a viciilor ascunse, invocată în cadrul mecanismului garanției contra viciilor ascunse moștenite din
dreptul roman clasic. Astfel, se cuvine evidențiat că viciul
ascuns din materia garanției civile a vânzătorului
pentru viciile ascunse ale bunului vândut
privește exclusiv imposibilitatea totală sau parțială pentru cumpărător de a întrebuința produsul conform destinației
atribuite/uzuale, în timp ce noțiunea „defectului de manufacturare” din materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai
poate sau nu să fie utilizat conform destinație sale tipice, acțiunea în despăgubiri a reclamantului consumator fiind
admisibilă pentru acoperirea în echivalent
pecuniar a prejudiciului corporal/material generat. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranța persoanelor
și
a bunurilor distincte de cel defect, fără să intereseze afectarea produsului defect în materialitatea sa (repararea prejudiciului
rezultat pentru consumator din însăși
distrugerea/deteriorarea produsului defect fiind de resortul garanției de
conformitate a produselor, iar nu al garanției de securitate,
astfel încât vor fi aplicabile remediile neconformității); de asemenea,
merită subliniat că defectul de securitate poate consta în orice deficiență a produsului, defect de fabricație/manufacturare lato sensu,
incluzând defectele de concepere și luând ca reper nu imposibilitatea utilizării bunului
conform destinației sale tipice ori carențele de funcționalitate (precum în cazul
garanției clasice pentru viciile ascunse ale lucrului vândut), ci faptul că produsul nu
oferă siguranța pentru consum la care persoana fizică este îndreptățită să se aștepte.
Defectul de securitate poate consta (i) într-o deficiență intrinsecă a produsului sau, fără a fi afectat de vreo asemenea carență, (ii) poate consta în efecte adverse ori riscuri ale utilizării
nesemnalate consumatorului (în sens
generic) de către producător; prin prisma acestor aserțiuni, simpla existență a
defectului de manufacturare a produsului demonstrează încălcarea obligației de securitate care incumbă producătorului sau
furnizorului, angajând răspunderea
acestora. Pe celălalt versant al discuției, după cum reiese din analiza cauzelor exoneratoare de răspundere enumerate în textul art. 7 din Legea nr. 240/2994, din
momentul cauzării prejudiciului corporal/material în contextul preexistenței defectului de manufacturare, se activează o prezumție relativă operând împotriva
producătorului pârât, potrivit căreia bunul pus în circulație a fost defect la momentul lansării sale pe
piață (prezumția relativă a anteriorității defectului), astfel încât, sub aspectul regimului probator, victima
prejudiciului este scutită de a face proba anteriorității defectului punerii în circulație a produsului, fără a fi scutită, însă, de probarea existenței prejudiciului, a defectului precum și a raportului de
cauzalitate dintre defect și paguba invocată.
ANEXA 2
Prin hotărârea CJUE din 10 iunie 2021, pronunțată în cauza C‑65/20, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Curtea
Supremă, Austria, în procedura V.I. împotriva Krone – Verlag Gesellschaft mbH & Co KG, s-a reținut că „Articolul 2 din Directiva 85/374/CEE a
Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor
administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru
produsele cu defect, astfel cum a fost modificată prin Directiva
1999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 mai 1999, citit în lumina articolului 1 și a articolului 6 din
această directivă, astfel cum a fost modificată de Directiva 1999/34, trebuie
interpretat în sensul că nu
constituie un „produs cu defect”, conform acestor dispoziții, un exemplar al
unui cotidian tipărit care, tratând un subiect
paramedical, emite un sfat inexact privind sănătatea
referitor la utilizarea unei plante, a cărui respectare a cauzat un prejudiciu sănătății unui
cititor al acestui cotidian”. În
speță, la 31 decembrie 2016, recurenta din litigiul principal, bazându‑se pe durata tratamentului menționată într-un articol din presa scrisă (durata de
aplicare a tratamentului local cu substanța activă, cuprinsă între două și cinci ore indicată în articol, pentru care substanța trebuia
aplicată, era însă inexactă, întrucât
s‑a utilizat termenul „ore” în
locul termenului „minute”), a aplicat această substanță pe membrele
inferioare timp de aproximativ trei ore și nu a înlăturat‑o decât după ce a simțit dureri
puternice ca urmare a unei reacții cutanate toxice.
Recurenta din litigiul principal a
solicitat obligarea KRONE – Verlag la plata sumei de 4.400 € pentru repararea
prejudiciului cauzat de vătămarea corporală suferită și angajarea răspunderii acestei editoare pentru toate consecințele prejudiciabile
actuale și viitoare care ar rezulta din incidentul din 31 decembrie 2016.Întrucât
cererea sa a fost respinsă în primă instanță și în apel, recurenta din litigiul principal a
formulat recurs la instanța de trimitere.
Această instanță a precizat
că litigiul pendinte în fața sa ridica
problema dacă un editor de presă sau proprietarul unui cotidian poate fi considerat răspunzător, în temeiul Directivei 85/374, pentru consecințele
prejudiciabile care rezultă din informații inexacte conținute într‑un
articol a cărui publicare a autorizat‑o. Instanța menționată arăta că o parte a doctrinei limitează aplicarea răspunderii pentru
produsele cu defect, atunci când este
vorba despre un suport pentru informații, la prejudiciile care au fost cauzate
de suport ca atare, în special de
coperta toxică a unei cărți sau de cerneala toxică. Răspunderea pentru produsele cu defect ar trebui, potrivit acestei părți a
doctrinei, să fie limitată la răspunderea pentru periculozitatea lucrului, iar nu ca urmare a
consilierii, având în vedere că prestațiile intelectuale nu
ar putea fi calificate drept „produs”, în sensul articolului 2 din Directiva
85/374. O interpretare atât de extinsă a noțiunii de „produs”
ar avea drept consecință să includă în domeniul de aplicare al
acestei directive, care prevede o răspundere fără culpă a producătorului,
orice formulare în scris a vreunei idei. Informațiile ar trebui
excluse din domeniul de aplicare al directivei menționate, întrucât
legarea răspunderii pentru produsele cu defect de împrejurarea că informația a fost fixată pe un suport fizic ar fi arbitrară.
Instanța de trimitere a arătat, de
asemenea, că o altă parte a doctrinei urmărește să extindă domeniul de aplicare al acestei răspunderi la ipotezele
în care prejudiciile rezultă dintr‑o
prestație intelectuală defectuoasă. Ca „producător” răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său ar figura
editorul, autorul și tipograful: „Această parte a
doctrinei apreciază că răspunderea autorilor cărților, a proprietarilor de mass‑media sau a editorilor trebuie să poată fi angajată în temeiul Directivei 85/374 ca urmare a conținutului unei
opere tipărite, aceasta din urmă fiind achiziționată tocmai pentru conținutul ei. Prin urmare, așteptările consumatorului cu privire la un astfel de produs nu s‑ar
limita la opera tipărită ca obiect, ci ar viza și însuși conținutul acesteia.”
ANEXA 3
Elementele factuale în cauza C-285/08 au
implicat următoarele circumstanțe: un grup electrogen instalat în anul 1995 de societatea Wartsila într-un spital/într-o clinică medicală din Lyon a
declanșat un incendiu ca urmare a supra-încălzirii alternatorului
fabricat de producătorul Moteurs Leroy Somer și pus în circulație de acesta în anul 1994. Compania Dalkia France, însărcinată cu mentenanța acestei instalații, precum și asigurătorul acesteia, compania de asigurări Ace Europe, au
suportat în prima fază repararea în echivalent
pecuniar a prejudiciilor materiale cauzate clinicii medicale de acest incident,
iar ulterior, subrogate în drepturile
acesteia din urmă, au formulat o acțiune împotriva Moteurs Leroy
Somer în scopul obținerii
rambursării sumelor plătite de aceasta.
Prin hotărârea din 7 decembrie 2006, Curtea de Apel din Lyon
a constatat că producătorului Moteurs Leroy Somer îi
incumba o obligație de securitate și a obligat compania pârâtă la plata către reclamanta Dalkia France a sumei de 320.143,03 € și către Ace
Europe a sumei de 22.917 €.
Ulterior, în fața instanței de
trimitere, Moteurs Leroy Somer a arătat că obligația de securitate
care revine oricărui producător, în calitate de
profesionist, nu acoperă prejudiciile cauzate bunurilor destinate uzului profesional și utilizate
de persoana prejudiciată în acest scop. Prin
obligarea sa la repararea prejudiciilor materiale care au afectat grupul
electrogen comandat de respectiva clinică de servicii medicale pentru nevoile
activității sale profesionale, instanța apelului ar fi încălcat prevederile privitoare la sfera de aplicare a Directivei 85/374.
Considerând necesară interpretarea
dispozițiilor Directivei 85/374 pentru a se putea pronunța asupra recursului
cu care a fost sesizată, Curtea franceză de Casație, ca instanță de recurs, a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară: „Articolele 9 și 13 din Directiva
85/374 se opun interpretării unei reglementări naționale sau a unei jurisprudențe interne consacrate care permite
persoanei prejudiciate să solicite repararea prejudiciului cauzat unui bun destinat uzului
profesional și utilizat în acest scop, în condițiile în care această persoană prejudiciată face numai dovada prejudiciului, a defectului produsului și a legăturii de
cauzalitate dintre acest defect și prejudiciu?”, interogație care a
primit un răspuns negativ din partea completului CJUE, în sensul în care aceste
prevederi ale directivei menționate nu se opun interpretării unei reglementări naționale sau
aplicării unei jurisprudențe interne consacrate potrivit cărora persoana prejudiciată poate solicita
repararea prejudiciului cauzat unui bun destinat uzului profesional și utilizat în acest scop profesional.
ANEXA 4
Elementele factuale relevante în cauza
C-621/15 includ următoarele aspecte: consumatorului W. i-a fost administrat un vaccin împotriva hepatitei B produs de compania Sanofi
Pasteur, cu o doză inițială și cu două doze de rapel la 26 decembrie 1998, la 29 ianuarie 1999 și la 8 iulie
1999. În luna august 1999, dl. W. a început să prezinte diverse tulburări
fiziologice care au condus, în luna
noiembrie 2000, la un diagnostic de scleroză în plăci.
La 1 martie 2005, experții judiciari
au concluzionat că, începând cu 20 ianuarie 2001, scleroza în plăci de care suferea
dl. W nu îi mai permitea să exercite o
activitate profesională. Ulterior, starea pacientului W. s-a agravat progresiv, până la atingerea unui deficit funcțional de 90 % care necesita prezența constantă a unei terțe persoane,
aceasta fiind situația până la momentul
decesului său, la 30 octombrie 2011.
În anul 2006, dl. W, precum și alți trei membri
ai familiei sale, au introdus o cerere prin care solicitau obligarea producătorului
Sanofi Pasteur la plata de despăgubiri pentru prejudiciile pe care susțin că le-au
suferit din cauza administrării vaccinului în cauză. În susținerea acestei cereri, reclamanții au susținut că concomitența vaccinării și a apariției sclerozei
în plăci, precum și absența unor
antecedente personale și familiale ale lui W. privind această boală sunt de
natură să genereze prezumții grave, precise și concordante cu privire la existența unui defect al
vaccinului și cu privire la existența unei legături de cauzalitate între
administrarea vaccinului acestuia din urmă și apariția patologiei menționate.
Reclamanții și-au întemeiat plângerea, în această privință, pe
jurisprudența Curții franceze de Casație, potrivit căreia, după cum a arătat această instanță în decizia de trimitere, în domeniul răspunderii
laboratoarelor farmaceutice pentru vaccinurile pe care le produc, dovada
existenței unui defect al vaccinului și a unei legături de cauzalitate între acest defect și prejudiciul suferit
de persoana prejudiciată poate rezulta din prezumții grave, precise și concordante
apreciate în mod
suveran de instanța de fond, chiar și în absența unor certitudini științifice asupra
originii prejudiciului.
În particular, din această jurisprudență a Curții franceze
de Casație rezulta că instanța de fond poate, în exercitarea puterii sale suverane de apreciere, să considere că elementele
de fapt invocate de reclamant, precum termenul scurs între administrarea vaccinului și apariția unei boli și lipsa unor
antecedente familiale sau personale ale pacientului în ceea ce privește patologia în discuție,
constituie prezumții grave, precise și concordante, de natură să dovedească defectul vaccinului/produsului farmaceutic și existența unei legături de
cauzalitate între acesta și patologia
declanșată în cauză, în pofida constatării că cercetarea
medicală nu stabilește o legătură între vaccinare și apariția acestei
boli.
Cererea coreclamanților W. a fost admisă de
Tribunalul din Nanterre, Franța prin hotărârea din 4 septembrie 2009.
Această hotărâre a fost anulată ulterior de
Curtea de Apel din Versailles, Franța, care a considerat, în hotărârea din 10 februarie 2011, că elementele invocate de aceștia erau de
natură să stabilească prezumții grave, precise și concordante cu privire la existența unei legături de
cauzalitate între administrarea vaccinului în cauză și apariția bolii, dar
nu și cu privire la existența unui defect al vaccinului menționat.
Sesizată cu un recurs îndreptat împotriva hotărârii menționate,
Curtea franceză de Casație a anulat această decizie prin hotărârea din 26 septembrie 2012.
În această din urmă hotărâre, instanța menționată a considerat
că, întrucât a statuat, printr-o considerație generală, asupra raportului
beneficiu/risc al vaccinării contra hepatitei B, după ce a admis, dată fiind excelenta
stare de sănătate anterioară a lui W., absența unor antecedente familiale și existența unei legături de
proximitate temporală între vaccinare și apariția bolii, că existau
prezumții grave, precise și concordante care permiteau să se afirme că legătura cauzală dintre
patologia survenită și administrarea vaccinului era stabilită în mod suficient, fără să examineze
dacă circumstanțele specifice pe care aceasta le reținuse nu constituiau
de asemenea prezumții grave, precise și concordante de natură să stabilească un caracter defectuos al acestui vaccin, Curtea de Apel din Versailles
nu a furnizat un temei juridic pentru decizia sa.
Pronunțându-se după trimiterea spre rejudecare a cauzei în urma casării, Curtea de Apel din Paris a anulat hotărârea menționată anterior a
Tribunalului din Nanterre și a respins cererea formulată de reclamanții W., prin hotărârea din 7 martie 2014. În hotărârea menționată, această instanță a arătat, în primul rând, că nu exista niciun consens științific care să susțină existența unei legături de
cauzalitate între vaccinarea împotriva
hepatitei B și apariția sclerozei în plăci și că ansamblul
autorităților sanitare naționale și internaționale au respins asocierea dintre un risc de leziune demielinizantă centrală sau
periferică (demielinizare caracteristică sclerozei în plăci) și o asemenea vaccinare. Instanța a considerat, în al doilea rând, că reieșea din
multiple studii medicale că etiologia sclerozei în plăci este
necunoscută în prezent. În al treilea rând, o publicație medicală recentă ar fi concluzionat că, la apariția primelor simptome ale sclerozei în plăci, procesul fiziopatologic a început, probabil, cu mai multe luni, chiar cu mai mulți ani înainte. În al patrulea și ultimul rând, instanța menționată a arătat că studiile
epidemiologice arătau că 92-95 % dintre persoanele afectate de boala menționată nu au niciun
antecedent de acest tip în familiile
lor. În lumina acestor diverse
elemente, Curtea de Apel din Paris a concluzionat că criteriul proximității temporale
dintre vaccinare și primele simptome și cel al lipsei unor antecedente personale și familiale invocate
de W. nu puteau constitui, împreună sau separat,
prezumții grave, precise și concordante care să permită să se concluzioneze că exista o legătură de cauzalitate între vaccinare și patologia în cauză.
În acest context, sesizată de reclamanții W. cu un
nou recurs îndreptat împotriva acestei hotărâri, Curtea de Casație franceză a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE un set
de întrebări preliminare.
ANEXA 5
Sub aspectul elementelor de fapt, în
cauzele conexate C-503/13 și C-504/13, s-a reținut că producătorul G. Corporation, devenită B. S. Corporation, o corporație cu sediul în Saint-Paul (Statele Unite), producea și
comercializa stimulatoare cardiace, precum și defibrilatoare
automate implantabile. Importatorul (compania G.) importa și comercializa în Germania stimulatoare cardiace de tipurile „Guidant Pulsar 470” și „Guidant Meridian 976”, fabricate în Statele Unite de G. Corporation, precum și defibrilatoare
automate implantabile de tipul „G.
Contak Renewal 4 AVT 6”, fabricate de aceasta din urmă în Europa. Printr-o notificare din 22 iulie 2005
trimisă în special medicilor curanți,
importatorul G. a indicat că sistemul său de control al calității i-a permis să constate că un element utilizat pentru sigilarea ermetică a stimulatoarelor
cardiace pe care le-a comercializat poate eventual să se deterioreze
treptat. Această deteriorare ar putea avea drept consecință epuizarea prematură a bateriei,
cu pierderea fără avertisment prealabil a funcției de telemetrie și/sau a capacității de
stimulare cardiacă la pacienții cărora li se implantaseră astfel de dispozitive.
În consecință, compania G. a
recomandat medicilor, printre altele, să ia în considerare înlocuirea
stimulatoarelor cardiace respective purtate de pacienți, în scop preventiv. În pofida stingerii dreptului la garanție pentru
stimulatoarele respective, importatorul G. s-a angajat să ofere gratuit
aparate înlocuitoare pacienților care
depind de asemenea stimulatoare și celor în cazul cărora medicii
consideră că este preferabil să se efectueze o înlocuire.
În urma acestei recomandări,
stimulatoarele cardiace implantate anterior lui B. și lui W., doi
beneficiari ai poliței de asigurare contractată cu asigurătorul AOK, au fost înlocuite,
în septembrie și, respectiv, în noiembrie 2005, cu alte stimulatoare cardiace,
pe care producătorul le-a furnizat gratuit. Stimulatoarele cardiace înlăturate au fost distruse fără a face obiectul unei expertize cu privire la funcționarea lor.
Asigurătorul AOK, care s-a
subrogat în drepturile asiguraților, pacienții B. și W., a sesizat Tribunalul Cantonal Stendal cu o cerere de obligare a
Boston Scientific Medizintechnik la plata costurilor aferente implantării primelor
stimulatoare cardiace, actualizate la data înlocuirii stimulatoarelor. Aceste costuri se ridicau la 2.655,38 € în
privința lui B și la 5.914,07 € în privința lui W., cerere admisă de
tribunalul cantonului printr-o hotărâre din 25 mai 2011. Întrucât
apelul formulat de Boston Scientific Medizintechnik împotriva acestei hotărâri a fost respins de
Tribunalul Regional Stendal, această societate a formulat recurs în fața instanței de trimitere.
Printr-o notificare din luna iunie
2005, importatorul G. a informat medicii curanți că sistemul său de control
al calității i-a permis să constate că funcționarea defibrilatoarelor implantabile de tipul „G. Contak Renewal 4 AVT 6”
poate fi afectată de un defect al unui element de construcție care poate limita
efectele terapeutice. Din analiza tehnică efectuată reieșea că un comutator
magnetic al acestor defibrilatoare putea rămâne blocat în poziția închis. Astfel cum reiese
din decizia de trimitere din cauza C-504/13, dacă funcția „utilizarea magnetului” ar fi activată, iar acest comutator magnetic ar rămâne blocat în poziția închis, tratamentul aritmiilor ventriculare și auriculare ar fi întrerupt. În consecință, o eventuală perturbare a ritmului cardiac, care poate fi letală pentru
pacientul care are un astfel de dispozitiv implantat, nu ar fi percepută de
defibrilatoarele respective, iar acestea nu ar declanșa reacția care să salveze viața
pacientului. În aceste condiții, importatorul
G. a recomandat medicilor curanți dezactivarea comutatorului magnetic al defibrilatoarelor în cauză.
La 2 martie 2006, în urma difuzării informației menționate,
defibrilatorul automat implantabil pe care îl purta F., beneficiarul poliței de asigurare contractate cu compania
de asigurări Betriebskrankenkasse RWE, a fost înlocuit în mod anticipat și preventiv,
fără a se aștepta manifestarea defectelor (care ar fi pus în pericol supraviețuirea
pacientului).
Prin notificarea expediată în 31 august 2009, compania de asigurări
Betriebskrankenkasse RWE a solicitat producătorului Boston
Scientific Medizintechnik rambursarea costurilor tratamentului asiguratului său, în cuantum de 20.315,01 €, aferente intervenției chirurgicale de înlocuire
a defibrilatorului respectiv. Sesizat de Betriebskrankenkasse RWE cu o cerere
privind obligarea Boston Scientific Medizintechnik la rambursarea sumei
respective, Tribunalul Regional Düsseldorf a admis acțiunea printr-o hotărâre din 3 februarie 2011. Întrucât Boston Scientific
Medizintechnik a formulat apel împotriva
acestei hotărâri, Tribunalul Regional
Superior Düsseldorf a modificat în parte hotărârea menționată și a obligat această societate la plata sumei de 5.952,80 €, plus dobânzile aferente.
Boston Scientific Medizintechnik a formulat recurs în fața instanței de trimitere, solicitând
respingerea cererii formulate de Betriebskrankenkasse RWE în totalitate, pe motiv că prejudiciul înregistrat de
consumatorul asigurat și, pe cale de consecință, prejudiciul invocat de asigurător nu a fost generat de manifestarea
unui defect al produsului.
și
fără a putea coborî sub acest prag minimal (legislatorul național putând
prevedea un prag maximal superior plafonului de 70.000.000 €).